Gh.I.: Domnule Mircea Druc, vă mulţumesc că aţi acceptat invitaţia de a realiza acest interviu pentru Gândul Anonimului. Publicaţia noastră este una modestă, născută din entuziasmul şi dragostea pentru literatură şi cultură a unui grup de pensionari militari, care au fondat Cenaclul Anonimul. Ulterior, atât cenaclul, cât şi publicaţia au fost şi sunt alimentate de imensa iubire pentru satul natal, manifestată de domnul colonel Ion Mazăre, unul din principalii animatori şi întemeietori ai revistei. Pe aceşti doi piloni s-a născut şi s-a dezvoltat publicaţia. De la patru pagini A5 am ajuns la forma şi conţinutul de astăzi. O bună parte a acestei publicaţii este dedicată satului natal al domnului colonel şi al subsemnatului, comuna Luna din judeţul Cluj, situată pe valea Arieşului, în centrul Transilvaniei, în vecinătatea Munţilor Apuseni, atestată documentar din 1270.
Acest număr dublu al revistei este dedicat aniversării zilei naţionale a României 1 decembrie. În acest context, aş vrea să vă întreb ce semnificaţie are pentru dumneavoastră data de 1 decembrie 1918 ?
M.D.: De când mă ştiu, încerc un sentiment aparte pentru Transilvania. Doar din acest motiv „de suflet”, accept invitaţia. Sper că dumneavoastră şi cititorii revistei Gândul Anonimului admit pluralismul de opinii. În general, stimate domnule Gheorghe Indre, fac tot posibilul ca să evit ocaziile de „a sta de vorbă”. Suntem o naţiune cam logoreică. Prea multă vorbă şi puţine fapte în tot spaţiul românesc. Să încercăm, totuşi, o discuţie…
Anul 1918, datele de 27 martie, 27 noiembrie, 1 decembrie semnifică, în viziunea mea, ora astrală a românilor. E cea mai importantă perioadă din istoria noastră. Ea marchează o finalitate. Rezultatul unor eforturi de supravieţuire şi afirmare de-a lungul a mai bine de 2000 ani. Până la 1918, şi de atunci încoace, noi nu am mai contabilizat o atare performanţă. Desigur, în istoria poporului român au fost şi alte momente importante. Putem vorbi de o împlinire provizorie – Unirea de la 1600 sub Mihai Bravu, de Unirea de la 1859. Da, să nu omit proclamarea Independenţei la 1887. Ne putem referi şi la puciul liberal, după care, vorba lui moş Teacă, n-am mai fost Domnie, ci ne-am făcut Regat. Şi la alte două lovituri de stat – 23 august 1944 şi decembrie 1989.
Eu insist. Nu atât pe data de 1 decembrie 1918, ci pe anul 1918, care ne-a adus, aşa cum spuneam, evenimentele de la 27 martie şi 27 noiembrie, încheind victorios cu 1 decembrie 1918. Am avut atunci o exprimare a voinţei populare de unire, într-un spaţiu geografic ancestral: la Nistru, în Carpaţi, la Tisa, la Dunăre şi la Marea Neagră.
Autodenumiţi români, relativ recent şi poate impropriu, noi puteam să ne identificăm şi altfel: geto-daci, daco-latini. Pe mine mă fascinează un singur nume: dacii liberi. Vorbim, deci, de o continuitate milenară. De un biosistem şi un ecosistem ce emană o anumită spiritualitate. Evidenţiem un mod de viaţă, tradiţii, constituite într-un sistem de etnovalori eterne.
Gh.I. Domnule prim-ministru, în ultima vreme se vorbeşte tot mai frecvent de reorganizarea teritorială, subiect complicat şi prezentat adeseori pasional, care mie, ca ardelean, îmi dă uneori fiori reci, cu atât mai mult cu cât, anunţatele schimbări sunt gândite în plină şi profundă criză economică, marcată de sărăcie, şomaj, şi lipsa unei perspective cât decât promiţătoare.
Aş vrea să vă întreb care este opinia dumneavoastră despre această problemă şi dacă percepeţi în ea vreo ameninţare la adresa unităţii şi securităţii României?
M.D.: Tare îmi este teamă că o să vă dezamăgesc cu răspunsul meu. În actualul haos opţional, problema gravă a naţiunii române este politicianismul, birocraţia, corupţia şi degenerarea. Fără o schimbare de Paradigmă nu putem stopa inflaţia birocratică galopantă, fiind aceasta marea şi principala cauză a corupţiei politice, morale şi economice.
