Gh.I.:  Domnule Mircea Druc,  vă mulţumesc  că aţi acceptat invitaţia de a realiza acest interviu pentru Gândul Anonimului. Publicaţia noastră este una modestă, născută din entuziasmul şi dragostea pentru literatură şi cultură a unui grup de pensionari militari, care au fondat Cenaclul Anonimul. Ulterior, atât cenaclul, cât  şi  publicaţia au fost şi sunt alimentate de imensa iubire pentru satul natal, manifestată de domnul colonel Ion Mazăre, unul din principalii animatori şi întemeietori ai  revistei. Pe aceşti doi piloni s-a născut şi s-a dezvoltat publicaţia. De la patru pagini A5 am ajuns la forma şi conţinutul de astăzi. O bună parte a acestei publicaţii este dedicată satului natal al domnului colonel şi al subsemnatului, comuna Luna din judeţul Cluj, situată pe valea Arieşului, în centrul Transilvaniei, în vecinătatea Munţilor Apuseni, atestată documentar din 1270.
Acest număr dublu al revistei este dedicat aniversării zilei naţionale a României 1 decembrie. În acest context, aş vrea să vă întreb ce semnificaţie are pentru dumneavoastră data de 1 decembrie 1918 ?

M.D.: De când mă ştiu, încerc un sentiment aparte pentru Transilvania. Doar din acest motiv „de suflet”, accept  invitaţia. Sper că dumneavoastră şi cititorii  revistei Gândul Anonimului admit  pluralismul de opinii. În general, stimate domnule  Gheorghe Indre, fac tot posibilul  ca să evit ocaziile de „a sta de vorbă”. Suntem o naţiune cam logoreică. Prea multă vorbă şi puţine fapte în tot  spaţiul românesc. Să încercăm, totuşi,  o discuţie…
Anul 1918, datele  de 27 martie, 27 noiembrie, 1 decembrie  semnifică, în viziunea mea, ora astrală a românilor. E cea mai importantă perioadă din istoria noastră. Ea marchează  o finalitate. Rezultatul unor eforturi  de supravieţuire şi  afirmare de-a lungul a mai bine de 2000 ani. Până la 1918, şi de atunci încoace, noi nu am mai contabilizat o atare  performanţă. Desigur, în istoria poporului român au fost şi alte momente importante. Putem vorbi de o împlinire provizorie – Unirea de la 1600 sub Mihai Bravu, de Unirea de la 1859. Da, să nu omit proclamarea Independenţei la 1887. Ne putem referi şi la puciul liberal,  după care, vorba lui moş Teacă, n-am mai fost Domnie, ci ne-am făcut Regat. Şi la alte două lovituri de stat – 23 august 1944 şi decembrie 1989.

Eu insist. Nu atât pe data de 1 decembrie  1918,  ci pe anul 1918, care ne-a adus, aşa cum spuneam, evenimentele de la 27 martie şi 27 noiembrie, încheind victorios cu 1 decembrie 1918. Am avut atunci o exprimare  a voinţei populare de unire, într-un spaţiu geografic ancestral: la  Nistru, în Carpaţi, la Tisa, la Dunăre şi la Marea Neagră.
Autodenumiţi  români, relativ recent şi poate impropriu,  noi puteam să ne identificăm şi altfel: geto-daci, daco-latini.  Pe mine mă fascinează  un singur nume: dacii liberi. Vorbim, deci, de o continuitate milenară. De un biosistem şi un ecosistem  ce emană  o anumită spiritualitate. Evidenţiem un mod de viaţă, tradiţii, constituite  într-un sistem  de etnovalori  eterne.

Gh.I. Domnule prim-ministru, în ultima vreme se vorbeşte tot mai frecvent de reorganizarea teritorială, subiect complicat şi prezentat adeseori pasional,  care mie, ca ardelean, îmi dă uneori fiori reci, cu atât mai mult cu cât, anunţatele schimbări sunt gândite în plină şi profundă criză economică, marcată de sărăcie, şomaj, şi lipsa unei perspective cât decât promiţătoare.
Aş vrea să vă întreb care este opinia dumneavoastră despre această problemă şi dacă percepeţi în ea vreo ameninţare la adresa unităţii şi securităţii României?

M.D.: Tare îmi este teamă că o să vă dezamăgesc cu răspunsul meu. În actualul haos opţional, problema gravă a naţiunii române este  politicianismul, birocraţia, corupţia şi degenerarea. Fără o schimbare de Paradigmă  nu putem  stopa inflaţia birocratică galopantă, fiind aceasta marea şi  principala cauză a corupţiei politice, morale şi economice.
Nu am certitudinea că menţinerea intactă a celor 42 de judeţe garantează supravieţuirea României în actuala conflagraţiunea economică globalistă. Să  folosesc un  argument bazat pe analogie.  Un exemplu din cele trăite pe viu. Basarabia şi Nordul Bucovinei au fost  răpite de Imperiul Sovietic în 1940. Şase dintre judeţele anexate au intrat în componenţa RSSM. Celelalte au fost acaparate de Ucraina. Ei bine, în RSSM, regimul lui Stalin a creat, în locul celor şase judeţe româneşti,  60 de raioane sovietice. Un mozaic administrativ, controlat meticulos de  nomenclatura bolşevică. Scopul reformei teritorial-administrative? Deznaţionalizarea brutală a indigenilor.
Hruşciov, după 1957,  a redus acest mecanism costisitor şi  perimat la 26 de raioane. Iar în următorii 20 de ani, cât a fost la putere Brejnev, numărul de raioane a crescut din nou, până  la 36.  Exista  pe atunci vreun avantaj socio-economic? Nu.  Leonid Brejnev de la Moscova,  şi  Ivan Bodiul, şeful comuniştilor de la Chişinău, îşi plasau în poziţii cheie neo-staliniştii lor. Îi trimeteau mai întâi la Şcoala Superioară de Partid de la Moscova. După care, pentru fiecare absolvent se  croia câte un raion.  Câte o sinecură. Aceasta  a însemnat 36 de  prim secretari. Un număr dublu sau triplu de secretari adjuncţi, toţi cu secretare şi aparat propriu. Cu alte cuvinte o birocraţie uriaşă.
Apropo! Unul din multele motive pentru care Mircea Druc a fost destituit  neconstituţional în 1991: promova reforma teritorial-administrativă. Cerea  reducerea numărului de raioane şi  revenirea la judeţe. Birocraţia şi mafia de sorginte sovietică m-a somat: „pe aici nu se trece!”. Am rămas  în Republica Moldova până în prezent cu 36 de raioane anacronice, inadecvate noilor imperative.
Menţinerea  acestor structuri serveşte oare  cauza românilor basarabeni? O birocraţie umflată, lucru ştiut, produce abuzuri şi corupţie. Birocraţia este găoacea în care se naşte, germinează şi perpetuează  corupţia. Consecinţele birocraţiei şi ale corupţiei duc la degenerare.
Evident, eu consider necesară şi urgentă  o reorganizare. Bineînţeles, o reformă  axată pe luciditate, coerenţă. Pe criterii ştiinţifice şi de excelenţă  a  guvernării, la standarde mondiale. Nu văd în schimbare, în reducerea numărului de unităţi administrative nici un pericol.
În opinia mea, Programul de post aderare la Uniunea Europeană  ar  presupune şi o descentralizare coerentă. Am în vedere delegarea selectivă, în jos pe verticală, către centrele viitoarelor regiuni (districte, landuri) de dezvoltare, a 50% din categoria hotărârilor adoptate în prezent la Bucureşti.  Mai mult de jumătate din actul decizional, efectuat astăzi într-un centru judeţean,  poate fi coborât   la nivel de comună.  Iar  satele  României reanimate  pot prelua 50% din ceea ce rezolvă de regulă autorităţile comunale.
Performanţa noastră ca ţară europeană depinde imperios de impunerea unor structuri guvernamentale scutite de „ministerologie” şi  „ministerocraţie” şi având drept obiectiv principal permanentizarea şi sincronizarea celor trei „i”: investigarea, instruirea, inovarea.
Acum nu prea reuşim, chiar monitorizaţi de Bruxelles, să construim instituţii statale flexibile, dinamice. Şi,  de ce nu, temporare, în mod deliberat, menite să realizeze programele şi proiectele adoptate de  executivul ţării şi instanţele comunitare.
O reformă administrativă bine concepută ne-ar reduce nu numai birocraţia. Am scăpa, poate, şi de „patriotismul  regional-fotbalistic”. Am diminua vanităţile şi ifosele „ţărişoarelor noastre istorice”. Noi, românimea,  suntem marcaţi de o serie de complexe, care ne afectează comportamentele, deciziile, acţiunile.  Mai întâi, înregistrăm un complex de deşteptăciune. Acesta se manifestă în special în sud, în zona Bucureştiului şi a Olteniei. Mai există complexul de superioritate, de mândrie, al celor din Transilvania. Îl regăsim  întrucâtva şi la bucovineni. „Noi, ardelenii,  am fost Imperiu, cu austriecii” sau „Banatul e fruncea!”
Şi, în fine, cunoscutul complex de inferioritate, al moldovenilor. Deşi, unii basarabeni, adică tot  români moldoveni,  dar din Estul Moldovei, se mândresc şi ei, ca ardelenii: „Noi am  fost intr-un Imperiu şi mai mare, cu ruşii, şi am zburat în cosmos”. Iar  palma de pământ românesc, numită printr-un accident istoric Republica Moldova, are şi ea complexaţii ei: cei de la Nord, cei de la Centru, cei de la  Sud şi cei de peste Nistru.
Când eram prim ministru,  la Chişinău, încercau  unii să „mă seducă”  cu idei: „ştiţi, noi ăştia de la Nord, păi noi …” cu sensul că  suntem ăia buni. Îi repezeam de fiecare dată, judecam imparţial,  eliminând acest complex de superioritate, nejustificat prin fapte şi realizări.   Important este  ceea ce  faci.  Ce valori materiale sau spirituale produci. Nu ceea ce spui, sau locul unde te-ai născut,  în  cartierele Ferentari, Mănăştur, Copou sau pe malurile râului Bâc.

Gh. I. Da, domnule prim-ministru, e corect ce spuneţi, numai că în una din propunerile partidelor politice de reorganizare una din regiunile desenate se contura exact pe graniţa Ardealului de Nord  cedat în 1940, ori locuitorii de acolo nu pot să uite de masacrele, din istoria recentă,  de la Ip şi Treznea, de crimele şi abuzurile făcute de noile autorităţi instaurate în multe localităţi româneşti în perioada 1940-1944 cât a fost cedat Ardealul de Nord. Nu credeţi că sunt  îndreptăţite îngrijorările localnicilor ?

