TRAGEDIA ROMÂNIEI MARI- 1940

Prof.univ. dr.GHEORGHE BUZATU
Bucovina şi Basarabia

„Pământul meu, cum spune şi-n izvoade, l-a scris pe harta lumii, Dumnezeu.” (Andrei Ciurunga)

„Ion, întregitorul de hotare.” (Adrian Păunescu)

Despre iminenţa pericolului rus şi sovietic şi atitudinea unora din oamenii politici români, înainte de producerea ireparabilului în iunie 1940, ne vorbeşte, pilduitor, un document descoperit în arhiva „procesului” intentat în 1946 foştilor membri ai Cabinetului Ion Antonescu, fiind vorba de o lungă scrisoare trimisă la 27 octombrie 1943 pe adresa lui Pamfil Şeicaru de un confrate, practic de un ziarist necunoscut azi, pe nume I. Joldea Rădulescu.[1] Expeditorul, respectând regulile profesiei, avusese inspiraţia ca, întâlnindu-i în împrejurări diferite pe unii dintre liderii politici ai României Mari (I.I. C. Brătianu, N. Titulescu, N. Iorga, C. Stere, I. G. Duca, Mareşalul C. Prezan), să-i chestioneze, între altele, despre semnificaţia vecinătăţii Rusiei. A obţinut, se înţelege, fără dificultate, în replică, dezvăluiri şi precizări fundamentale, demne oricând să-şi afle locul într-o antologie. Şansa i-a surâs, cu adevărat, lui I. Joldea Rădulescu în 1927, când, la Bucureşti, l-a primit premierul în funcţie al României. Era cu puţin timp înainte de sfârşitul neaşteptat al lui I. I. C. Brătianu, unul dintre fondatorii şi călăuzitorii marcanţi ai României Mari, în cel dintâi deceniu al ei de existenţă. Dacă insist asupra gândurilor mărturisite de I. I. C. Brătianu ziaristului interesat de idei şi convingeri remarcabile, o fac întrucât sunt convins că România, aflată şi astăzi pe o nouă turnantă a istoriei sale, este în situaţia când nu poate şi nici nu trebuie să-şi îngăduie experimente diplomatice ori să ignore pildele şi îndemnurile antemergătorilor noştri iluştri, fie ei fondatori de ţară, fie creatori şi propovăduitori ai curentului permanent al opiniei publice naţionale. Cu precizarea că, în funcţie de momentul, de conţinutul şi de adresa dezvăluirilor, acestea se constituie într-un veritabil extras de testament politico-diplomatic al ilustrului Ionel I. C. Brătianu (1864-1927), voi reţine pentru cititor acest pasaj fundamental: „…Vecinătatea cu Rusia – iată principiul de la care trebuie să pornească nu numai politica noastră spre Răsărit, dar toată politica noastră externă. Vecinătatea cu Rusia – nu sentimentele, nu afinităţile rasiale sau culturale, nu interesele economice comandă politica noastră externă. Merg cu acela, oricare ar fi el, care-mi dă mai multă certitudine că mă va apăra contra Rusiei, dar nu cu armele, căci sorţii unui război cu Rusia sunt foarte problematici, chiar când în joc este cea mai puternică armată din Europa, ci prin mijloace pacifiste. Sunt sigur de Rusia, atâta vreme cât sunt mai tare pe terenul diplomatic şi pe acela al alianţelor; din momentul în care s-a dezlănţuit războiul, partida poate fi socotită ca pierdută…” Peste mai mulţi ani, în 1936, I. Joldea-Rădulescu a avut şansa de a-l chestiona pe N. Iorga. Relativ la Basarabia, ilustrul istoric a observat: „… Basarabia ne-a picat în gură ca o pară mălăiaţă, care însă ne-a rămas în gât. N-o s-o putem înghiţi decât dacă cineva ne va da o puternică lovitură de pumn în ceafă […] N-o putem asimila decât dacă o zguduire socială internă ne determină, vrând-nevrând, să acceptăm un regim politic care convine structurii şi vecinătăţii sale cu Rusia […] Dar nici dacă ne vom transforma radical nu vom fi siguri de Basarabia, atâta vreme cât nu vom şti să punem între Rusia şi noi barajul unei alianţe care să-i ţie pe ruşi în frâu. Basarabia ne va da într-o zi de furcă. Până atunci ea ne va obliga la cheltuieli militare enorme care însă, în clipa conflictului nu ne vor folosi la nimic”. Prognoza istoricului s-a dovedit corectă: în iunie 1940 sfârşitul Basarabiei româneşti a inaugurat procesul dezintegrării României Mari. Stopat parţial şi vremelnic de Războiul din Est (1941-1944), angajat exclusiv pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi pentru lichidarea pericolului comunist.[2]

