GHEORGE BUZATU DESPRE ULTIMATUMUL MOLOTOV ŞI DESTINUL BASARABIEI (1)

Întâmplător ori nu, dar din motive lesne de bănuit, perioada cedărilor teritoriale din vara anului 1940 şi cele care I-au succedat, acelea ale războiului şi armistiţiului, a coincis cu importante şi dese schimbări atât la conducerea cât şi în structurile Ministerului Regal al Afacerilor Străine al României. Astfel, numai în vara anului 1940, după demisia lui Grigore Gafencu (ministru 21 decembrie 1938 – 1 iunie 1940), s-au perindat în fruntea diplomaţiei Bucureştilor: Ion Gigurtu (1-28 iunie 1940); Constantin Argetoianu (28 iunie – 4 iulie 1940) şi Mihail Manoilescu (4 iulie – 14 septembrie 1940). În acelaşi timp, în Centrală, importante „rotiri de cadre” au antrenat corpul de elită cuprinzând, între alţii, pe: Alexandru Cretzianu (sub-secretar de stat între 11 mai şi 4 iulie 1940), Grigore Gafencu (trimis titular al Legaţiei române din Moscova, la 10 august 1940), Gh. Davidescu, Vespasian Pela, Nicolae Dianu, Viorel Virgil Tilea, Raoul Bossy, Radu Djuvara, N. Petrescu-Comnen, Grigore Niculescu-Buzeşti, Richard Franasovici, F.C. Nano, Ion Gheorghe ş.a. Despre activitatea unora dintre ei am aflat şi publicat de-a lungul anilor materiale inedite descoperite în arhivele române şi străine, îndeosebi despre cei care au condus M.A.S. în timp ce răşluirile teritoriale impuse în 1940 au fost efective, adică în cursul războiului până la semnarea Tratatului de pace din 10 februarie 1947. A fost vorba, în ordine, de: Mihail Sturdza (septembrie-decembrie 1940); Ion Antonescu (ianuarie-iunie 1941); Grigore Niculescu-Buzeşti (august-noiembrie 1944); Constantin Vişoianu (noiembrie 1944 – februarie 1945); Gh. Tătărescu (martie 1945- noiembrie 1947). Este remarcabil că unii dintre cei menţionaţi ne-au lăsat importante volume cu caracter memorialistic, alţii (Grigore Niculescu-Buzeşti) sinteze de serviciu, iar Antoneştii şi Tătărescu – materiale ce acoperă fonduri întregi în arhivele noastre diplomatice ori demersurile lor sunt reflectate în colecţii internaţionale de documente, cei dintâi graţie raporturilor lor speciale cu Adolf Hitler şi colaboratorii săi, iar ultimul – ca prim-delegat al României la Conferinţa Păcii de la Paris din iulie-octombrie 1946.În contextul derulărilor diplomatice din vara anului 1940, dintre diplomaţii români de obicei ignoraţi este şi Gh. Davidescu. Se menţionează, în mod curent, faptul că, fiind ministru al României la Moscova, a asigurat natural rolul de receptor/transmiţător al documentelor privind evacuarea Basarabiei şi nodului Bucovinei, inclusiv a celor două note ultimative societice şi a replicilor Bucureştilor. Atât şi nimic mai mult!  Cine a fost însă Gh. Davidescu? Anuarul diplomatic şi consular 1942, ediţia Mihai Antonescu, a inclus în chip firesc schiţa lui biografică, din care aflam că s-a născut la Braşov, la 30 martie 1892. Şi-a luat doctoratul în drept la Budapesta şi a participat la campania finală a Războiului Unităţii Naţionale, în anul 1919. La 1 decembrie 1920 devine funcţionar al M.A.S. din Bucureşti, pentru început ca secretar de legaţie, clasa a III-a. A continuat să funcţioneze în Centrală ori în cadrul legaţiilor române din Budapesta (1921-1924) şi Varşovia (1927-1928). În octombrie 1935 a fost promovat ministru plenipotenţiar, plecând în misiune la Tallin (1935-1939), de unde a revenit pentru a fi numit, la 1 martie 1939, director al Afacerilor Politice din cadrul administraţiei centrale a MAS. La scurt timp după aceea, în 1 octombrie 1939, a fost numit ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României în