M.D.:  E vorba de  o propunere venită  din partea unui segment politic, a unor lideri maghiari, probabil. Cunosc pledoaria  domnului academician Dinu Giurescu în legătură cu regionalizarea.  Are perfectă dreptate. Aşi menţiona că în spaţiul românesc,  în afară de maghiari, mai elaborează „proiecte de reformă”  şi ucrainenii, găgăuzii, ruşii şi alte seminţii conlocuitoare. Inclusiv proiectul  de inspiraţie sovietică „Moldova Mare”, vizând dezmembrarea României, practic anularea actului Unirii de la 1859.
Noi, românii, ne-am putea  confrunta cu o situaţie  într-un fel  similară   cu cea a slavilor de sud. Sau a cehilor şi slovacilor.  După primul război mondial,  aceştia au obţinut independenţa şi  s-au  anunţat drept  state europene în devenire.  Şi unii şi alţii  au luat  decizii stratege inadecvate, legate de amplasarea capitalelor. Iugoslavii au ales Belgradul la marginea ţării. Şi acest oraş nu a reuşit să devină capitala tuturor iugoslavilor. Nu a putut  fi reprezentativ pentru toată lumea  slavilor de sud, pentru federaţia Iugoslavia. Belgradul  a rămas până astăzi  un oraş sârbesc.
Praga, la fel, a continuat să prospere ca o cetate cehă,  nu   ca o capitală a cehilor şi slovacilor integraţi într-un singur stat. Şi componentele istorice ale României Reîntregite în 1918, în multe privinţe, percep la fel Bucureştiul: e mai mult al… nu ştiu cui, şi nu o capitală a tuturor românilor.
Merită  clarificate toate  problemele ce ţin de  „Capitala Ţării”.  În plan istoric, politic şi socioeconomic.  După care am putea  trece la realizarea unui imperativ strategic panromânesc: „abandonarea Bucureştilor”.  Explic: în 1859 s-a comis  primă eroare strategică.  Atunci capitala putea fi edificată în  centrul noului stat în devenire.  Putea fi chiar  urbea  Focşanilor, unde muntenii şi moldovenii au jucat Hora Unirii.  Altele ar fi fost destinele Ţării.
Păi cum, domnule Indre? Să ne  curgă  pe moşie  cel mai mare fluviu din Europa şi  noi să  amplasăm  capitala într-o ”gaură”. Într-o zonă deschisă bătută de toate vânturile, la propriu şi la figurat. Nu am folosit nici munţii, nici marea, nici imagologia, nici simbolistica, nici ezoterica, nimic. De ce, Doamne, la un viraj al istoriei, ca cel din 1859,  nu a fost invers? Să  fi devenit  oraşul Iaşi capitală, iar domnitor cineva de la Bucureşti. Era  mai bine Ţării, şi nouă, în timp, mai bine. Sau  să fi construit  treptat o  capitală europeană  la Focşani,  unde s-a şi semnat actul Unirii Principatelor.
Degeaba ne convingeau unii vizionari, în perioada interbelică. Avea absolută dreptate filozoful, sociologul, economistul, martirul Mircea Vulcănescu.  „Oricine  gândeşte  pământul romanesc ca unitate, îşi  dă seama că centrul normal al vieţii romaneşti nu poate fi în afara centurii munţilor… Mai curând sau mai târziu, cu cat mai curând, cu atât mai bine, ne vom îndrepta într-acolo!”. Menţinerea capitalei la Bucureşti  şi după Marea Unire de la 1918  a însemnat a  doua eroare strategică.
După 1965, conducerea centralizată şi de comandă putea lesne, fără referendum, să transferare centrul politico-administrativ al tuturor românilor de la Bucureşti în fostul  judeţ Trei Scaune. În  inima  spaţiului carpato-danubiano-pontic, în  zona ancestrală geto-dacică. Dar s-a  optat pentru demolarea cartierelor istorice ale Bucureştiului. La această etapă  gândirea strategică  a lipsit. Elita comunistă a comis a treia mare eroare decizională.
Ar fi fost ideal dacă amplasarea obiectivelor industriale se făcea uniform. În toate zonele ţării, înaintând spre Bucureşti, dar fără să treacă de Urziceni, Giurgiu, Ploieşti, Târgovişte. Industrializarea socialistă a fost a patra  eroare  strategică prin  aducerea în „micul Paris” a sutelor de mii de ţărani pentru a completa rândurile clasei muncitoare. Aşa, ca să aibă cine trece, fluturând drapele roşii, prin faţa tribunelor cu nomenclaturişti, de Ziua naţională  23 august.
În prezent, suntem pe cale să comitem  a cincia eroare strategică: alergăm după investitori şi  promovăm  ideea: „Marele Bucureşti”.  Un megapolis caracteristic pentru ţările din lumea a treia.  Nu ţinem cont de presiunea enormă pe metru pătrat în capitală şi în judeţul Ilfov. Ignorăm condiţiile climaterice, apropierea de Cernavodă  şi alţi factori de ordin ecologic, demografic, geopolitic. Nu ne-am deşteptat defel. Nu învăţăm nimic,  nici din erorile noastre şi nici din experienţa altor naţiuni.
Nu e neapărat ca  cea mai mare aşezare urbană să fie şi capitală.  Şi, drept consecinţă, cea mai prestigioasă, mai prosperă etc.  Asociem frecvent SUA cu New-York, Canada cu Montreal, Australia cu Sydney, Brazilia cu Rio de Janeiro, Africa de Sud cu Cape Town, Kazahstanul cu Alma-Ata. În  toate aceste ţări,  organele puterii de stat  sunt amplasate   respectiv în Washington, Ottava, Canberra, Brasilia, Pretoria, Astana. Cu certitudine, nici  una din aceste capitale nu vor deveni   conglomerate sufocante de tip megapolis.
Exemplul Rusiei pare elocvent în acest sens. După ce au schimbat capitala de trei ori, astăzi elitele  discută  problema separării celor două realităţi: instituţiile puterii de stat  şi Moscova, ca megapolis. Conform variantelor formulate de experţi în media rusă, Kremlinul ar putea funcţiona în exclusivitate  ca muzeu de istorie, cultură, artă. O rezervaţie naţională şi un centru turistic. Preşedinţia, guvernul şi parlamentul urmează să   fie transferate undeva pe Volga, în  munţii Ural sau în Siberia.  Este o chestiune de geopolitică, un proiect naţional  de realizarea  căruia depinde  evoluţia   şi chiar existenţa Federaţiei Ruse  în deceniile următoare.
La acea propunere nefericită de regionalizare a României, la care vă referiţi, nu avem decât să prezentăm  alte  scenarii viabile de reorganizare, iar decizia se va lua în mod democratic, eventual prin plebiscit. Cunosc în prezent câteva proiecte de redresare, care merită  toată atenţia.  Unele foarte radicale.  Exemplific. „România – acum ori niciodată?”, autori Tudor Bompa şi Dumitru Porojan. „Dacia Rediviva”, promovat de doctorul Slăvescu şi discipolii săi. Mai cunosc şi alţi autori – Val Butnaru, Dumitru Oblu. Şi interlocutorul domniei voastre, definitivează  o viziune holistică asupra naţiunii, intitulată „Paradigma Etnosistemică”. Orice inovaţie merită atenţie. Inclusiv  proiectele blamate în prezent ca  fiind utopice.
Iată, un exemplu de utopie, sau cum vedea Mircea Druc  Reforma, acum 10 sau 15 de ani.  Am  publicat articole la această temă. Prioritar, constituirea unui cadru juridic, care să permită o Schimbare radicală.  România  republică prezidenţială.  Parlament unicameral  din 177 deputaţi, aleşi prin vot uninominal. Din cele trei Palate, mereu beligerante, facem unul. Instituţia prezidenţială, Parlamentul şi Guvernul  concentrate şi amplasate într-un singur Palat  – în „Casa Poporului”. Cel puţin circuitul  informaţional ar deveni mai operaţional, mai dinamic. Şi poate mai puţin costisitor pentru noi, contribuabilii. Cei care optează pentru  un parlament bicameral, ce ar ţine chipurile de o  moştenire  naţională,  nu au decât să se convingă:  tradiţia este  bună şi eficientă sută la sută doar în  arta culinară şi în actul de  perpetuare a speciei.
Executivul ţării  – format din şapte ministere responsabile de strategia dezvoltării: producerea  de bunuri inevitabile; investigarea şi  inovarea ca bază de creare a noilor valori materiale, spirituale şi culturale; biologia (tot ce ţine de BIO (Viaţă) – de la bioeconomie la biopolitică şi biosecuritate, de la biotehnologie la agroenergetică şi alte surse regenerabile; informatica şi informatizarea; infrastructura şi Etnopsihica.
O sinteză, la scară naţională, a tuturor instituţiilor statale bugetare din domenii precum  educaţia, sănătate publică,  învăţământul şi cercetarea ştiinţifică. Potenţialul acumulat de universităţi, institute de cercetare şi proiectare, inclusiv de Academia Română,  încadrat  în şapte structuri organizatorice  de investigare, instruire, inovare cu denumiri sugestive:  p Academia Biologică, Academia Ecologică, Academia  Creatoare, Academia Producătoare, Academia Informatică, Academia Infrastructură, Academia Etnopsihică.
Fondarea de  urgenţă   a două bănci strategice ale  României: Banca Genetică şi Banca  pentru Resurse Umane, Animale şi Vegetale.
Regruparea tuturor judeţelor din spaţiul romanesc în cinci unităţi teritorial-administrative (regiuni, districte): Carpaţi, Dunăre, Pont Euxin, Nistru, Tisa, având centrele administrative la Braşov, Craiova, Constanta, Chişinău, Cluj-Napoca. Iar Centrul politico-administrativ al tuturor românilor  Dacodava, edificat  în centrul geografic al spaţiului ancestral geto-dacic. Astfel, am fi urmat exemplul Braziliei, Australiei  şi, mai recent,  al  Kazahstanului. Iar Bucureştiul ar rămâne un mare centru economic şi cultural. Un fel de  Sao-Paolo, sau Sidnei. Sau  un New-York al românilor.
Aş  invita, ca şi Nazarbaev,  preşedintele kazah, cei mai buni experţi să elaboreze un studiu de amplasare pe criterii de funcţionalitate, economice, strategice, de climă, curenţi de aer, stabilitatea solului etc. Şi după stabilirea locului, în jur,  pe o rază de 100 de km, nu aş fi permis să se mai construiască nimic. Nu aşi fi admis  tranzacţiile speculative cu terenuri în această zonă.
În Dacodava  se cer amplasate    cele două bănci de informaţie esenţială , banca genetică , banca de spermă şi de seminţe pentru toate vieţuitoarele  şi toată flora din România. Numai în Carpaţi acestea pot fi adăpostite antiatomic, antiseismic, ferite de calamităţi, la cel puţin 100 m sub pământ. Apoi banca de date şi informaţii de toate felurile, care să dăinuie şi să asigure durabilitatea peste timp a poporului român. Dacă nu „abandonăm” actuala capitală, aşa cum  au procedat brazilienii  cu Rio-de-Janeiro şi kazahii cu Alma-Atî, nu avem nici o şansă să asigurăm o unitate naţional-statală durabilă.
În clasificarea actuală  a unităţilor teritorial-administrative „sat – comună – oraş – municipiu” ar fi oportun să introducem şi   Statutul de Capitală Istorică.  Prin lege, un atare statut ar putea fi acordat unor  municipii precum: Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Chişinău, Cernăuţi, Timişoara, Craiova, Constanţa, Baia Mare, Oradea şi altele.  Astfel am  menaja consacratele complexe regional-istorice despre care am vorbit.
Asta e, domnule doctor-inginer Gheorghe Indre.  Şi mie îmi este frică, nu numai dumneavoastră. Mă tem că România nu va  supravieţui, ca stat unitar, dacă elita  ei politică nu  concepe şi nu realizează, nici la această răscruce istorică, o Reformă radicală. Aplicarea unei reforme instituţional-administrative adecvate ar putea eficientiza actul guvernării prin stoparea inflaţiei birocratice, a opresiunii instituţionale clasice, prin eradicarea corupţiei politice, morale si economice.
De jure suntem deja  în Uniunea Europeană. Legile comunitare au prioritate faţă de actele  normative elaborate de parlamentul oricărui stat membru. Prin urmare, parlamentul  de la Bucureşti e chemat să asigure o traducere perfectă  în limba română a legilor  şi directivelor adoptate la Bruxelles  şi să le transpună în legislaţia naţională spre executare. Obţinem astfel alinierea la standarde europene şi o economisire  de fonduri,  de timp şi de nervi în jocul de-a democraţia pe malurile Dâmboviţei.
Gh. I. În ultimii 20 de ani economia României a cunoscut schimbări structurale radicale. Au dispărut un mare număr de activităţi industriale, iar unele şi-au restrâns mult activitatea. Mulţi oameni calificaţi au rămas şomeri şi au fost nevoiţi să emigreze pentru a lucra în Europa, în Italia, Spania, Franţa, Germania  etc.  Satele s-au pustiit, oamenii tineri au plecat  au rămas bătrâni singuri şi trişti, în aşteptarea celor dragi. Modelele economice  promovate se bazează pe întreprinderi  mici şi mijlocii şi pe microîntreprinderi înfiinţate ca rezultat al iniţiativelor private.
În opinia dumneavoastră reprezintă aceste transformări profunde şi orientarea preponderentă spre IMM-uri o ameninţare la viitorul României, la durabilitatea peste timp a neamului românesc?