Motivând angajarea României în Războiul din Răsărit pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, la 24 iunie 1941, fiind primit de V. M. Molotov în vizită de rămas bun, Grigore Gafencu şi întrebat de liderul diplomaţiei sovietice ce căuta România în tabăra Germaniei, a replicat cu demnitate: „În ce mă priveşte, nu pot avea faţă de evenimentele de azi, pe care istoria le va judeca, decât o atitudine de diplomat, adică de soldat al ţării mele. Să-mi fie îngăduit în această calitate să-mi exprim părerea de rău că, prin politica lui urmată în timpul din urmă, guvernul sovietic nu a făcut nimic pentru a împiedica între ţările noastre durerosul deznodământ de azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin ocuparea Basarabiei, a Bucovinei şi chiar a unei părţi din vechea Moldovă, despre care am avut prilejul să vorbesc d-lui Molotov în mai multe rânduri, prin încălcarea teritoriului nostru, prin actele de forţă care au intervenit pe Dunăre […], Uniunea Sovietică a distrus în România orice simţământ de siguranţă şi de încredere şi a stârnit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului român este în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte[…] Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temelia unei asemenea Românii, chezăşie de siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atât de folositoare a unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, din nenorocire de guvernul sovietic. Cele ce se întâmplă azi sunt urmările acestei nenorociri care a dus acum la un război între cele două popoare care niciodată în istorie nu au luptat unul împotriva altuia”.[3] În mod sigur, Mareşalul Ion Antonescu nu a ignorat, în politica sa generală ce a condus la războiul României contra Rusiei Sovietice din 1941-1944, semnificaţia profundă, cu caracter de permanenţă, a factorului rus. În context, nu putem ignora precizările pe care Antonescu le-a formulat, în ian. 1943, la solicitarea jurnalistului italian Lamberto Sorrentini, în sensul că „… Mă gândesc la ziua de mâine a României şi la eventualitatea că războiul va fi pierdut. Eu lupt cu Rusia, care este un inamic mortal al ţării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub ameninţarea Rusiei putem sucomba […] Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate să ajungă acolo numai traversând sau înghiţind România […] Eu nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori. Drumul spre Constantinopol nu trece prin Budapesta şi ei nu au motive să se teamă de Rusia. Noi avem. Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi [pe care], trebuie să recunoaştem, îi continuă genial. Este ursul rus dintotdeauna, care, înveşmântându-se astăzi în comunism, înaintează în numele unei ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi colţii după o zdreanţă roşie, atrage masele de muncitori şi ţărani. Eu voi arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România: zăgăzuirea ruşilor…”. [4]