capitala URSS, unde a rămas până la 10 august 1940, când a fost înlocuit cu Grigore Gafencu. Rămas în centrală, Gh. Davidescu a fost, pe rând, director al Direcţiunii Tratatelor, secretar general al M.A.S. cu delegaţie (8 august 1941 – 8 septembrie 1941) şi, în sfârşit, titularizat ca secretar general la 11 octombrie 1941, rămânând în post pânp în 1944. După aceea, despre Gh. Davidescu avem date extrem de puţine: ştim că şi-a continuat activitatea în M.A.S., preocupându-se de problemele pregătirii şi participării României la Conferinţa Păcii de la Paris (iulie-octombrie 1946), de evaluarea rezultatelor, pentru a fi suspendat la 5 noiembrie 1947, atunci cînd Ana Pauker şi comandoul ei comunist I-au alungat de la conducerea diplomaţiei noastre pe Gh. Tătărescu şi întreaga sa echipă „burgheză”. Ulterior, dintr-un memoriu al soţiei, aflăm că Gh. Davidescu decedase în 1971, iar pensia lăsată nu era nicidecum suficientă, de vreme ce petiţionara solicita să I se acorde câteva sute de lei în plus!   Să ne întoarcem însă la vara tragică a anului 1940. Ne refeream la faptul că, în lucrările de specialitate, numele lui Gh. Davidescu a apărut în legătură cu notele ultimative societice din 26-27 iunie 1940. O atenţie aparte a reţinut raportul său cuprins în telegrama transmisă prin telefon şi receptată în Centrala la 27 iunie 1940, ora 04,30. Cu puţin timp înainte, la 27 iunie 1940, ora 02,27, Davidescu reuşise – datorită greutăţilor de transmisiune – să comunice Bucureştilor textul notei ultimative ce-I fusese predată de V.M. Molotov, la orele 22,00 ale zilei de 26 iunie 1940. În raportul menţionat, Davidescu relata în detaliu întâlnirea sa cu Molotov care-l convocase la Kremlin să-I predea nota ultimativă, discuţiile antamate cu acel prilej. De remarcat că, întrucât linia de comunicare Moscova-Bucureşti funcţionase anormal, documentul în cauză nu a putut fi transmis integral. Oricum, din acest document deducem, în chip necondiţionat că Gh. Davidescu a adoptat o atitudine demnă, că în dialogul purtat cu Molotov, chiar dacă spre miezul nopţii, a apărat cu vehemenţă drepturile şi interesele ţării sale ori că a combătut deschis, fără menajamente „explicaţiile” dalte de liderul diplomaţiei URSS pentru a justifica actul de agresiune declanşat – includerea în URSS a Basarabiei şi nordului Bucovinei sub ameninţarea recurgerii la forţă, în caz de refuz din partea României. Pentru a exemplifica propun să reţinem din finalul telegramei semnată de Gh. Davidescu: „… În argumentarea mea m-am mărginit a expune drepturile imprescriptibile şi mai tari decât orice acord internaţional ale României asupra Basarabiei, drepturi care, dacă pot fi confirmate de un tratat, nu pot suferi nici o ştirbire prin faptul că unul dintre semnatari n-a efectuat ratificarea. Am combătut, apoi, observaţiile sale [ale lui Molotov] în ceea ce priveşte condiţiile interne din Basarabia. Am arătat în fine că termenul de 24 de ore mi se pare insuficient pentru guvernul român să poată lua o hotărâre într-o problemă atât de importantă pentru viitorul neamului nostru…” Nu mai este necesar să demonstrez că este preferabil ca, în istorie, orice realitate să nu se sprijine pe un singur document. Iată însă că, în cazul în speţă, suntem în măsură – în baza cercetărilor proprii în Arhivele din Moscova ale fostului M.A.E. ale U.R.S.S. şi, de asemenea, în temeiul documentelor valorificate în ultimii ani de istoricii ruşi – deci suntem în măsură să verificăm exactitatea informaţiilor transmise Bucureştilor de Gh.Davidescu în condiţiile deja precizate. Am în vedere notele transcrise de un