M.D.: Sincer, nu cred că ne ajută la ceva regretând giganţii concepuţi după modelul sovietic, în epoca industrializării forţate. În anii 60 eram indignat, ca toţi românii, de planul Valev, pe care l-am respins vehement, cu demnitate.  Hruşciov ne propunea, inspirat probabil de  noile tendinţe din Occident,  să constituim  „o grădină înfloritoare” a lagărului socialist. Să  transformăm o parte a României, Bulgariei, RSSM şi regiunea Odessa într-o imensă zonă agrară a CAER-ului. RDG, Cehoslovacia, Polonia  urmând a fi ţările din lagărul socialist cu  industria grea, în timp ce România urma să se specializeze pe producţie  agricolă şi industrie alimentară.
Am învins atunci. Ne-am demonstrat autonomia decizională faţă de Moscova. Am pus în aplicare  planul de industrializare. Bineînţeles, industrie grea, construcţie de maşini, uzine militare. Acestea, conform manualelor de economie politică  socialistă, pot asigura independenţa naţională.  România nu avea nici un căuş de minereu. Dar a construit mastodonţi siderurgici. Rafinării peste rafinării. Socoteala de acasă  era că ne vine  minereul şi ţiţeiul  din lumea a treia cu vaporul. Avuserăm o înţelegere cu şahul Iranului. Am  mai băgat un miliard la Krivoi Rog, în Ucraina.
Când am devenit prim ministru, mi-am dat seama: ar fi fost mai bine dacă prindea ideea cu specializarea  în domeniul agroindustrial şi alimentar.  Nouă, basarabenilor, cu totul din alte considerente, regimul Brejnev ne-a impus industrializarea  –  un mare complex militar-industrial, amplasat la Tiraspol, Chişinău, Bălţi.
În 1990, în plină criză, RSSM  putea vinde doar „şampanie roşie” în Germania. Doamnele germane cică  o preferau.  Noi, la Chişinău, visam să facem valută, să cumpărăm din occident linii de procesare a materiei prime agricole.  În afară de vin, aveam sute de mii de decalitri de sucuri excelente. Bieloruşii ne ofereau tractoare dar… Nu aveam ambalaje, sticle şi borcane. Aveam în schimb numai la Chişinău peste 200 de instituţii de proiectare şi întreprinderi  care lucrau pentru complexul militar. Nu aveau nimic comun cu necesităţile economiei noastre, nici cu viaţa noastră. La Bălţi,  o mare uzină  producea aparate şi echipamente de ghidare a submarinelor nucleare, care circulau pe sub calota Arctică. Nu aveam însă ambalaje pentru exportul şi comercializarea uriaşelor cantităţi de vin de foarte bună calitate ce se producea la noi. Am distrus  in preajma capitalei  circa 800 de hectare de cel mai bun teren agricol  pentru o uzină de computere militare. După colapsul imperiului, am invitat britanicii să preia uzina „Mezon” din Chişinău. Au rămas perplecşi. „Ştiam că sovieticii produc asemenea echipamente sofisticate, dar nu am reuşit să depistăm unde este amplasata întreprinderea”. Majoritatea  combinatelor au rămas în paragină.
Am dat fuga atunci la Bucureşti: ajutaţi-ne, vrem ambalaje pentru exportul de produse agroalimentare. Altfel, ne prăbuşim. Am  constat cu amărăciune: nici peste Prut nu aveau nimic. Berea, laptele, uleiul de floarea soarelui şi apa minerală în acelaşi tip de sticlă de un litru. Am cumpărat de la spanioli o fabrică de sticlă şi astăzi suntem competitivi pe toate pieţele.
Schematic vorbind, pentru supravieţuirea corporaţiilor liberalismul a băgat Europa în prima mare conflagraţie  mondială.  După care Troţki şi Lenin au inventat bolşevismul. Un  nou regim politic, care  să ne scape de toate relele capitalismului şi plutocraţiei. Mussolini  a creat  şi el după război fascismul. Un model de organizare şi funcţionare a statului corporatist,  drept  replică la ravagiile liberalismului.  În Germania, Hitler  a inventat hitlerismul pentru a răzbuna înfrângerea Germaniei. După cel de al doilea război  mondial toate cele trei modele s-au epuizat.
Încă  din anii ’70 am  înţeles: independenţa economică este o utopie. Dar o interdependenţă  fructificată  abil poate fi mai rentabilă. Astăzi securitatea energetică a UE ar putea fi asigurată  mai uşor de gazele din Iran. Dar mai întâi să-şi  armonizeze  interesele în  zonă SUA şi Israelul. Angela Merkel şi Vladimir Putin au pus în funcţiune gazoductul baltic.  Germania va avea   gaze  naturale,  piaţă liberă  până în Siberia, iar Rusia va conta pe omul său. Dar nu la Havana, ci la Bruxelles. Mica Românie n-are decât să-şi intensifice relaţiile cu Azerbaidjanul,  Kazahstanul  şi Turkmenistanul, ţări bogate în resurse de gaze şi petrol.  Să trimită în capitalele acestor state oameni valoroşi.  Deşi  o bună parte din elita noastră încă mai preferă comoditatea Europei. Una este apetitul, hedonismul  şi cu totul alta e perspectiva şi lupta pentru supravieţuire.
Nu e un pericol pentru România dacă dezvoltă întreprinderile mici şi mijlocii. Astăzi  corporaţiile transnaţionale conduc lumea nu guvernele.  Eu nu vreau ca lumea să fie condusă de corporaţii.   Nu e  nici un pericol că se vor întemeia IMM-uri şi  se vor specializa în produse alimentare. Nu e nici o ruşine că nu produci rachete. Lasă să le facă alţii şi cu produse alimentare de bună calitate poţi cumpăra orice, maşini sofisticate. Criza alimentară care ne ameninţă  nu e mai puţin periculoasă ca cea energetică. Vorba poetului: „Când foamea ne va răscula…”
Există vreo  şansă reală pentru  români? Probabil  elaborarea si aplicarea unui  Proiect Naţional. Statul  român nu corporaţiile, nu capitalul migrator, să elaboreze şi să realizeze acest Proiect Autohton. Eu îi zic: Neoruralism si Civilizaţie Montană. Afirmarea, de  jure şi de facto, a drepturilor şi libertăţii satelor, comunelor, judeţelor, regiunilor. Abordarea şi  rezolvarea sistemică a problemelor legate de bioeconomie, agricultură, industria alimentară şi agroenergetică.
Nu  băga fonduri în structuri birocratice judeţene, comunale.  Mai bine infrastructură modernă, telefonizare, informatizare, reţele de transport, poştă, telecomunicaţii. Să aplicăm mecanisme verificate  de finanţare a proiectelor legate de viitorul civilizaţiei montane. O  abordare sistemică a problemelor legate de:  agricultură şi  industria alimentară,  civilizaţia rurală,  viitorul ţărănimii şi a intelectualilor de la sate. Să eliminăm  factorii şi  legislaţia generatoare de exod din zonele rurale. De ce nu conştientizăm dimensiunea simbolică, strategică, geopolitică a Carpaţilor? Poate  aducem regiunile muntoase ale României în marea familie a munţilor Europei. Mă gândesc la surse de finanţare a unor proiecte de transplant în Carpaţi şi Apuseni a mecanismelor de dezvoltare durabilă din cele mai avansate civilizaţii montane de pe glob.
Noi, în România avem un început: conceptul celor opt regiuni de dezvoltare. Dar nu vom reuşi   mare lucru dacă  nu imaginăm spaţiul românesc  în cinci regiuni: Carpaţi, Dunăre,  Pont Euxin, Nistru, Tisa.  De aceste realităţi geografice merită să fie condiţionate programele şi proiectele noastre naţionale: Eficientizarea Sistemului Naţional Producător; Consolidarea Sistemului Naţional Creator; Neoruralismul; Suveranitatea alimentară; Protecţia capitalului autohton; Recucerirea pieţii interne şi prospectarea de noi spaţii pentru produsele şi serviciile romaneşti.
Într-o anumită conjunctură istorică, administraţia SUA a consacrat sintagma  „clauza naţiunii cele mai  favorizate”. Ar fi bine să introducem şi noi în România, pentru investitori în primul rând, o „clauză a judeţelor cele mai favorizate”, aplicată  prin lege organică.  Mă gândesc la acordarea de asistenţă,  atragerea de investiţi  şi  chiar elemente de protecţionism pentru Sistemul  Naţional Producător şi Sistemul Naţional Creator  în  zona frontierei de est a Uniunii Europene, pe linia Satu Mare – Baia Mare – Suceava – Botoşani – Iaşi – Vaslui – Galaţi – Tulcea – Constanţa. Soluţia benefică ţine de aplicarea strategiei de dezvoltare economică şi socială „în cerc”, crearea „la frontieră, pe centură” a unor „cetăţi de  civilizaţie etnosistemică”. Cu alte cuvinte, să fructificăm imagologia geopolitică şi „efectul de vitrină europeană” în actualele regiuni de dezvoltare Nord-Vest, Nord-Est şi Sud-Est.
Este necesară  de asemenea concretizarea participării capitaliştilor români la iniţiativele, procesele şi structurile de cooperare transfrontalieră şi euroregională. Acest deziderat se referă prioritar la cele patru  euroregiuni: „Prutul de Sus”, „Dunărea de Jos”, „Siret-Prut-Nistru”,  şi „Carpaţi” – un spaţiu economic şi o piaţă regională  cu aspecte specifice, inclusiv  în  cadrul  diverselor opţiuni geostrategice ponto-baltice şi ponto-caspice.
După 1989 s-au luat şi decizii greşite. De ce am dat Petromul  Austriei? Trebuia dat unei ţări,  care are petrol, are expertiză!  Cum să vinzi, domnule Indre, Romtelecomul grecilor? Nu vinde nimic dacă funcţionează bine. Acesta-i principiul.  Vinzi doar celui care  redresează întreprinderea.  Va dau un alt caz. Fiecare cu experienţa proprie. Aveam în 90 o fabrică de confecţii la Străşeni. Parlamentul sare la mine să nu ne vindem ţara. Domnilor deputaţi, noi nu avem nimic. Nici stofă, nici maşini de cusut performante. Nici comenzi,  nici design, nici piaţă de desfacere, nimic. Aveam doar  400  de muncitoare cuminţi şi frumoase, oameni calificaţi şi disperaţi.  Scopul meu este să asigur existenţa acestor oameni.  Acesta-i capitalul meu, capitalul uman. Italieni preiau fabrica. O pun pe picioare. Ei au tehnologe, comenzi sigure pentru zece ani înainte, instruiesc pe contul lor tot personalul şi garantează un salariu minimum de 100 $ lună. Astfel femeile noastre, care întreţin  familiile, sunt salvate.