Nu am certitudinea că menţinerea intactă a celor 42 de judeţe garantează supravieţuirea României în actuala conflagraţiunea economică globalistă. Să folosesc un argument bazat pe analogie. Un exemplu din cele trăite pe viu. Basarabia şi Nordul Bucovinei au fost răpite de Imperiul Sovietic în 1940. Şase dintre judeţele anexate au intrat în componenţa RSSM. Celelalte au fost acaparate de Ucraina. Ei bine, în RSSM, regimul lui Stalin a creat, în locul celor şase judeţe româneşti, 60 de raioane sovietice. Un mozaic administrativ, controlat meticulos de nomenclatura bolşevică. Scopul reformei teritorial-administrative? Deznaţionalizarea brutală a indigenilor.
Hruşciov, după 1957, a redus acest mecanism costisitor şi perimat la 26 de raioane. Iar în următorii 20 de ani, cât a fost la putere Brejnev, numărul de raioane a crescut din nou, până la 36. Exista pe atunci vreun avantaj socio-economic? Nu. Leonid Brejnev de la Moscova, şi Ivan Bodiul, şeful comuniştilor de la Chişinău, îşi plasau în poziţii cheie neo-staliniştii lor. Îi trimeteau mai întâi la Şcoala Superioară de Partid de la Moscova. După care, pentru fiecare absolvent se croia câte un raion. Câte o sinecură. Aceasta a însemnat 36 de prim secretari. Un număr dublu sau triplu de secretari adjuncţi, toţi cu secretare şi aparat propriu. Cu alte cuvinte o birocraţie uriaşă.
Apropo! Unul din multele motive pentru care Mircea Druc a fost destituit neconstituţional în 1991: promova reforma teritorial-administrativă. Cerea reducerea numărului de raioane şi revenirea la judeţe. Birocraţia şi mafia de sorginte sovietică m-a somat: „pe aici nu se trece!”. Am rămas în Republica Moldova până în prezent cu 36 de raioane anacronice, inadecvate noilor imperative.
Menţinerea acestor structuri serveşte oare cauza românilor basarabeni? O birocraţie umflată, lucru ştiut, produce abuzuri şi corupţie. Birocraţia este găoacea în care se naşte, germinează şi perpetuează corupţia. Consecinţele birocraţiei şi ale corupţiei duc la degenerare.
Evident, eu consider necesară şi urgentă o reorganizare. Bineînţeles, o reformă axată pe luciditate, coerenţă. Pe criterii ştiinţifice şi de excelenţă a guvernării, la standarde mondiale. Nu văd în schimbare, în reducerea numărului de unităţi administrative nici un pericol.
În opinia mea, Programul de post aderare la Uniunea Europeană ar presupune şi o descentralizare coerentă. Am în vedere delegarea selectivă, în jos pe verticală, către centrele viitoarelor regiuni (districte, landuri) de dezvoltare, a 50% din categoria hotărârilor adoptate în prezent la Bucureşti. Mai mult de jumătate din actul decizional, efectuat astăzi într-un centru judeţean, poate fi coborât la nivel de comună. Iar satele României reanimate pot prelua 50% din ceea ce rezolvă de regulă autorităţile comunale.
Performanţa noastră ca ţară europeană depinde imperios de impunerea unor structuri guvernamentale scutite de „ministerologie” şi „ministerocraţie” şi având drept obiectiv principal permanentizarea şi sincronizarea celor trei „i”: investigarea, instruirea, inovarea.
Acum nu prea reuşim, chiar monitorizaţi de Bruxelles, să construim instituţii statale flexibile, dinamice. Şi, de ce nu, temporare, în mod deliberat, menite să realizeze programele şi proiectele adoptate de executivul ţării şi instanţele comunitare.
O reformă administrativă bine concepută ne-ar reduce nu numai birocraţia. Am scăpa, poate, şi de „patriotismul regional-fotbalistic”. Am diminua vanităţile şi ifosele „ţărişoarelor noastre istorice”. Noi, românimea, suntem marcaţi de o serie de complexe, care ne afectează comportamentele, deciziile, acţiunile. Mai întâi, înregistrăm un complex de deşteptăciune. Acesta se manifestă în special în sud, în zona Bucureştiului şi a Olteniei. Mai există complexul de superioritate, de mândrie, al celor din Transilvania. Îl regăsim întrucâtva şi la bucovineni. „Noi, ardelenii, am fost Imperiu, cu austriecii” sau „Banatul e fruncea!”
Şi, în fine, cunoscutul complex de inferioritate, al moldovenilor. Deşi, unii basarabeni, adică tot români moldoveni, dar din Estul Moldovei, se mândresc şi ei, ca ardelenii: „Noi am fost intr-un Imperiu şi mai mare, cu ruşii, şi am zburat în cosmos”. Iar palma de pământ românesc, numită printr-un accident istoric Republica Moldova, are şi ea complexaţii ei: cei de la Nord, cei de la Centru, cei de la Sud şi cei de peste Nistru.