anume Podţerob în aşa-numitul jurnal (dnevnik) ţinut la Cancelaria lui V.M. Molotov de la Comisariatul Poporului pentru Relaţii Externe (M.A.E.) al U.R.S.S.. Jurnalul în discuţie cuprinde, pentru finele zilei de 26 iunie 1940, începând cu orele 22,00, nu o însemnare oarecare, ci stenograma întâlnirii Molotov-Davidescu şi care se întinde pe nu mai puţin de opt file. Avem toate motivele să denumim documentul Jurnalul lui Molotov. Informaţiile cuprinse în Jurnalul lui Molotov din 26 iunie 1940 nu numai că vin să-l confirme pe Gh. Davidescu, dar ele, provenind dintr-o sursă străină, prezintă un grad sporit de obiectivitate (aceasta, evident, în raport cu relatarea personală, într-un anume grad subiectivă a diplomatului român!) şi, pe deasupra, sunt complete, din moment ce funcţionarul sovietic a preferat să nu rezume ci să stenografieze întrevederea. Este motivul pentru care , credem, se impune un examen sistematic al documentului în discuţie, care ne îngăduie să cunoaştem şi să apreciem punctele de vedere susţinute de cei doi interlocutori, sovietic şi român. Vom observa că, în cazul lui V.M. Molotov, acesta – tăgăduind apartenenţa de iure şi de facto a Basarabiei şi nordului Bucovinei la România şi, în schimb, revendicând înglobarea lor în componenţa U.R.S.S. – a expus argumente şi teze mai vechi ori mai noi, cunocute ori necunoscute, care să-I slujească scopului (dezmembrarea României) şi care, avansate periodic de imperialismele rus şi sovietic, tocmai de acea este bine să fie cunoscute şi aprofundate. Dar avantajele unei cunoaşteri „de la sursă” se vor impune de la sine atenţiei noastre. Potrivit celor transcrise de numitul Podţerob în Jurnalul lui Molotov la 26 iunie 1940, începând cu orele 22,00, întrevederea Molotov-Davidescu s-a desfăşurat în 11 timpi, în ordinea precizată în continuare şi cuprinzînd următoarele fapte sau declaraţii:  Molotov a inaugurat întrevederea dând citire Declaraţiei guvernlului sovietic (în Jurnal este înregistrat, în limba rusă, textul integral al binecunoscutei Note ultimative nr.1, prezentată de URSS României la 26 iunie 1940). Molotov îi predă apoi textul citit lui Davidescu şi îi arată pe o hartă teritoriile pretinse. Îi propune lui Davidescu să ia harta cu el.  Davidescu preia textul notei ultimative sovietice şi îl asigură pe Molotov că-l va transmite imediat guvernului român. Nedorind să anticipeze poziţia guvernului român, el socoate de datoria lui să declare că „toate argumentele cuprinse în declaraţie sunt deja cunoscute guvernului român”, în urma negocierilor pe această problemă care au fost purtate, la începutul anilor ’20, la Varşovia, Viena şi Riga. „Aceste argumente nu corespund concepţiilor guvernului român în această problemă”. Astfel, a detaliat Davidescu, „în document [în nota ultimativă] se vorbeşte de faptul că România s-a folosit de slăbiciunea militară a Rusiei pentru a ocupa Basarabia. Basarabia n-a fost ocupată prin forţă. Unirea Basarabiei cuu patria-mamă s-a realizat potrivit voinţei populare…”.   În textul sovietic, a continuat Davidescu, se afirmă că Basarabia ar fi fost cândva un tertitoriu rusesc. „Totuşi, mai devreme, înainte de a fi, în decurs de un veac, teritoriu rusesc, Basarabia a fost vreme de cinci secole romînească. Abia în 1812, potrivit acordului dintre Turcia şi Rusia ţaristă, poporului român I-a fost amputată o parte din trup. Turcia se angajlase să apere integritatea teritoriului românesc conform tratatului din 1511.Chiar Petru cel Mare a recunoscut în 1711 graniţa pe Nistru în acordl cu Cantemir, voievodul Moldovei”.(va urma) Prof. Univ. dr. Gh. Buzatu