Gh. I. Domnule Druc are statul român puterea să facă faţă  corporaţiilor multinaţionale? Se mai poate vorbi de independenţă economică şi energetică?

M.D.: Nu, nici statul român, nici alte state. Din această cauză au apărut şi reuniunile statelor dezvoltate. La început a fost grupul G7, apoi G8, azi vorbim despre grupul G 20.  Şi fenomenul Porto Alegre, antiglobalismul şi alterglobalismul. De ce vreţi dumneavoastră  corporaţii ? Lasă să le facă alţii! Acestea au devenit o povară până şi pentru SUA!
Nu cobesc, dar  prin zgârie norii  destinaţi băncilor  şi birourilor ar putea în viitor să sufle vântul,  să zboare ciorile ca odinioară printre ruinele giganţilor industrializării comuniste. Şi, cu regret, printre fostele complexe zootehnice.
Concluzia: să produci, române, în primul rând ceea ce  te obligă condiţiile tale naturale. Urmează deviza portughezilor: „N-avem gaz, n-avem petrol, dar avem soare, vânt şi apă!”. Nu te bucura că vine capitalul  migrator cu fabrica de telefoane mobile.  Sau să-ţi epuizeze rezervele  de aur rămase după cumplita invazie romană. Nu vinde pământul  străinilor. Nu lăsa pârloagă  două milioane de hectare de teren agricol ca să aduci  din afara ţării 84 la sută din  hrană şi furaje.  Un mare paradox! E ca şi cum ţările arabe cu enorme rezerve de hidrocarburi ar importa gaze naturale şi produse petroliere.
Nu putem discuta la nesfârşit, despre ce a fost, nici chiar despre ce este căci ştim cum e,   sau despre ce va fi la modul general.  Ceea ce trebuie să facem este să definim un obiectiv pentru România. O ţintă precisă de atins pe termen mediu şi lung şi să căutăm apoi resursele şi căile prin care ne putem atinge acest obiectiv.  Acel obiectiv va trebui să răspundă la întrebarea legitimă ce vrem să fie România?  Ce vrem să devină ea?
La solicitarea unor istorici, am  tradus cândva nişte stenograme ale convorbirilor Brejnev – Ceauşescu în Crimeea. Moscova se supăra atunci pe Bucureşti. Românii primii au stabilit relaţii diplomatice cu RFG. Nu le-au rupt cu Israelul după războiul de şase zile. Nu au intrat cu trupele în Cehoslovacia. Mai aveau şi alte păcate…  Din această cauză eu eram mândru că sunt român. Ce tristeţe iremediabilă, cu lacrimi în ochi am  urmărit cum Ceauşescu moare cântând Internaţionala. Ce ironie a destinului!  Kominternul fusese tranzacţionat de mult. Să fi cântat Imnul Ţări, sau „Deşteaptă-te române!”, să fi recitat Doina lui Eminescu. Un alt mare român trădat, murea, în 1946,  în faţa plutonului, după un proces improvizat. Ce diferenţă şi câtă nedreptate!

Gh. I.: Domnule ministru este importantă Familia?
M.D.: Mai importantă ca orice alte fenomene Bio-psiho-sociale! Revenind însă  la fenomenul emigrării de care vorbeam înainte. Multe popoare au cunoscut exodul de populaţie. Italieni, de exemplu, au emigrat masiv în SUA, America Latină. În perioada interbelică România avea 19 milioane cu Basarabia, Nordul Bucovinei şi Cadrilaterul. Acum, fără teritoriile furate, avem o populaţie de 20 de milioane. Astăzi în Italia  sunt 67 milioane locuitori şi în afara ţării  62 milioane.  E bine să fii, să ai şi să dai şi la alţii. Eu cred că peste 5 -10 ani vor imigra în România, se vor stabili aici mulţi oameni din vest britanici, scandinavi, spanioli, portughezi  etc.

A consemnat dr. ing. Gheorghe Indre

Sursa: ioncoja.ro

MARIA BOTNARU

„Istoria nu-i o religie. Istoricul nu accepta nici o dogma, nu respecta nici un lucru interzis, nu cunoaste tabù-uri. El poate sa deranjeze. Istoria nu este tot una cu morala. Istoricul nu are rolul de-a exalta ori de-a condamna, el explica. Istoria nu este sclava actualitatii. Istoricul nu aplica trecutului schemele ideologice contemporane si nu introduce in evenimentele de odinioara sensibilitatea prezentului. Istoria nu-i tot una cu memoria. Istoricul, intr-un demers stiintific, colectioneaza amintirile oamenilor, le compara intre ele, le confrunta cu documentele, cu obiectele, cu urmele existente, si stabileste faptele. Istoria tine cont de memorie, dar nu se reduce la ea. Istoria nu este un domeniu juridic. Intr-un stat liber, definirea adevarului istoric nu apartine nici Parlamentului, nici autoritatii judiciare. Politica statului, chiar animat de cele mai bune intentii, nu este politica istoriei.” („L´Histoire”, Paris, no. 306/Janvier 2006).

Pentru o corectătă şi obiectivă evaluare a evenimentelor care au condus la declanşarea celui de al doilea război mondial, un rol capital revine istoricilor. Ei au căderea să studieze evenimentele în complexitate a lor, sine ira et studio, şi să le comunice opiniei publice. În acest sens, unul dintre cei mai apreciaţi istorici români, domnul profesor univ. dr. Gheorghe Buzatu, prezintă o relatare despre Situaţia României din preajma celui de-al Doilea Război Mondial şi urmările pactului Ribbentrop-Molotov cu nefasta lor influenţă asupra defăşurării a evenimentelor.

Spectacolul a devenit – cine ar fi crezut ? – mai mult decât incitant… acum, după mai bine de 70 de ani, de la izbucnirea conflagraţiei mondiale din 1939-1945. Când, cum era firesc, cei mai mulţi dintre noi ne asteptam, precum s-a întâmplât la nivel mondial în 1989 sau în 1999, la identificarea, în sfârşit, a unui moment al adevărului, încheiat cu un bilanţ edificator al responsabilităţilor supreme pentru declanşarea ostilităţilor în septembrie 1939, iată însă că zilnic asistăm la etalarea unor noi „puncte de vedere”, care de care mai… originale, mai… agresive, dar şi mai trăsnite şi mai absurde, că, totodată, în dezbateri, altădată predominant istoriografice, intervin nenumăraţi şi neaşteptaţi „grei”- nicidecum dintre istorici, ci şefi de stat şi de guverne, diplomaţi şi militari, analişti politici ori, mai mult, instituţii diplomatice şi parlamentare, unele chiar de informaţii şi contrainformaţii etc., etc. Cum era de aşteptat, precum şi alteori în trecut, în centrul dezbaterilor se află problema rolului şi locului Pactului Hitler-Stalin sau Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939 în determinarea cursului evenimentelor în direcţia războiului pentru început european, iar apoi mondial, prin atacarea Poloniei de către Germania, la 1 septembrie 1939, iar la 17 septembrie 1939 şi de către URSS. În această dispută, surprinsă în detalii de mass-media, adeseori istoricii sunt puşi „la colţ”, cel mai adesea mai abitir decat înşişi agresorii din 1939, ori se aruncă în joc „arme noi”, adică… documente secrete, care, desigur, ar putea satisface momentan guvernele şi pretenţiile lor de putere, dar nu şi pe specialiştii în domeniul trecutului recent.

Pentru aceştia, încă din decembrie 2005, faimosul Apel al unor reputaţi istorici francezi (Alain Decaux, Marc Ferro, Pierre Milza, René Rémond ş.a.), intitulat Libertate pentru istorie, a limpezit – fapt rămas necunoscut politicienilor ! – deja lucrurile, în sensul că a stabilit elementele definitorii, permanentele scrisului istoric modern, demonstrând că:„Istoria nu-i o religie. Istoricul nu accepta nici o dogma, nu respectă nici un lucru interzis, nu cunoaşte tabù-uri. El poate să deranjeze. Istoria nu este tot una cu morala. Istoricul nu are rolul de-a exalta ori de-a condamna, el explică. Istoria nu este sclava actualităţii. Istoricul nu aplică trecutului schemele ideologice contemporane şi nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilitatea prezentului. Istoria nu-i tot una cu memoria. Istoricul, într-un demers ştiinţific, colecţioneaza amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele existente, şi stabileşte faptele. Istoria ţine cont de memorie, dar nu se reduce la ea. Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adevărului istoric nu aparţine nici Parlamentului, nici autorităţii judiciare. Politica statului, chiar animat de cele mai bune intenţii, nu este politica istoriei” („L´Histoire”, Paris, no. 306/Janvier 2006).

Istoria celui de-al doilea război mondial în ansamblu a fost marcată, firesc, de o sumă de date importante. Şi, totuşi, numai una prezintă o semnificaţie aparte, în sensul că, fără a trimite la vreun eveniment notoriu din perioada 1 septembrie 1939 – 2 septembrie 1945, dimpotrivă l-a precedat, dar intra în discuţie dat fiind că, pur şi simplu, l-a determinat de o manieră categorică. Este în discuţie, cum am precizat, faimosul Pact Hitler-Stalin sau Ribbentrop-Molotov, după numele ministrilor de externe desemnati de către cei doi dictatori pentru a-l negocia şi semna în noaptea de 23/24 august 1939 la Kremlin şi care, de atunci încoace, deţine o întâietate indiscutabilă în privinţa tuturor superlativelor negative ale defunctului veac al XX-lea: cel mai catastrofal, cel mai controversat, cel mai nenorocit, cel mai odios, cel mai sumbru şi cel mai plin de consecinţe document. Istorici de faimă mondială ai conflictului din 1939-1945 (Arnold Toynbee, A. J. P. Taylor, Pierre Renouvin, Edward H. Carr, Maurice Baumont, Donald Cameron Watt, Jean – Baptiste Duroselle, Andreas Hillgruber, Henri Michel, Ernst Nolte, William L. Shirer, A. M. Nekrici, Stephane Courtois) s-au exprimat de mult în acest sens, iar studiile recente, întemeiate pe dezvăluirile de ultim moment ale arhivelor secrete, i-au confirmat pe deplin. Reţinem un singur exemplu: opinia categorică expusă de un istoric polonez în sensul că Pactul de la 23 august 1939 şi protocolul său secret deopotrivă au servit drept fundament pentru izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial. Fapt remarcabil, România a fost una dintre cele dintâi victime ale sistemului european odios introdus de Pactul Hitler-Stalin. Ceea ce, de fel, n-a constituit un temei de recunoaştere, dimpotrivă, un impuls pentru a-l repudia cu violenţă, la 22 iunie 1941.