Când eram prim ministru, la Chişinău, încercau unii să „mă seducă” cu idei: „ştiţi, noi ăştia de la Nord, păi noi …” cu sensul că suntem ăia buni. Îi repezeam de fiecare dată, judecam imparţial, eliminând acest complex de superioritate, nejustificat prin fapte şi realizări. Important este ceea ce faci. Ce valori materiale sau spirituale produci. Nu ceea ce spui, sau locul unde te-ai născut, în cartierele Ferentari, Mănăştur, Copou sau pe malurile râului Bâc.
Gh. I. Da, domnule prim-ministru, e corect ce spuneţi, numai că în una din propunerile partidelor politice de reorganizare una din regiunile desenate se contura exact pe graniţa Ardealului de Nord cedat în 1940, ori locuitorii de acolo nu pot să uite de masacrele, din istoria recentă, de la Ip şi Treznea, de crimele şi abuzurile făcute de noile autorităţi instaurate în multe localităţi româneşti în perioada 1940-1944 cât a fost cedat Ardealul de Nord. Nu credeţi că sunt îndreptăţite îngrijorările localnicilor ?
M.D.: E vorba de o propunere venită din partea unui segment politic, a unor lideri maghiari, probabil. Cunosc pledoaria domnului academician Dinu Giurescu în legătură cu regionalizarea. Are perfectă dreptate. Aşi menţiona că în spaţiul românesc, în afară de maghiari, mai elaborează „proiecte de reformă” şi ucrainenii, găgăuzii, ruşii şi alte seminţii conlocuitoare. Inclusiv proiectul de inspiraţie sovietică „Moldova Mare”, vizând dezmembrarea României, practic anularea actului Unirii de la 1859.
Noi, românii, ne-am putea confrunta cu o situaţie într-un fel similară cu cea a slavilor de sud. Sau a cehilor şi slovacilor. După primul război mondial, aceştia au obţinut independenţa şi s-au anunţat drept state europene în devenire. Şi unii şi alţii au luat decizii stratege inadecvate, legate de amplasarea capitalelor. Iugoslavii au ales Belgradul la marginea ţării. Şi acest oraş nu a reuşit să devină capitala tuturor iugoslavilor. Nu a putut fi reprezentativ pentru toată lumea slavilor de sud, pentru federaţia Iugoslavia. Belgradul a rămas până astăzi un oraş sârbesc.
Praga, la fel, a continuat să prospere ca o cetate cehă, nu ca o capitală a cehilor şi slovacilor integraţi într-un singur stat. Şi componentele istorice ale României Reîntregite în 1918, în multe privinţe, percep la fel Bucureştiul: e mai mult al… nu ştiu cui, şi nu o capitală a tuturor românilor.
Merită clarificate toate problemele ce ţin de „Capitala Ţării”. În plan istoric, politic şi socioeconomic. După care am putea trece la realizarea unui imperativ strategic panromânesc: „abandonarea Bucureştilor”. Explic: în 1859 s-a comis primă eroare strategică. Atunci capitala putea fi edificată în centrul noului stat în devenire. Putea fi chiar urbea Focşanilor, unde muntenii şi moldovenii au jucat Hora Unirii. Altele ar fi fost destinele Ţării.
Păi cum, domnule Indre? Să ne curgă pe moşie cel mai mare fluviu din Europa şi noi să amplasăm capitala într-o ”gaură”. Într-o zonă deschisă bătută de toate vânturile, la propriu şi la figurat. Nu am folosit nici munţii, nici marea, nici imagologia, nici simbolistica, nici ezoterica, nimic. De ce, Doamne, la un viraj al istoriei, ca cel din 1859, nu a fost invers? Să fi devenit oraşul Iaşi capitală, iar domnitor cineva de la Bucureşti. Era mai bine Ţării, şi nouă, în timp, mai bine. Sau să fi construit treptat o capitală europeană la Focşani, unde s-a şi semnat actul Unirii Principatelor.
Degeaba ne convingeau unii vizionari, în perioada interbelică. Avea absolută dreptate filozoful, sociologul, economistul, martirul Mircea Vulcănescu. „Oricine gândeşte pământul romanesc ca unitate, îşi dă seama că centrul normal al vieţii romaneşti nu poate fi în afara centurii munţilor… Mai curând sau mai târziu, cu cat mai curând, cu atât mai bine, ne vom îndrepta într-acolo!”. Menţinerea capitalei la Bucureşti şi după Marea Unire de la 1918 a însemnat a doua eroare strategică.
După 1965, conducerea centralizată şi de comandă putea lesne, fără referendum, să transferare centrul politico-administrativ al tuturor românilor de la Bucureşti în fostul judeţ Trei Scaune. În inima spaţiului carpato-danubiano-pontic, în zona ancestrală geto-dacică. Dar s-a optat pentru demolarea cartierelor istorice ale Bucureştiului. La această etapă gândirea strategică a lipsit. Elita comunistă a comis a treia mare eroare decizională.