Actualmente, la peste şase decenii de la sfârşitul războiului mondial din 1939-1945, controversele pe tema celei mai mari conflagraţii din istorie şi, în context pe seama destinului Basarabiei, au continuat, dacă nu cumva s-au amplificat? Există şi serioase temeiuri, de vreme ce în dezbaterea problemelor, de exemplu, s-a implicat însuşi preşedintele SUA, cu o declaraţie categorică de blamare şi repudiere a nefastului Pact Hitler-Stalin din 23 august 1939, iar, la aniversarea încheierii ostilităţilor în Europa în mai 1945, unele capitale, Moscova în rândul întâi, s-au angajat prematur în organizarea unor serbări care s-au dovedit mai mult decât… galante. Întrucât, în fond, ele au redeschis marile dosare ale conflagraţiei, sub toate aspectele+origini, declanşare şi desfăşurare, consecinţe etc. Era şi normal să fie astfel, dat fiind că, de ani buni, după „deschiderea arhivelor” în urma prăbuşirii sistemului comunist din ţările Europei Est-Centrale în 1989-1991, numeroase şi grave chestiuni ale trecutului apar într-o lumină total diferită, de natură să impună rediscutarea cazurilor majore, şi nu numai. Pe de altă parte, istoricii, respectând tradiţiile şi liniile directoare ale profesiei, s-au dovedit credincioşi principiului potrivit căruia cercetările trebuie, cu orice preţ, aprofundate, element esenţial de care depinde progresul însuşi al disciplinei. Cu alte cuvinte, pentru istorici nu există ceea ce ar voi să sugereze ori să impună guvernele ori anume forţe politice – aşa-zisele „serbări galante”, pe care, pur şi simplu, ei le transformă în fericite prilejuri pentru reexaminarea şi dezbaterea deschisă a marilor şi micilor „cazuri” de odinioară, chiar dacă au fost clasate, fiind, de regulă, considerate închise! Mai ales pentru ţările care au cunoscut sistemul cenzurii comuniste după 1944-1945, nu numai rostul Pactului Hitler-Stalin dar şi restul problemelor ţinând de istoria ultimei conflagraţii au fost şi sunt re-dezbătute, tendinţa generală manifestându-se prin repudierea oricăror canoane, până de curând solide, cu adevărat de neclintit. Aşa, de exemplu, cine ar fi crezut că aveau să fie puse cumva în discuţie efectele sută la sută „pozitive” ale Marii Victorii de la 8-9 Mai 1945? Şi totuşi… Interpretarea faptelor trecutului, în temeiul documentelor recent descoperite şi al noului „spirit al veacului”, îl determină pe istoricul de astăzi să reţină câteva elemente indiscutabile, şi anume că triumful militar al Naţiunilor Unite în mai 1945 asupra Reichului hitlerist a fost unul total şi necondiţionat, după cum a fost şi capitularea semnată de delegaţii armatei germane.