Relativ la cursul evenimentelor în direcţia datei fatidice de 1 septembrie 1939, studiile de specialitate datorate unor prestigiosi istorici din intreaga lume conchid că, în determinarea faptelor spre finalitatea cunoscută, s-au dovedit hotărâtoare tendinţele de expansiune teritorială şi ideologică ale puterilor revizioniste – în ordine: Germania, U.R.S.S., Italia si Japonia. Pe de altă parte, liderul celui de-al III-lea Reich, Adolf Hitler, nu ar fi putut să „arunce” lumea în război, dacă nu ar fi beneficiat, în sensul cel mai deplin al cuvântului, de avantajele faimoasei politici de conciliere promovată dupa 1933 de cabinetele de la Londra şi Paris faţă de Germania nazistă, şi care, cum se ştie, a culminat cu întelegerea de la München din septembrie 1938. Deopotrivă, în momentul decisiv, mai precis în luna august 1939, Hitler a beneficiat decisiv de cotitura survenită în politica generala a U.R.S.S.: de la negocierile angajate cu Marea Britanie şi Franţa pentru bararea agresiunii fasciste în Europa, inclusiv pe cale militară, la apropierea faţă de cel de-al III-lea Reich, concretizată la 23 august 1939 într-un pact bilateral de neagresiune. Având în vedere atât conţinutul documentului care, cel puţin momentan, regla în felul său „conturile” dintre cele două puteri reprezentând forţele ireconciliabile ale comunismului şi ale fascismului, cât şi consecinţele sale, imediate şi de perspectivă, Tratatul de neagresiune sovieto-german a avut un rol fatal pentru destinul păcii europene şi mondiale. De vreme ce, graţie Pactului, Hitler a devenit arbitrul indiscutabil al păcii europene, atunci când el nu mai dispunea în repertoriul său decât de o singură soluţie – războiul! Elocvent în acest sens a fost dialogul liderilor diplomatici ai Germaniei şi Italiei din 11 august 1939, atunci când contele Galeazzo Ciano (ministrul de Externe italian – n.r.) s-a interesat de pretenţiile reale ale Berlinului la adresa Poloniei: „Ei bine, ce doriţi dumneavoastră în definitiv – Coridorul polonez sau Danzigul?”, l-a chestionat ministrul de Externe al Italiei pe omologul sau german, Joachim von Ribbentrop. Replica acestuia din urma a fost in consens cu politica promovată de Führerul Adolf Hitler: – „… Noi vrem războiul!” (William L. Shirer).

Derularea evenimentelor în linie dreapta în direcţia izbucnirii celui de-al doilea război mondial a fost marcată de acordul de la München din 29 septembrie 1938 şi de Pactul Hitler-Stalin din 23 august 1939. Dintre marii istorici care au investigat „Münchenul”, reţinem pe Maurice Baumont, Pierre Renouvin, J.-B. Duroselle, A. J. P. Taylor, Telford Taylor, Klaus Hildebrand, Jiri Hochman, M. S. Hitchins, Martin Gilbert şi Richard Gott. In opinia lui Telford Taylor, acordul din 28 septembrie 1938 a constituit „un punct crucial al istoriei moderne”, în vreme ce, potrivit celebrului istoric britanic A. J. P. Taylor, prin voinţa liderilor guvernelor Germaniei, Italiei, Marii Britanii şi Frantei, în capitala bavareză sistemul de la Versailles „a fost nu numai ucis, ci şi înmormantat”. Comparativ cu Münchenul, Pactul de la 23 august 1939 încheiat la Moscova a fost şi este mult mai aspru judecat de istorici, iar aceasta, evident, în raport cu rostul său nemijlocit în sacrificarea păcii şi deschiderea căii spre declanşarea celui de-al doilea război mondial. Vom aminti, în acest sens, demonstraţiile şi concluziile convingătoare expuse de cunoscuţi istorici şi kremlinologi, precum, în primul rând: Michel Heller şi A. M. Nekrici, A. J. P. Taylor, Donald Cameron Watt, William Carr, William L. Shirer, Pierre Renouvin, Maurice Baumont, Alan Bullock, Sebastian Haffner, Wolfgang Leonhard, P. M. H. Bell, V. M. Falin, N. V. Zagladin, Gabriel Gorodetscky, David Fisher şi Anthony Read. Punctele de vedere exprimate, dincolo de unele nuanţe, explicabile date fiind unghiul şi momentele abordării problemei, concordă în mod tulburător. Michel Heller si A. M. Nekrici, de pildă, descifrează că, la 23 august 1939, „o cotitură s-a produs realmente în istoria Europei şi a lumii – Uniunea Sovietică a deschis poarta războiului mondial semnând Pactul cu Germania (subl. ns.)”, în vreme ce cunoscutul ziarist şi istoric american William L. Shirer a consemnat că Stalin, „inamicul mortal” al lui Hitler, „a făcut posibilă” decizia acestuia de a ataca Polonia la 1 septembrie 1939. Maurice Baumont, membru al Institutului Franţei, nu i-a contrazis pe cei citaţi, dimpotrivă – a susţinut şi el – Pactul de la 23 august 1939 „a incurajat puternic pe Hitler sa rişte declanşarea „marelui conflict” (subl. ns.)”, ceea ce şi marele istoric Pierre Renouvin reţinuse, anume că „Pactul de la 23 august 1939 a fost acela care a decis soarta pacii (subl. ns.)”. Alan Bullock, cel dintăi biograf de celebritate mondială al lui Hitler, observa că, mulţumită Pactului cu Stalin, Führerul a căpătat „mâinile libere” pentru a putea invada Polonia în 1939, fără nici un fel de riscuri.

Un alt aspect, examinat în detaliu, este acela al preţului cu care Hitler a smuls, in 1939, lui Stalin, semnătura lui Molotov pe Pactul de neagresiune. Şi în această privinţă, în prezent, lucrurile sunt clare. Condiţia finalizării negocierilor, desfăşurate în cea mai mare taină, a fost încheierea unui protocol adiţional secret, în conformitate cu care Berlinul recunoştea în „sfera de interese”a Kremlinului – mergându-se până la acordarea „dreptului” de ocupaţie – mai multe state sau porţiuni de state, incluzând ori vizând Finlanda, Ţările Baltice, Polonia şi România. Lucrurile fiind de-acum bine cunoscute, vom face apel la recunoaşterile unor specialişti. Revenim, prin urmare, la Michel Heller şi A. M. Nekrici, atât de categorici şi de aceasta dată: „După ce U.R.S.S. a semnat protocolul secret în privinţa sferelor de influenţă, Germania şi-a văzut asigurat spatele în Est. Calea atacului împotriva Poloniei era deschisă”. William L. Shirer insistă în a demonstra cum, prin „târgul cinic”, „sordid” cu Hitler, Stalin „a dat semnalul unui război scontra Poloniei care, după toate probabilitatile, avea să ia proporţiile unui conflict mondial”. În ce-l privea, istoricul rus N. V. Zagladin, confirmat de apariţia la Moscova a pseudo-jurnalului lui V. M. Molotov, conchidea fără şovăire: „În asemenea condiţii istorice concrete -august 1939 -, Hitler a fost mai interesat în neutralizarea U.R.S.S.-ului decât Uniunea Sovietică în neutralizarea Germaniei. Aceasta s-a şi reflectat în semnarea protocolului secret, propus Germaniei ca anexa la Pactul de neagresiune şi care delimita sferele de influenţă în Europa de Est. U.R.S.S., după cum i se părea lui Stalin, neriscând nimic, dobândea posibilitatea să-şi extinda teritoriul, recăpătând ceea ce pierduse în cursul războiului civil. Practic, Stalin, încheind târgul cu Hitler, a aprins lumina verde pentru agresiunea fascistă în Europa. Aceasta alegere reflecta concepţia sovietică despre interesele U.R.S.S. şi despre prioritatea cărora s-a vorbit încă de la Congresul al XVII-lea al P.C. (b) al U.R.S.S. din ianuarie 1934. Semnificatia generala si consecintele dezastruoase pentru Romania ale protocolului secret în discuţie au fost evidentiate şi de istoricii români: Viorica Moisuc, Valeriu Florin Dobrinescu, acad. Florin Constantiniu, Ioan Scurtu.

Nu demult, investigând tema România sub Imperiul Haosului (1939-1945), Bucureşti, Editura RAO, 2007, am apreciat vigoarea şi logica argumentelor lui Pamfil Şeicaru, cel mai mare dintre ziariştii români ai veacului trecut. Având în vedere că, oriunde şi oricum, evenimentele trebuie examinate şi expuse cu obiectivitate în înlănţuirea lor cauzală, trebuie să admitem că, dacă, la început, au fost Pactul Hitler-Stalin şi Protocolul său secret (articolul 3), din acestea au rezultat în chip logic şi necesar, la 26-27 iunie 1940, notele ultimative ale URSS succedate, din partea României, de evacuările Basarabiei, ale nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, apoi de subscrierea dictatelor de la Viena (30 august 1940) şi Craiova (7 septembrie 1940). România Mare a eşuat, iar Războiul Refacerii Unităţii Naţionale, care i-a urmat, a fost stăvilit, urmare a capitulării şi trădarii de la 23 august 1944, când – consideră Pamfil Seicaru (1950) – „Statul român s-a prăbuşit”. Şi, tot pe atunci, el observă că România se dovedise în general după primul razboi mondial un factor neglijabil al oricărei „politici de insurecţie împotriva geografiei şi a istoriei, politică iniţiată de cei care jucau cartea rusească. Astăzi poporul român expiază concluzia politicii făcute de la 1919 până la 23 august 1944″. Iar, pentru a ne opri aici, acelaşi a reţinut (1952), în termeni adecvaţi, aceasta realitate de forţă şi blestem a evoluţiei noastre contemporane: „Tot ce s-a abatut, după 23 august 1944, asupra nenorocitei noastre patrii era virtual cuprins în actul loviturii de stat” (1952). Tot ce-i posibil ca un atare punct de vedere, expus tranşant, dar cu sinceritate, să-l intrige pe cititor, dar, cu obligativitate, el nu este nici apocaliptic, nici istoric, cum ar fi putut să se exprime insuşi Pamfil Şeicaru. Şi aceasta pentru simplul motiv că, acolo, în străfunduri, unde se face istoria, cei „mici” – după expresia lui N. Iorga – aveau deja presentimentul dezastrului. Iată de ce, considerăm finalmente, avem toate temeiurile să punem şi să repunem oricând în discuţie semnificaţia datelor de 23 august – 1939 si 1944, ambele catastrofale prin consecinţele pentru România, şi nu numai. În context, reclamata orientare de Realpolitik nu se explică decât în cazul factorilor de putere ce, fie în 1939, fie în 1944, au obţinut avantaje indiscutabile şi pe care – indiscutabil – urmăresc să le permanentizeze, ceea ce în politică a fost şi rămane imposibil.