Ar fi fost ideal dacă amplasarea obiectivelor industriale se făcea uniform. În toate zonele ţării, înaintând spre Bucureşti, dar fără să treacă de Urziceni, Giurgiu, Ploieşti, Târgovişte. Industrializarea socialistă a fost a patra eroare strategică prin aducerea în „micul Paris” a sutelor de mii de ţărani pentru a completa rândurile clasei muncitoare. Aşa, ca să aibă cine trece, fluturând drapele roşii, prin faţa tribunelor cu nomenclaturişti, de Ziua naţională 23 august.
În prezent, suntem pe cale să comitem a cincia eroare strategică: alergăm după investitori şi promovăm ideea: „Marele Bucureşti”. Un megapolis caracteristic pentru ţările din lumea a treia. Nu ţinem cont de presiunea enormă pe metru pătrat în capitală şi în judeţul Ilfov. Ignorăm condiţiile climaterice, apropierea de Cernavodă şi alţi factori de ordin ecologic, demografic, geopolitic. Nu ne-am deşteptat defel. Nu învăţăm nimic, nici din erorile noastre şi nici din experienţa altor naţiuni.
Nu e neapărat ca cea mai mare aşezare urbană să fie şi capitală. Şi, drept consecinţă, cea mai prestigioasă, mai prosperă etc. Asociem frecvent SUA cu New-York, Canada cu Montreal, Australia cu Sydney, Brazilia cu Rio de Janeiro, Africa de Sud cu Cape Town, Kazahstanul cu Alma-Ata. În toate aceste ţări, organele puterii de stat sunt amplasate respectiv în Washington, Ottava, Canberra, Brasilia, Pretoria, Astana. Cu certitudine, nici una din aceste capitale nu vor deveni conglomerate sufocante de tip megapolis.
Exemplul Rusiei pare elocvent în acest sens. După ce au schimbat capitala de trei ori, astăzi elitele discută problema separării celor două realităţi: instituţiile puterii de stat şi Moscova, ca megapolis. Conform variantelor formulate de experţi în media rusă, Kremlinul ar putea funcţiona în exclusivitate ca muzeu de istorie, cultură, artă. O rezervaţie naţională şi un centru turistic. Preşedinţia, guvernul şi parlamentul urmează să fie transferate undeva pe Volga, în munţii Ural sau în Siberia. Este o chestiune de geopolitică, un proiect naţional de realizarea căruia depinde evoluţia şi chiar existenţa Federaţiei Ruse în deceniile următoare.
La acea propunere nefericită de regionalizare a României, la care vă referiţi, nu avem decât să prezentăm alte scenarii viabile de reorganizare, iar decizia se va lua în mod democratic, eventual prin plebiscit. Cunosc în prezent câteva proiecte de redresare, care merită toată atenţia. Unele foarte radicale. Exemplific. „România – acum ori niciodată?”, autori Tudor Bompa şi Dumitru Porojan. „Dacia Rediviva”, promovat de doctorul Slăvescu şi discipolii săi. Mai cunosc şi alţi autori – Val Butnaru, Dumitru Oblu. Şi interlocutorul domniei voastre, definitivează o viziune holistică asupra naţiunii, intitulată „Paradigma Etnosistemică”. Orice inovaţie merită atenţie. Inclusiv proiectele blamate în prezent ca fiind utopice.
Iată, un exemplu de utopie, sau cum vedea Mircea Druc Reforma, acum 10 sau 15 de ani. Am publicat articole la această temă. Prioritar, constituirea unui cadru juridic, care să permită o Schimbare radicală. România republică prezidenţială. Parlament unicameral din 177 deputaţi, aleşi prin vot uninominal. Din cele trei Palate, mereu beligerante, facem unul. Instituţia prezidenţială, Parlamentul şi Guvernul concentrate şi amplasate într-un singur Palat – în „Casa Poporului”. Cel puţin circuitul informaţional ar deveni mai operaţional, mai dinamic. Şi poate mai puţin costisitor pentru noi, contribuabilii. Cei care optează pentru un parlament bicameral, ce ar ţine chipurile de o moştenire naţională, nu au decât să se convingă: tradiţia este bună şi eficientă sută la sută doar în arta culinară şi în actul de perpetuare a speciei.
Executivul ţării – format din şapte ministere responsabile de strategia dezvoltării: producerea de bunuri inevitabile; investigarea şi inovarea ca bază de creare a noilor valori materiale, spirituale şi culturale; biologia (tot ce ţine de BIO (Viaţă) – de la bioeconomie la biopolitică şi biosecuritate, de la biotehnologie la agroenergetică şi alte surse regenerabile; informatica şi informatizarea; infrastructura şi Etnopsihica.