O victorie istorică, cu vaste şi profunde consecinţe, afectând pe termen lung nu numai destinul tuturor ţărilor beligerante, al bătrânului continent în ansamblu, ci, mai mult, al planetei. Tocmai sub acest aspect însă survin, necesarmente, semne de întrebare şi controverse, contestări şi abjurări, nuanţe, care, în mod normal, nu ar trebui să mai deranjeze pe cineva, mai ales dacă ştim istoria celui de-al doilea război mondial, cu luminile şi umbrele ei, cu episoadele ei cunoscute sau, îndeosebi, întunecate care au oscilat între admirabil şi penibil, între extaz şi crimă. În consecinţă, victoria din 1945 a Aliaţilor în Europa, totală şi globală, cum a fost, a avut, totuşi, culorile ei. Nu se poate neglija, de pildă, că una a însemnat capitularea Germaniei pentru URSS, altceva pentru SUA, Marea Britanie sau Franţa. De ce nu şi pentru România, care, în 1941-1944, angajată pe Frontul de Răsărit, pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, contribuise efectiv la prelungirea efortului de război al Germaniei, pentru ca, după întoarcerea armelor, la 23 august 1944, să se fi înrolat efectiv în tabăra Naţiunilor Unite, ajungând a deţine locul 4 în efortul militar antinazist după URSS, SUA şi Marea Britanie, dar, la ceasul triumfului comun, n-a mai fost invitată sau acceptată în „clubul învingătorilor”. Iar dacă i s-au recunoscut nişte merite, atunci, ca şi acum, a fost blagoslovită doar cu… „drepturi limitate”, în fond tot atâtea atingeri capitale şi frustrări nemeritate, dar dependente exclusiv de toanele Învingătorilor (în primul rând ale lui I. V. Stalin et Co.), precum ocuparea ţării de către Armata Roşie, răşluirea unor provincii istorice, comunizarea forţată pe timp de o jumătate de veac, reparaţii de război incomensurabile etc. S-a prăbuşit nazismul – este adevărat -, dar, în Europa Est-Centrală, şi nu numai, a triumfat sistemul anti-nazist/comunist al lui I.V. Stalin, acesta din urmă tot monstru al istoriei, chiar „superior” lui Adolf Hitler. Se poate neglija, de pildă, că în cercurile politico-diplomatice bucureştene, anterior lui 23 august 1944, Stalin nu era perceput în altfel decât ca „un alt Hitler”[5], cu alte cuvinte – „Hitler al II-lea”!… După cum este cunoscut, conflagraţia mondială din 1939-1945 s-a declanşat în contextul şi ca o consecinţă imediată a semnării la Moscova a Pactului odios de la 23 august 1939, iar în continuare războiul a avut ca obiectiv (predominant din punctul de vedere al lui I. V. Stalin) atât respingerea agresiunii hitleriste, dar şi, în caz de succes, care a survenit, aplicarea întocmai a condiţiilor Pactului, care, după 8-9 mai 1945, a fost repus integral în vigoare, chiar extins prin acordurile de la Kremlin din octombrie 1944, de la Yalta şi Potsdam din februarie şi, respectiv, din iulie-august 1945. În ceea ce o priveşte, România, victimă a Pactului Molotov-Ribbentrop din prima clipă, fiind şi nominalizată în protocolul adiţional secret al abominabilului document, cel mai catastrofal pentru întreaga istorie a veacului al XX-lea[6], după cum s-au pronunţat specialiştii, a rămas tot victimă a înţelegerilor secrete între

Marile Puteri şi după „victoria popoarelor” – cum i s-a spus în epocă – din 1945!… Nu este, oare, clar că, fără acel document, adică fără Pactul Hitler-Stalin altfel s-ar fi desfăşurat izbucnirea şi evoluţia conflagraţiei mondiale din 1939-1945, iar, în context, altfel acţiona România? Iar, alături de România, s-au aflat toate statele Europei Est-Centrale, cedate – după 1944-1945 printr-un nou Pact, dar între U.R.S.S. şi Occident – în „sfera de interese” a Kremlinului, ele fiind practic supuse unei bolşevizări barbare, cu nimic superioară dominaţiei naziste. În atare împrejurări, iată de ce nu putem discuta despre o veritabilă „victorie a popoarelor” în mai 1945, când Marii Învingători (SUA, URSS, Marea Britanie), dar Rusia lui Stalin în primul rând, şi-au rezervat asupra Europei Est-Centrale „drepturi speciale” în afară de orice măsură, statele şi naţiunile mici şi mijlocii din zonă fiind plasate dincoace de „Cortina de Fier”, adică pur şi simplu în ghearele lui I. V. Stalin, potrivit procentelor aberante în privinţa cărora „Führerul roşu” căzuse la înţelegere cu W. S. Churchill, la Kremlin, în octombrie 1944.[7] În acest fel, se poate afirma, cu trimitere la aria geopolitică est-europeană, grozăviile epocii naziste, au fost – în fond, sub alte pretexte şi etichete, forme şi conţinut – amplificate, prin „victoria” de moment a socialismului de factură stalinistă care a însoţit triumful militar din mai 1945. S-a adăugat faptul că Marii Învingători, după ce au reuşit să distrugă Reichul lui Hitler, nu au ştiut să câştige şi să instaureze pacea mult aşteptată de popoare. Mai mult, a doua zi după victorie, dacă nu cumva mai devreme, a început conflictul între Învingători, Marii Aliaţi de odinioară, şi care s-a transformat inevitabil într-un „Război Rece” de durată între cele două sisteme comunist şi capitalist, un fel de „pace armată”, care mai bântuie şi azi pe alocuri şi din când în când, mai aproape ori mai departe de noi. Iată de ce popoarele încă se află în aşteptarea PĂCII, după cea pierdută în 1939 sau, mai degrabă, în 1914, pe care, orice s-ar afirma, victoria din 1945 nu le-a adus-o.[8] Iată un motiv cât se poate de temeinic pentru care o celebră butadă rămâne de strictă actualitate: „Operaţia a Elitereuşit – pacientul a murit în zori”!