Notă: Comentariul a fost acordat agenţiei de ştiri Agerpres şi publicat în revista ART-EMIS, cu acordul distisului profesor univ. dr. Gheorghe Buzatu

Preluat din Prestigioasa Revistă ART-EMIS.RO

Prof. Univ. dr. Gh. Buzatu   

Mă refer, evident, la Raportul final, lansat în decembrie 2006 de preşedintele actual al României şi alcătuit de o „Comisie Internaţională” diriguită de prof. Vladimir Tismăneanu, sociolog american plecat din România. Raportul, difuzat mai întâi pe Internet şi apoi sub formă de carte, s-a bucurat, graţie tot domnului Vladimir Tismăneanu, de o imensă propagandă, dar n-a slujit, cel puţin până acum, decât exclusiv acestui ţel, căci în ce priveşte prea-insistent evocatul şi râvnitul „proces al comunismului” în România, acesta încă mai are de aşteptat, ceea ce – fără supărare – se dovedeşte convenabil coordonatorului însuşi şi comilitonilor lui… Cât timp, nu-i aşa, continuă distracţia pe bani publici! După cum cititorul deduce din titlu, Raportul final doar ce a apărut că, vai!, trebuie deja să-i compătimim cariera … Cum şi de ce? Foarte simplu: Raportul n-a fost din start documentul care, prin formă şi conţinut, să corespundă aşteptărilor, menirea lui fundamentală fiind în fond aceea, nebănuită, de-a contribui – e ridicol, nu-i aşa? – la completarea ciclului istoriografic nenorocit postbelic (după 1945): De la Mihai Roller la Vladimir Tismăneanu şi înapoi, cum ar spune reputatul nostru coleg Florin Constantiniu, membru al Academiei Române. Rog pe cititor să observe că, deşi titlul acestor însemnări ne aparţine, finalul… Raportului final (sic!) nu-l proclamăm noi, ci rezultă din context, mai precis din confruntarea lui cu unele din ultimele apariţii editoriale de marcă. Şi, fapt esenţial, încă nu dispunem de ultimul volum, al zecelea, din seria Istoriei Românilor, faimosul Tratat pregătit sub egida Academiei Române, şi care este consacrat exact epocii investigate de „raportori”. Este motivul pentru care, în rândurile de mai jos, nu vom avea în vedere decât următoarele volume: Vasile Pascu, Regimul totalitar-comunist în România. 1945-1989, I-II (Bucureşti, Editura Clio Nova, 2007, 976 p.); Vasile Ernu, Costi Rogozanu şi colaboratori, coordonatori, Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (Chişinău, Editura Cartier, 2008, 280 p.); Florin Mătrescu, Holocaustul roşu. Crimele comunismului internaţional în cifre, I-III, ediţia a III-a (Bucureşti, Editura Irecson, 2008, 664 p. + 608 p. + 158 p.). Şi, nu în cele din urmă, Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, coordonatori, Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, 880 p.).

Departe de noi intenţia de-a şoca ori de-a modifica vreun clasament, dar, prin ampla sa monografie, prof. Vasile Pascu rivalizează într-un fel cu N. Iorga. În mod precis, avem în vedere faptul că, asemenea antemergătorului celebru, care, singur, a realizat, cum prea bine se ştie, inimitabila-i Istorie a Românilor în zece volume (1936-1939). Aşadar, potrivit unui calcul simplu, cam tot atâta, dacă nu cumva chiar mai mult (?), decât au valorificat cândva zeci institute de cercetări istorice la un loc. Sub acest unghi, prof. Vasile Pascu apare, netăgăduit, opozabil faimoasei Comisii Prezidenţiale Internaţionale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România gestionată de prof. Vladimir Tismăneanu, care în 2006, a finalizat controversatul Raport final asupra anilor 1945-1989, dar dispunând de un efectiv grozav şi în baza unor cheltuieli îndestulătoare. În vreme ce autorul Regimului totalitar … , singur şi fără nici un sprijin material sau moral din vreo parte, ne supune atenţiei un text consacrat tot epocii comuniste de la Bucureşti, net superior textului oficial menţionat. Faptul, netăgăduit, este greu de înţeles şi, tot astfel, de explicat, dar, în vreme ce prof. Vasile Pascu şi-a propus o istorie a epocii comuniste cuprinzând patru compartimente şi 23 de capitole, inclusiv o Cronologie şi Bibliografia, membrii Comisiei Tismăneanu, ambiţionând peste măsură, în stadiul actual al studiilor de specialitate şi al investigării arhivelor române şi străine, a realizat un mixtum compositum, ceva ce nu seamănă nici unui raport global şi obiectiv, dar nici istoriei care a fost de la 1945 la 1989. Întrucât Raportul Final este predominant propagandistic, greoi, discordant, contradictoriu, deficient ca discurs anticomunist total. În vreme ce, la polul opus, aflăm cartea prof. Vasile Pascu, o istorie documentată şi care se citeşte cu plăcere şi interes, dedicată – aşa cum trebuia – tuturor acelora care, alături de părinţii săi, „au pierit în luptă cu monstruozitatea ce a purtat unul din numele: comunism, bolşevism, totalitarism, „democraţie populară”, „socialism cu faţă umană”, toate la un loc însemnând barbarie” (subl. Vasile Pascu – p. 5).

Eşecul Raportului era lesne previzibil, dacă trebuie să admitem, altfel nu avem cum, că o operă ştiinţifică reprezintă în domeniul istoriei, în cazul de faţă, nimic mai mult ori altceva decât stadiul de moment al evoluţiei studiilor consacrate trecutului. Şi aceasta într-o ţară cu excelente tradiţii istoriografice, datorită unui A. D. Xenopol, N. Iorga, V. Pârvan, Gh. I. Brătianu, C. C. Giurescu, I. Nistor sau A. Oţetea, nicidecum lui M. Roller, Barbu T. Câmpina sau Solomon Ştirbu. Or, prof. Vladimir Tismăneanu şi mulţi dintre colaboratorii săi, fără supărare, nu sunt istorici de profesie, iar alţii, cu adevărat, sunt excelenţi cercetători în prezent şi doar în perspectivă specialişti. Este un element care, evident, n-a fost avut în vedere, chiar dacă opera proiectată, de mare dificultate şi responsabilitate, solicita o echipă redutabilă. Deşi, în chip cu totul surprinzător, la lansarea Raportului, în decembrie 2006, prof. Vladimir Tismăneanu ne asigura cu totul altceva: „Vestea cea buna este ca s-a constituit o superbă echipa de cercetare. Membrii si experţii Comisiei – istorici, politologi, filologi, antropologi, personalităţi ale societăţii civile – au lucrat excelent. Apreciem faptul că, de cealaltă parte, mai precis dinspre „beneficiari”, adică din partea cititorului, opinia formulată a fost total diferită. Astfel, mai mulţi cititori şi, defel întâmplător, eroi ai textului în discuţie, în calitatea lor de foşti deţinuţi politici sub comunism, într-un apel public relevau că „sub aspect academic, calitatea Raportului nu este satisfăcătoare, după cum au semnalat deja numeroşi cercetători şi specialişti din mediul universitar”; aceiaşi au insistat ca „ca acest Raport viciat sa NU fie difuzat in bibliotecile şcolare si universitare [...] Propagarea falsului în sistemul educaţional este un act de o gravitate fără precedent [...] NU vrem să li se servească copiilor noştri o «prelucrare a trecutului» tributară unor «viziuni» complet falsificante (sic!) asupra istoriei trăite de noi pe frontul anticomunismului, în temniţe şi munţi, în spitale psihiatrice şi în deportare, pe străzile Braşovului lui ’87 şi ale Bucureştiului lui ’89 – ’90…” Tot de domeniul simptomaticului reţinem şi opiniile exprimate, în diverse împrejurări, de către forumiştii implicaţi în dezbaterea Raportului pe Internet (vezi îndeosebi http://www.evz.ro/articole/detalii – articol/830796/Senatul – EVZ – Iluzia – normalităţii – comuniste), în sensul că documentul în discuţie ar fi „o farsă demnă de mila publică” sau că ar fi „superficial, total neştiinţific şi mai mult încurcă decât descurcă treburile (subliniat în original)”, probând „un diletantism supărător, care goleşte de orice credibilitate critica naturii regimului comunist”; de asemenea, unii dintre autorii Raportului – consideră alţi cititori – ar apela la „tehnici perverse”, rezultând nimic altceva decât „un fin echilibru între date statistice, omagii şi demascări”.