O sinteză, la scară naţională, a tuturor instituţiilor statale bugetare din domenii precum educaţia, sănătate publică, învăţământul şi cercetarea ştiinţifică. Potenţialul acumulat de universităţi, institute de cercetare şi proiectare, inclusiv de Academia Română, încadrat în şapte structuri organizatorice de investigare, instruire, inovare cu denumiri sugestive: p Academia Biologică, Academia Ecologică, Academia Creatoare, Academia Producătoare, Academia Informatică, Academia Infrastructură, Academia Etnopsihică.
Fondarea de urgenţă a două bănci strategice ale României: Banca Genetică şi Banca pentru Resurse Umane, Animale şi Vegetale.
Regruparea tuturor judeţelor din spaţiul romanesc în cinci unităţi teritorial-administrative (regiuni, districte): Carpaţi, Dunăre, Pont Euxin, Nistru, Tisa, având centrele administrative la Braşov, Craiova, Constanta, Chişinău, Cluj-Napoca. Iar Centrul politico-administrativ al tuturor românilor Dacodava, edificat în centrul geografic al spaţiului ancestral geto-dacic. Astfel, am fi urmat exemplul Braziliei, Australiei şi, mai recent, al Kazahstanului. Iar Bucureştiul ar rămâne un mare centru economic şi cultural. Un fel de Sao-Paolo, sau Sidnei. Sau un New-York al românilor.
Aş invita, ca şi Nazarbaev, preşedintele kazah, cei mai buni experţi să elaboreze un studiu de amplasare pe criterii de funcţionalitate, economice, strategice, de climă, curenţi de aer, stabilitatea solului etc. Şi după stabilirea locului, în jur, pe o rază de 100 de km, nu aş fi permis să se mai construiască nimic. Nu aşi fi admis tranzacţiile speculative cu terenuri în această zonă.
În Dacodava se cer amplasate cele două bănci de informaţie esenţială , banca genetică , banca de spermă şi de seminţe pentru toate vieţuitoarele şi toată flora din România. Numai în Carpaţi acestea pot fi adăpostite antiatomic, antiseismic, ferite de calamităţi, la cel puţin 100 m sub pământ. Apoi banca de date şi informaţii de toate felurile, care să dăinuie şi să asigure durabilitatea peste timp a poporului român. Dacă nu „abandonăm” actuala capitală, aşa cum au procedat brazilienii cu Rio-de-Janeiro şi kazahii cu Alma-Atî, nu avem nici o şansă să asigurăm o unitate naţional-statală durabilă.
În clasificarea actuală a unităţilor teritorial-administrative „sat – comună – oraş – municipiu” ar fi oportun să introducem şi Statutul de Capitală Istorică. Prin lege, un atare statut ar putea fi acordat unor municipii precum: Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Chişinău, Cernăuţi, Timişoara, Craiova, Constanţa, Baia Mare, Oradea şi altele. Astfel am menaja consacratele complexe regional-istorice despre care am vorbit.
Asta e, domnule doctor-inginer Gheorghe Indre. Şi mie îmi este frică, nu numai dumneavoastră. Mă tem că România nu va supravieţui, ca stat unitar, dacă elita ei politică nu concepe şi nu realizează, nici la această răscruce istorică, o Reformă radicală. Aplicarea unei reforme instituţional-administrative adecvate ar putea eficientiza actul guvernării prin stoparea inflaţiei birocratice, a opresiunii instituţionale clasice, prin eradicarea corupţiei politice, morale si economice.
De jure suntem deja în Uniunea Europeană. Legile comunitare au prioritate faţă de actele normative elaborate de parlamentul oricărui stat membru. Prin urmare, parlamentul de la Bucureşti e chemat să asigure o traducere perfectă în limba română a legilor şi directivelor adoptate la Bruxelles şi să le transpună în legislaţia naţională spre executare. Obţinem astfel alinierea la standarde europene şi o economisire de fonduri, de timp şi de nervi în jocul de-a democraţia pe malurile Dâmboviţei.
Gh. I. În ultimii 20 de ani economia României a cunoscut schimbări structurale radicale. Au dispărut un mare număr de activităţi industriale, iar unele şi-au restrâns mult activitatea. Mulţi oameni calificaţi au rămas şomeri şi au fost nevoiţi să emigreze pentru a lucra în Europa, în Italia, Spania, Franţa, Germania etc. Satele s-au pustiit, oamenii tineri au plecat au rămas bătrâni singuri şi trişti, în aşteptarea celor dragi. Modelele economice promovate se bazează pe întreprinderi mici şi mijlocii şi pe microîntreprinderi înfiinţate ca rezultat al iniţiativelor private.
În opinia dumneavoastră reprezintă aceste transformări profunde şi orientarea preponderentă spre IMM-uri o ameninţare la viitorul României, la durabilitatea peste timp a neamului românesc?
M.D.: Sincer, nu cred că ne ajută la ceva regretând giganţii concepuţi după modelul sovietic, în epoca industrializării forţate. În anii 60 eram indignat, ca toţi românii, de planul Valev, pe care l-am respins vehement, cu demnitate. Hruşciov ne propunea, inspirat probabil de noile tendinţe din Occident, să constituim „o grădină înfloritoare” a lagărului socialist. Să transformăm o parte a României, Bulgariei, RSSM şi regiunea Odessa într-o imensă zonă agrară a CAER-ului. RDG, Cehoslovacia, Polonia urmând a fi ţările din lagărul socialist cu industria grea, în timp ce România urma să se specializeze pe producţie agricolă şi industrie alimentară.
Am învins atunci. Ne-am demonstrat autonomia decizională faţă de Moscova. Am pus în aplicare planul de industrializare. Bineînţeles, industrie grea, construcţie de maşini, uzine militare. Acestea, conform manualelor de economie politică socialistă, pot asigura independenţa naţională. România nu avea nici un căuş de minereu. Dar a construit mastodonţi siderurgici. Rafinării peste rafinării. Socoteala de acasă era că ne vine minereul şi ţiţeiul din lumea a treia cu vaporul. Avuserăm o înţelegere cu şahul Iranului. Am mai băgat un miliard la Krivoi Rog, în Ucraina.
Când am devenit prim ministru, mi-am dat seama: ar fi fost mai bine dacă prindea ideea cu specializarea în domeniul agroindustrial şi alimentar. Nouă, basarabenilor, cu totul din alte considerente, regimul Brejnev ne-a impus industrializarea – un mare complex militar-industrial, amplasat la Tiraspol, Chişinău, Bălţi.
În 1990, în plină criză, RSSM putea vinde doar „şampanie roşie” în Germania. Doamnele germane cică o preferau. Noi, la Chişinău, visam să facem valută, să cumpărăm din occident linii de procesare a materiei prime agricole. În afară de vin, aveam sute de mii de decalitri de sucuri excelente. Bieloruşii ne ofereau tractoare dar… Nu aveam ambalaje, sticle şi borcane. Aveam în schimb numai la Chişinău peste 200 de instituţii de proiectare şi întreprinderi care lucrau pentru complexul militar. Nu aveau nimic comun cu necesităţile economiei noastre, nici cu viaţa noastră. La Bălţi, o mare uzină producea aparate şi echipamente de ghidare a submarinelor nucleare, care circulau pe sub calota Arctică. Nu aveam însă ambalaje pentru exportul şi comercializarea uriaşelor cantităţi de vin de foarte bună calitate ce se producea la noi. Am distrus in preajma capitalei circa 800 de hectare de cel mai bun teren agricol pentru o uzină de computere militare. După colapsul imperiului, am invitat britanicii să preia uzina „Mezon” din Chişinău. Au rămas perplecşi. „Ştiam că sovieticii produc asemenea echipamente sofisticate, dar nu am reuşit să depistăm unde este amplasata întreprinderea”. Majoritatea combinatelor au rămas în paragină.
Am dat fuga atunci la Bucureşti: ajutaţi-ne, vrem ambalaje pentru exportul de produse agroalimentare. Altfel, ne prăbuşim. Am constat cu amărăciune: nici peste Prut nu aveau nimic. Berea, laptele, uleiul de floarea soarelui şi apa minerală în acelaşi tip de sticlă de un litru. Am cumpărat de la spanioli o fabrică de sticlă şi astăzi suntem competitivi pe toate pieţele.
Schematic vorbind, pentru supravieţuirea corporaţiilor liberalismul a băgat Europa în prima mare conflagraţie mondială. După care Troţki şi Lenin au inventat bolşevismul. Un nou regim politic, care să ne scape de toate relele capitalismului şi plutocraţiei. Mussolini a creat şi el după război fascismul. Un model de organizare şi funcţionare a statului corporatist, drept replică la ravagiile liberalismului. În Germania, Hitler a inventat hitlerismul pentru a răzbuna înfrângerea Germaniei. După cel de al doilea război mondial toate cele trei modele s-au epuizat.
Încă din anii ’70 am înţeles: independenţa economică este o utopie. Dar o interdependenţă fructificată abil poate fi mai rentabilă. Astăzi securitatea energetică a UE ar putea fi asigurată mai uşor de gazele din Iran. Dar mai întâi să-şi armonizeze interesele în zonă SUA şi Israelul. Angela Merkel şi Vladimir Putin au pus în funcţiune gazoductul baltic. Germania va avea gaze naturale, piaţă liberă până în Siberia, iar Rusia va conta pe omul său. Dar nu la Havana, ci la Bruxelles. Mica Românie n-are decât să-şi intensifice relaţiile cu Azerbaidjanul, Kazahstanul şi Turkmenistanul, ţări bogate în resurse de gaze şi petrol. Să trimită în capitalele acestor state oameni valoroşi. Deşi o bună parte din elita noastră încă mai preferă comoditatea Europei. Una este apetitul, hedonismul şi cu totul alta e perspectiva şi lupta pentru supravieţuire.