În ce ce mă priveşte, cred că orice echilibru în discuţia pro sau contra Raportului s-a deteriorat prin apariţia, nu fără dificultăţi programate, a volumului Iluzia anticomunismului, subintitulat Lecturi critici ale Raportului Tismăneanu. A reieşit din prima clipă că prof. Vladimir Tismăneanu a respins categoric toate opiniile critice (cf. „Evenimentul zilei”, 3.12.2008), context în care au intervenit numeroase voci lucide care au pus lucrurile la punct. Sub acest aspect s-au distins consideraţiile expuse de ziaristul Ovidiu Şimonca (de profesie, istoric) după apariţia Iluziei anticomunismului, un fericit prilej de-a insista şi asupra Raportului: „ [...] Trebuie să semnalăm acribia cu care autorii [Iluziei ...] s-au ţinut de textul Raportului Tismăneanu. În nici un caz, Iluzia anticomunismului nu este un elogiu adus stângii (indiferent de formula ei de funcţionare), nu cuprinde vreo „nostalgie după comunism”, nu face elogiul sistemului comunist, nu ridică în slăvi ideologii trecute sau prezente. Este o perspectivă critică despre Raportul Tismăneanu, care semnalează „arbitrariul conceptual”, „apetitul pentru grandilocvenţă”, „sentimentalismul literar” şi precaritatea analizelor despre instituţiile din comunism (Miliţie, Armată, magistratură). Se discută şi despre modul în care Raportul Tismăneanu [...] poate să slujească înţelegerii comunismului, poate să fie de impact în opinia publică. Credem că Iluzia anticomunismului este, de fapt, folositoare Raportului Tismăneanu, tocmai pentru că îl readuce în atenţie, discutându-l critic, iar Vladimir Tismăneanu ar trebui să dorească să intervină într-o discuţie pe marginea acestei cărţi, asta pentru că textele sunt scrise argumentat, fără vituperări, adică îndeamnă la dezbatere. O eventuală participare a profesorului Tismăneanu la o dezbatere de idei despre Iluzia anticomunismului ar arăta că domnia sa face deosebire între atacuri ad hominem şi critica de idei, nemăgulitoare, că e deschis să înfrunte contestările argumentate. Dar putem discuta fără încrâncenare şi etichetări despre Raportul Tismăneanu, [...] putem să-l vedem pe profesorul Tismăneanu într-o dezbatere unde, pe model american, avem dezbatere, şi nu osanale? În definitiv, Raportul Tismăneanu are nevoie de o dezbatere purtată cu argumente pro şi contra, care să rezoneze în opinia publică, şi nu de un monolog care să pară doar un scut de protecţie creat în jurul preşedintelui Băsescu (sau al profesorului Tismăneanu). Pentru că o discuţie despre comunism nu poate fi confiscată, nu poate fi arondată în funcţie de simpatiile sau antipatiile politice, devine inoperantă şi neconvingătoare „dacă ţinem cont că problema unui absolutism moral necritic şi cu tendinţe de gândire unică se pune în mod şi mai acut acum, când «intelectualii preşedintelui”», aşa cum, pe bună dreptate, au ajuns să fie numiţi Vladimir Tismăneanu, Gabriel Liiceanu, Traian Ungureanu sau Cătălin Avramescu, îşi completează discursul anticomunist simplist şi, în ciuda percepţiei comune, ineficient în combaterea comunismului, cel puţin a formelor profunde de manifestare a acestuia, cu un discurs politic obtuz pus în slujba preşedintelui” (Ciprian Şiulea). Personal, ne întrebăm dacă intelectuali ca Vladimir Tismăneanu nu-şi şubrezesc poziţia ştiinţifică şi, până la urmă, rolul avut în Comisia Prezidenţială, prin această deadly embrace cu preşedintele? În această privinţă, există în Iluzia anticomunismului şi o discuţie (binevenită) despre legătura dintre prezentul politic şi cercetarea istorică, Andrei State sancţionând o „slăbiciune de principiu”, altfel spus, „înfiinţarea sub patronaj politic a unei comisii care să cerceteze perioada comunistă nu evocă o dorinţă prea independentă şi dezinteresată de a cunoaşte şi e curios cum intelectuali care au deplâns pe toate drumurile – inclusiv în acest Raport – subordonarea intelectualului faţă de putere ajung să întocmească un material pentru uzul politic al puterii”. Nu considerăm inutil să precizăm că, în privinţa rostului Comisiei Internaţionale, iniţial prof. Vladimir Tismăneanu i-a contestat utilitatea (cf. Iluzia anticomunismului, p. 197-199). Concluzia ce se impune priveşte faptul că Raportul este „superficial” (ibidem, p. 276), în prima ordine prin prisma realităţilor strict-obiective ce atestă indubitabil (ibidem) că „asemănările şi deosebirile dintre România comunistă şi cea de după 1990 sunt mai mari decât deosebirile”.

Nu fără rost, am lăsat la urmă un text celebru – Holocaustul roşu al doctorului Florin Mătrescu, stabilit de mai multe decenii în Germania. Cartea s-a bucurat, în mod justificat, de trei ediţii (1993, 1998, 2008), fiind dintru început recepţionată cu entuziasm, impunându-se decisiv ca un studiu metodic şi obiectiv, impresionant prin noutatea şi amploarea investigaţiei, prin curajul abordării şi forţa concluziilor, în integralitate un model istoriografic actual la nivel mondial. Suntem încântaţi că autorul a reţinut, din comentariile noastre de odinioară pe marginea ediţiei a II-a, aprecierea potrivit căreia, Holocaustul roşu, alături de Cartea neagră a comunismului, coordonată de Stéphane Courtois (Bucureşti, Editura Humanitas/Fundaţia Alianţa Civică, 1998, 885 + 60 p.), face parte din categoria „lucrărilor fundamentale, în măsură să răstoarne toate contrafacerile istorice şi să deschidă noi perspective pentru aprofundarea şi înţelegerea trecutului apropiat” (apud Florin Mătrescu, Holocaustul roşu, III, p. 12). Doctorul Florin Mătrescu, efectuând o cercetare individuală, a dovedit, asemenea prof. Vasile Pascu, la care ne-am referit deja, că a fost în măsură a depăşi categoric rezultatele oferite de „Comisia Tismăneanu”. Fără a intra în detalii, voi consemna că, din momentul apariţiei ediţiei a III-a a Holocaustului roşu, Raportul final al „Comisiei Tismăneanu” apare ca fiind, din toate punctele de vedere, un produs expirat.

Sursa: Art-emis.ro

Prof. univ. dr. Cristian Troncotă

Instituţionalizarea regimului comunist în România a însemnat şi lichidarea vechilor structuri de informaţii şi ordine publică – Siguranţa, Poliţia, Jandarmeria, Secţia a II-a de informaţii din Marele Stat Major, Serviciul Special de Informaţii – şi înlocuirea lor cu noi instituţii organizate după model sovietic: Securitatea, Miliţia şi Direcţia de Informaţii Militare. Mai întâi a avut loc, la 10 iunie 1948, o şedinţă de analiză în cadrul Secretariatului C.C. al P.M.R. la care Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu au căzut de acord asupra structurii noii Direcţii Generale a Securităţii Poporului (D.G.S.P.), subliniind că aceasta va fi o „instituţie militarizată, la care schema de organizare, principiile, bugetul şi personalul nu se vor da publicităţii”. Secretariatul C.C. al P.M.R. urma să trimită, pentru completarea personalului necesar, numai cadre verificate şi l-a însărcinat pe Teohari Georgescu, ministrul de Interne, „ca în timpul cel mai scurt să aplice în viaţă hotărârile de mai sus, astfel ca D.G.S.P. să poată îndeplini toate sarcinile ce-i stau în faţă”. Prin Decretul nr. 221, din 30 august 1948, al Preşedintelui Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române a fost creată Direcţia Generală a Securităţii Poporului, în structura Ministerului de Interne, menţinându-se în paralel, până la 2 aprilie 1951, Serviciul Special de Informaţii, aflat în subordinea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. D.G.S.P. a fost organizată în 10 direcţii centrale: Direcţia I (informaţii interne), Direcţia a II-a (contrasabotaj), Direcţia a III-a (contrainformaţii în penitenciare), Direcţia a IV-a (contrainformaţii militare), Direcţia a V-a (cercetări penale), Direcţia a VI-a (protecţia ministerelor), Direcţia a VII-a (tehnică), Direcţia a VIII-a (cadre), Direcţia a IX-a (Secţia politică a P.M.R.), Direcţia a X-a (administrativă). Departamentele auxiliare erau de două categorii: cele cu sarcini operative, care se ocupau cu cenzura corespondenţei, supravegherea şi interceptarea convorbirilor; cele neoperative cu sarcini de secretariat, cifru, evidenţă şi arhive.

Unităţile teritoriale erau structurate respectând organizarea administrativ-teritorială a ţării din acea perioadă, adică împărţirea pe regiuni. In structura unităţilor teritoriale se regăsesc corespondenţii unităţilor centrale sub formă de servicii, secţii, birouri (informaţii interne, contrainformaţii, anchete penale etc). Acestea se subordonau conducerii locale, dar unităţile centrale, fiecare pe profilul său, aveau drept de dispoziţie şi control, coordonând şi răspunzând de activitatea specifică pe întreg teritoriul ţării. Ca unităţi teritoriale funcţionau Direcţiile Regionale Braşov, Cluj, Constanţa. Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Sibiu,Suceava şi Timişoara. Tot ca structură teritorială a fost organizată şi Securitatea Capitalei şi birourile de securitate ale raioanelor, potrivit organizării administrative. Prin D.G.S.P. a fost practic înlocuită Direcţia Generală a Poliţiei de Siguranţă. Oficial, noua instituţie rămânea o direcţie a Ministerului Afacerilor Interne. Rolul său, definit în baza Decretului 221, era acela „de a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi”. In vederea îndeplinirii acestui rol, organele de securitate erau singurele abilitate „a instrumenta infracţiunile ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului”, iar competenţele acestora în materie se exercitau pe întreg teritoriul ţării. Spre deosebire de fosta Direcţie Generală a Poliţiei de Siguranţă, noua instituţie a Securităţii era în întregime militarizată, ceea ce sporea eficienţa actului de comandă, coordonarea şi modul de aplicare a actului de poliţie politică. Decretul nr. 221 nu preciza detaliile de organizare, încadrare, dotare şi funcţionare a D.G.S.P. şi nici atribuţiile sau competenţele specifice, toate acestea urmând a fi stabilite prin „deciziile” şi „instrucţiunile” de ordin intern ale Ministerului Afacerilor Interne. Astfel de „decizii” şi „instrucţiuni” nu puteau fi date publicităţii, ele neavând nici măcar aprobarea de principiu a unui organ legislativ. Totuşi deveneau executive o dată cu înscrierea lor într-un registru special şi comunicate celor interesaţi. La fel erau exceptate de la publicare în Monitorul Oficial „normele de numire, tratare şi ieşire din serviciu, precum şi drepturile şi îndatoririle personalului”, bugetul D.G.S.P., iar ..angajarea, efectuarea, justificarea şi verificarea cheltuielilor” urmau să se facă „prin derogare de la legea contabilităţii publice, conform dispoziţiunilor din legea fondului pentru cheltuieli în interese superioare de stat”. Se transferau astfel, în sarcina conducerii M.A.I, competenţe practic nelimitate, cu riscul de a fi pierdute oricând de sub control; se deschidea. în acelaşi timp, calea spre abuzuri şi ilegalităţi de tot felul.

Structura informativă de la Marele Stat Major al Armatei române. în fond cel mai vechi organ de stat specializat in domeniul informaţiilor militare, a dăinuit „reformelor revoluţionare” ale regimului comunist. Dar, la fel ca şi Securitatea, Miliţia şi Trupele de Securitate, Serviciul de informaţii al M.St.M. a fost implementat cu cadre de conducere fidele regimului comunist şi ale intereselor sovietice. După evaluările istoricilor militari „în condiţiile în care România se afla în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice s-a reuşit, totuşi, ca în privinţa organului de informaţii militare român să se realizeze o oarecare convergenţă a intereselor sovietice cu interesele statului român”. La începutul anului 1949 au fost constituite alte două organe de securitate internă şi păstrarea ordinii publice. Mai întâi, la 23 ianuarie a fost înfiinţată Direcţia Generală a Miliţiei (D.G.M.), pentru a înlocui Poliţia, iar la 7 februarie, prin Decretul nr. 110 s-au constituit Trupele de Securitate, care au înlocuit Jandarmeria. Ambele organe au fost plasate sub autoritatea Ministerului Afacerilor Interne. Generalul-locotenent Pavel Cristescu, de origine rusă, a fost numit, cu începere de la 28 ianuarie 1949, comandant al D.G.M., funcţie pe care a îndeplinit-o până la 28 iunie 1952. Printre sarcinile Miliţiei se numărau: emiterea vizelor de domiciliu, ceea ce facilita sarcina de urmărire a deplasărilor populaţiei, de supraveghere a suspecţilor şi infractorilor, precum şi de a pregăti deportările. La 30 martie 1951, prin Decretul nr. 50, DGSP şi-a schimbat numele în Direcţia Generală a Securităţii Statului, iar prin Decretul 264 din 2 aprilie 1951, SSI a intrat în compunerea D.G.S.S.. Secţia I Informaţii Externe a SSI a devenit Direcţia de Informaţii Externe (D.I.E.), iar Secţia a II-a Contrainformaţii a SSI a devenit Direcţia de Contraspionaj a D.G.S.S. Din acest moment instituţia Securităţii româneşti, inspirată după modelul sovietic, a comasat cele două funcţii (informaţii externe şi contrainformaţii), practică ce oglindea bazele ideologice ale regimului comunist. Se estompa astfel diferenţa dintre inamicul de peste hotare şi ameninţările politice interne pe motiv că acestea „erau mereu de inspiraţie străină”. Atestările documentare din varii surse, fiind indubitabile, se poate considera că tipurile de sarcini ale D.I.E. „culegerea de informaţii” şi „măsurile active peste hotare” – au fost de la început variante românizate ale misiunilor spionajului sovietic: activitate de poliţie politică în emigraţie şi în rândul personalului român din Occident; sustragerea proiectelor de tehnologie modernă şi a altor valori occidentale; acţiuni informative contra N.A.T.O. ce vizau sistemele de apărare în scopul facilităţii expansionismului sovietic; obţinerea de informaţii politice necesare extinderii în Occident a cultului Kremlinului şi a aliaţilor săi; dezinformarea Occidentului asupra situaţiei reale din U.R.S.S., România şi afte ţări ale sistemului socialist. La 20 septembrie 1952, D.G.S.S. s-a separat de Ministerul Afacerilor Interne, potrivit Decretului nr. 324, şi a fost încorporat, tot după model sovietic, într-un organism nou, distinct: Ministerul Securităţii Statului (M.S.S.).