Nu e un pericol pentru România dacă dezvoltă întreprinderile mici şi mijlocii. Astăzi corporaţiile transnaţionale conduc lumea nu guvernele. Eu nu vreau ca lumea să fie condusă de corporaţii. Nu e nici un pericol că se vor întemeia IMM-uri şi se vor specializa în produse alimentare. Nu e nici o ruşine că nu produci rachete. Lasă să le facă alţii şi cu produse alimentare de bună calitate poţi cumpăra orice, maşini sofisticate. Criza alimentară care ne ameninţă nu e mai puţin periculoasă ca cea energetică. Vorba poetului: „Când foamea ne va răscula…”
Există vreo şansă reală pentru români? Probabil elaborarea si aplicarea unui Proiect Naţional. Statul român nu corporaţiile, nu capitalul migrator, să elaboreze şi să realizeze acest Proiect Autohton. Eu îi zic: Neoruralism si Civilizaţie Montană. Afirmarea, de jure şi de facto, a drepturilor şi libertăţii satelor, comunelor, judeţelor, regiunilor. Abordarea şi rezolvarea sistemică a problemelor legate de bioeconomie, agricultură, industria alimentară şi agroenergetică.
Nu băga fonduri în structuri birocratice judeţene, comunale. Mai bine infrastructură modernă, telefonizare, informatizare, reţele de transport, poştă, telecomunicaţii. Să aplicăm mecanisme verificate de finanţare a proiectelor legate de viitorul civilizaţiei montane. O abordare sistemică a problemelor legate de: agricultură şi industria alimentară, civilizaţia rurală, viitorul ţărănimii şi a intelectualilor de la sate. Să eliminăm factorii şi legislaţia generatoare de exod din zonele rurale. De ce nu conştientizăm dimensiunea simbolică, strategică, geopolitică a Carpaţilor? Poate aducem regiunile muntoase ale României în marea familie a munţilor Europei. Mă gândesc la surse de finanţare a unor proiecte de transplant în Carpaţi şi Apuseni a mecanismelor de dezvoltare durabilă din cele mai avansate civilizaţii montane de pe glob.
Noi, în România avem un început: conceptul celor opt regiuni de dezvoltare. Dar nu vom reuşi mare lucru dacă nu imaginăm spaţiul românesc în cinci regiuni: Carpaţi, Dunăre, Pont Euxin, Nistru, Tisa. De aceste realităţi geografice merită să fie condiţionate programele şi proiectele noastre naţionale: Eficientizarea Sistemului Naţional Producător; Consolidarea Sistemului Naţional Creator; Neoruralismul; Suveranitatea alimentară; Protecţia capitalului autohton; Recucerirea pieţii interne şi prospectarea de noi spaţii pentru produsele şi serviciile romaneşti.
Într-o anumită conjunctură istorică, administraţia SUA a consacrat sintagma „clauza naţiunii cele mai favorizate”. Ar fi bine să introducem şi noi în România, pentru investitori în primul rând, o „clauză a judeţelor cele mai favorizate”, aplicată prin lege organică. Mă gândesc la acordarea de asistenţă, atragerea de investiţi şi chiar elemente de protecţionism pentru Sistemul Naţional Producător şi Sistemul Naţional Creator în zona frontierei de est a Uniunii Europene, pe linia Satu Mare – Baia Mare – Suceava – Botoşani – Iaşi – Vaslui – Galaţi – Tulcea – Constanţa. Soluţia benefică ţine de aplicarea strategiei de dezvoltare economică şi socială „în cerc”, crearea „la frontieră, pe centură” a unor „cetăţi de civilizaţie etnosistemică”. Cu alte cuvinte, să fructificăm imagologia geopolitică şi „efectul de vitrină europeană” în actualele regiuni de dezvoltare Nord-Vest, Nord-Est şi Sud-Est.
Este necesară de asemenea concretizarea participării capitaliştilor români la iniţiativele, procesele şi structurile de cooperare transfrontalieră şi euroregională. Acest deziderat se referă prioritar la cele patru euroregiuni: „Prutul de Sus”, „Dunărea de Jos”, „Siret-Prut-Nistru”, şi „Carpaţi” – un spaţiu economic şi o piaţă regională cu aspecte specifice, inclusiv în cadrul diverselor opţiuni geostrategice ponto-baltice şi ponto-caspice.
După 1989 s-au luat şi decizii greşite. De ce am dat Petromul Austriei? Trebuia dat unei ţări, care are petrol, are expertiză! Cum să vinzi, domnule Indre, Romtelecomul grecilor? Nu vinde nimic dacă funcţionează bine. Acesta-i principiul. Vinzi doar celui care redresează întreprinderea. Va dau un alt caz. Fiecare cu experienţa proprie. Aveam în 90 o fabrică de confecţii la Străşeni. Parlamentul sare la mine să nu ne vindem ţara. Domnilor deputaţi, noi nu avem nimic. Nici stofă, nici maşini de cusut performante. Nici comenzi, nici design, nici piaţă de desfacere, nimic. Aveam doar 400 de muncitoare cuminţi şi frumoase, oameni calificaţi şi disperaţi. Scopul meu este să asigur existenţa acestor oameni. Acesta-i capitalul meu, capitalul uman. Italieni preiau fabrica. O pun pe picioare. Ei au tehnologe, comenzi sigure pentru zece ani înainte, instruiesc pe contul lor tot personalul şi garantează un salariu minimum de 100 $ lună. Astfel femeile noastre, care întreţin familiile, sunt salvate.
Gh. I. Domnule Druc are statul român puterea să facă faţă corporaţiilor multinaţionale? Se mai poate vorbi de independenţă economică şi energetică?
M.D.: Nu, nici statul român, nici alte state. Din această cauză au apărut şi reuniunile statelor dezvoltate. La început a fost grupul G7, apoi G8, azi vorbim despre grupul G 20. Şi fenomenul Porto Alegre, antiglobalismul şi alterglobalismul. De ce vreţi dumneavoastră corporaţii ? Lasă să le facă alţii! Acestea au devenit o povară până şi pentru SUA!
Nu cobesc, dar prin zgârie norii destinaţi băncilor şi birourilor ar putea în viitor să sufle vântul, să zboare ciorile ca odinioară printre ruinele giganţilor industrializării comuniste. Şi, cu regret, printre fostele complexe zootehnice.
Concluzia: să produci, române, în primul rând ceea ce te obligă condiţiile tale naturale. Urmează deviza portughezilor: „N-avem gaz, n-avem petrol, dar avem soare, vânt şi apă!”. Nu te bucura că vine capitalul migrator cu fabrica de telefoane mobile. Sau să-ţi epuizeze rezervele de aur rămase după cumplita invazie romană. Nu vinde pământul străinilor. Nu lăsa pârloagă două milioane de hectare de teren agricol ca să aduci din afara ţării 84 la sută din hrană şi furaje. Un mare paradox! E ca şi cum ţările arabe cu enorme rezerve de hidrocarburi ar importa gaze naturale şi produse petroliere.
Nu putem discuta la nesfârşit, despre ce a fost, nici chiar despre ce este căci ştim cum e, sau despre ce va fi la modul general. Ceea ce trebuie să facem este să definim un obiectiv pentru România. O ţintă precisă de atins pe termen mediu şi lung şi să căutăm apoi resursele şi căile prin care ne putem atinge acest obiectiv. Acel obiectiv va trebui să răspundă la întrebarea legitimă ce vrem să fie România? Ce vrem să devină ea?
La solicitarea unor istorici, am tradus cândva nişte stenograme ale convorbirilor Brejnev – Ceauşescu în Crimeea. Moscova se supăra atunci pe Bucureşti. Românii primii au stabilit relaţii diplomatice cu RFG. Nu le-au rupt cu Israelul după războiul de şase zile. Nu au intrat cu trupele în Cehoslovacia. Mai aveau şi alte păcate… Din această cauză eu eram mândru că sunt român. Ce tristeţe iremediabilă, cu lacrimi în ochi am urmărit cum Ceauşescu moare cântând Internaţionala. Ce ironie a destinului! Kominternul fusese tranzacţionat de mult. Să fi cântat Imnul Ţări, sau „Deşteaptă-te române!”, să fi recitat Doina lui Eminescu. Un alt mare român trădat, murea, în 1946, în faţa plutonului, după un proces improvizat. Ce diferenţă şi câtă nedreptate!
Gh. I.: Domnule ministru este importantă Familia?
M.D.: Mai importantă ca orice alte fenomene Bio-psiho-sociale! Revenind însă la fenomenul emigrării de care vorbeam înainte. Multe popoare au cunoscut exodul de populaţie. Italieni, de exemplu, au emigrat masiv în SUA, America Latină. În perioada interbelică România avea 19 milioane cu Basarabia, Nordul Bucovinei şi Cadrilaterul. Acum, fără teritoriile furate, avem o populaţie de 20 de milioane. Astăzi în Italia sunt 67 milioane locuitori şi în afara ţării 62 milioane. E bine să fii, să ai şi să dai şi la alţii. Eu cred că peste 5 -10 ani vor imigra în România, se vor stabili aici mulţi oameni din vest britanici, scandinavi, spanioli, portughezi etc.
A consemnat dr. ing. Gheorghe Indre
Sursa: ioncoja.ro
Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.