Fiecare securitate judeţeană avea un birou reprezentat de unul sau doi ofiţeri D.I.E. Conducerea D.I.E. era formată în mare parte din comunişti ruşi, bulgari, unguri, evrei, ucraineni sau germani care lucraseră în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial pentru Comintern. Întregul personal al D.I.E. avea grad militar şi era considerat parte integrantă a forţelor de securitate. După modelul spionajului sovietic, ofiţerii DIE nu aveau voie să poarte uniforma militară în sediul unităţilor, toţi ofiţerii operativi foloseau nume conspirative stabilite de ofiţerii cadrişti în momentul angajării. Le era interzis să cunoască identitatea reală a colegilor lor. Conform regulamentelor N.K.V.D. introduse şi în D.I.E., ofiţerii aveau ordine stricte să nu-şi divulge numele adevărate, adică numele menţionate în certificatele de naştere şi actele de botez. O altă interdicţie se referea la secretizarea gradelor militare ale celor care lucrau în D.I.E., nefiind permis să se facă referire la grad în apelurile şi răspunsurile la acestea, în dialogurile dintre ofiţeri. La fel erau interzise formulele militare folosite în armată în cazul ieşirii la raport, precum şi salutul între grade diferite. După 1965 instituţia Securităţii regimului comunist din România a cunoscut ample transformări structurale, organizatorice, o nouă politică în domeniul selecţionării şi pregătirii cadrelor, noi regulamente şi ordine privind activitatea de informaţii. Conceptul de „nimicire a duşmanului de clasă” a fost rapid înlocuit cu cele de „prevenire a infracţiunilor la adresa securităţii statului” şi de „apărare a valorilor naţionale fundamentale”. Dintr-o instituţie căreia i se permisese orice, Securitatea trebuia transformată într-un „instrument” pus să vecheze la „respectarea legalităţii socialiste”. Episodul Cehoslovacia 1968 a readus pentru regimul de la Bucureşti un nou factor de risc: spionajul sovietic. În ceea ce priveşte spionajul „imperialist”, acesta s-a dovedit mult prea palid în comparaţie cu presiunile exercitate de sovietici prin intermediul unei vaste reţele de agenţi lăsaţi în conservare după retragerea armatei şi a consilierilor şi apoi, reactivaţi ca agenţi de influenţă, bine infiltraţi în mediile importante ale puterii, înţelegând prin aceasta „organizaţiile de partid şi de stat”. Pentru depistarea şi neutralizarea lor, s-a creat în structura Securităţii o unitate specială care a beneficiat de dotări moderne şi ofiţeri de elită.

În ultimii zece ani ai regimului comunist, datorită exacerbării cultului personalităţii cuplului dictatorial, munca de securitate a fost deturnată din nou de pe făgaşul ei normal. Ofiţerii de securitate au fost consideraţi „activişti de partid într-un domeniu special”, iar principalul obiectiv al „muncii de securitate”: „apărarea secretarului general al partidului şi a familiei sale”. În teritoriu au fost create Direcţiile Regionale de Securitate, un fel de securităţi locale, structurate la rândul lor în servicii şi birouri pe profil, similare celor centrale. După noua organizare administrativ-teritorială, Direcţiile Regionale de Securitate au fost înlocuite cu Direcţii judeţene de securitate. Această organigramă a cunoscut în anii următori o serie de modificări. Importante schimbări s-au produs şi în politica de cadre, aspect sesizat şi de specialiştii instituţiilor cu responsabilităţi în domeniul informa ţiilor şi securităţii din statele N.A.T.O. Extrem de interesantă este dezvăluirea făcută de acelaşi Tjeerd Sleeswijk Wisser: „Experţilor din agenţiile de informaţii aparţinând statelor N.A.T.O. le este binecunoscut faptul că ofiţerii din structurile interne şi externe ale fostei Securităţi a statului din timpul lui Ceauşescu nu erau formaţi sau specializaţi în Academiile K.G.B.-ului. Această situaţie, unică în sistemul ţărilor comuniste frăţeşti, a fost instituită în România încă de la începutul anilor ’60 şi a fost menţinută cu stricteţe pe tot parcursul regimului comunist. In contrast, regimurile comuniste frăţeşti din Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia de exemplu şi-au pregătit sistematic un număr important de cadre de informaţii în URSS până la «revoluţiile de catifea»”. Prin Ordinul nr. 04553 din decembrie 1977, s-a înfiinţat Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (U.S.L.A.). Practic marea unitate centrală s-a format din ofiţerii de la compartimentul antiterorist, desprins din Direcţia a IlI-a (Contraspionaj) şi din Batalionul de intervenţie, desprins, la rândul lui, din Trupele de Securitate. U.S.L.A., al cărui efectiv de cadre nu a depăşit niciodată 600, din care jumătate ofiţeri, iar cealaltă jumătate subofiţeri, a fost dotată cu echipament specific activităţii antiteroriste cumpărat din R.F. Germania, iar la scurt timp a devenit o „unitate de elită a Securităţii”, organizată şi instruită după modelul vest-german, celebrul G.S.G.-9″ (Granzchutzgruppe organizat la 26 –ptembrie 1972). încă din primii ani după înfiinţare, U.S.L.A. a cooperat cu structuri similare din străinătate. După cum rezultă dintr-un raport olograf, în baza unui protocol încheiat între Departamentul Securităţii Statului şi Securitatea Al Fatah din cadrul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, cadre U.S.L.A. au fost pregătite de către instructori palestinieni, la Beirut. Grupul de luptători U.S.L.A. s-a deplasat în exterior pentru instruire, in perioada 1979-1980. sub conducerea şefului de stat major al unităţii. În primăvara anului 1978, Consiliul Securităţii Statului, ca organ deliberativ şi de conducere al Departamentul Securităţii Statului (D.S.S.) a fost desfiinţat.

Prin Decretul Consiliului de Stat, nr.121, din 3 aprilie 1978, D.S.S. devenea o instituţie distinctă în cadrul Ministerului de Interne, având ca principală sarcină de a „răspunde de modul în care se aplică politica partidului şi statului în domeniul apărării securităţii statului”. Prin această prevedere, D.S.S. devine o instituţie subordonată direct Preşedintelui României şi secretarului general al P.C.R., Nicolae Ceauşescu. Noua organigramă din 1978 păstra împărţirea în direcţii centrale şi securităţi judeţene. Prin Decretul 121 din 1978 s-a înfiinţat Inspectoratul de Securitate al Municipiului Bucureşti (I.S.M.B.). Conform unei metodologii interne, acesta era structurat pe servicii şi birouri, iar problematica dată în competenţă corespundea profilurilor unităţilor informative centrale. Prăpastia între Securitate şi partid s-a adâncit treptat, o dată cu pretenţiile primilor secretari de a aproba folosirea ca informatori a membrilor de partid, ca să nu mai vorbim de teza iritantă care-i considera pe ofiţeri „revoluţionari de profesie într-un domeniu special”. Enervarea era îndreptăţită. întrucât, ofiţerii de elită ai Securităţii au refuzat să fie părtaşi cu elemetele corupte şi protejate, pe care le întâlneau mai la tot pasul. Munca de Securitate în domeniul contraspionajului a fost serios influenţată de Decretul 408 din 1985, care prevedea în esenţă că orice contact al unui cetăţean român cu un străin trebuia adus imediat la cunoştinţa organelor de partid şi a Ministerului de Interne. Nerespectarea acestei prevederi constituia „o abatere de la conduita civică şi de partid”. Prin urmare, nerapotarea unei banale discuţii cu un străin constituia un delict penal. Consecinţele au fost dintre cele mai nefaste pentru activitatea de contraspionaj. Reintroducându-se camuflat principiul care funcţiona în anii ’50, conform căruia „orice străin e un posibil spion”, prevederile Decretului 408 a modificat substanţial „baza de lucru”, sporind cantitatea în detrimentul calităţii.

Sursa: ART-EMIS.RO

De luat aminte

politica

Rugaminti

Publicat de Dragoș Galbur(BASARABIA DUPĂ INDEPENDENŢĂ)

Ambasadorul Rusiei în Republica Moldova, Valeri Kuzmin, va fi silit de către premierul de la Moscova, Vladimir Putin, să părăsească Chişinăul. Motivul – implicarea frontală şi contraproductivă în cazul de la Vadul lui Vodă, fapt care a prejudiciat imaginea Rusiei pe plan extern.

După toate probabilităţile, deşi nu va fi expulzat, Valeri Kuzmin se va vedea silit să părăsească Republica Moldova. Zice-se că Vladimir Putin este foarte deranjat de faptul că ambasadorul ţării sale a fost prins cu minciuna. Şeful misiunii diplomaţiei ruse la Chişinău ar putea fi sancţionat, dar nu pentru că a minţit. Altceva i se pune în cârcă ambasadorului Moscovei la Chişinău. El va fi destituit deoarece a întrecut măsura şi, în consecinţă, a fost prins cu mâţa-n sac”, scrie Petru Bogatu, în Jurnal de Chişinău.

„Comentând tragicul incident de pe podul de la Vadul lui Vodă, Valeri Kuzmin a fost bun de gură, dar rău de lucru. El s-a grăbit să spună că tânărul împuşcat era beat şi conducea fără permis un automobil furat. Toate aceste minciuni sfruntate au fost uşor demontate de presă şi, nu în ultimul rând, de oficialităţile moldovene, punând Moscova într-o situaţie jenantă. Ca rezultat, ruşilor le-au cerut discret explicaţii SUA şi marile cancelarii europene, iar OSCE s-a oferit să acorde asistenţă în vederea investigării omorului de la Nistru. În aceste împrejurări, după câte ştiu, Moscova îl va retrage în curând pe Valeri Kuzmin, înlocuindu-l cu un alt ambasador. El îşi va pierde postul pentru că a fost stupid, nu mincinos”, notează analistul citat, transmite www.24h.md