Dar se putea altfel, din moment ce, înainte de orice în Europa, Învingătorul nr. 1 s-a numit I. V. Stalin? Nimeni altul decât acela care s-a dovedit, în materie de crime politice şi genocid, predecesorul, aliatul, inamicul, dar şi succesorul, în tot şi-n toate, al lui Adolf Hitler, ex-führerul celui de-al III-lea Reich. Ce n-a putut face unul, pierzând războiul şi ruinând Reichul brun, promis supuşilor săi pentru o mie de ani, a desăvârşit celălalt, deşi nu i-a supravieţuit, cu toate că învingător în război, nici opt ani, suficienţi însă pentru a pune pe roate (care aveau să se dovedească butuci) un alt Reich, roşu, planificat pe-o veşnicie. Întrucât, cine ar fi cutezat, la vremea respectivă, să argumenteze cum că socialismul sovietic, exportat, închiriat ori, mai degrabă, impus după 1944-1945 statelor şi naţiunilor subjugate funcţiona cumva pe durată limitată? Asocierea Hitler-Stalin se impune cu acuitate în prezent, când fanii victoriei din 1945, din Europa ori din Extremul Orient, reproşează celor care, nemulţumiţi atunci şi acum de roadele succesului, nu-s de acord că triumful Naţiunilor Unite asupra Germaniei, Italiei, Japoniei şi sateliţilor lor ar fi soluţionat toate problemele lumii postbelice, mai mult, că ar fi inaugurat o Nouă Eră. Fără Hitler, Mussolini şi Togo, – argumentează fanii, optimişti, de acord – dar cu Stalin sau Beria în schimb a putut fi altceva. Cu aceştia din urmă, cu toate că, în raport cu Stalin sau cu Beria, Hitler, Goering, Himmler şi ai lor s-au dovedit bieţi pigmei, fie numai dacă avem în vedere numărul şi amploarea crimelor planificate şi ariile de acţiune. Cititorul, mai mult ca sigur, observă că modul în care se pune problema este cu totul răsturnat. În sensul că victoria din 1945 şi consecinţele ei au putut fi şi pozitive, indiferent de rostul major al lui Stalin, în vreme ce cu Hitler.

Deşi cei doi dictatori au cooperat şi s-au admirat, ori chiar s-au războit, pentru a se moşteni. Iar, dacă răspunsul este univoc, în ecuaţie fiind îngăduiţi doar Stalin şi echipa, atunci trebuie consemnat că fie numai prezenţa Führerului de la Kremlin şi a Reichului său a decolorat şi denaturat până la desfigurare Victoria din 1945. În aşa fel încât, pur şi simplu, a transformat albul în negru, succesul în eşec, iar bucuria şi fericirea multor popoare în dezastre şi angoase. A fost, din păcate, suficient „atâta”! Ce altceva se desprinde decât acomodarea cetăţeanului cu gândul că, pe când Adolf Hitler este integral scos din joc, cineva-cumva s-ar mai „împăca” cu Hitler al II-lea, alias I. V. Stalin. Este, netăgăduit, vorba de o monstruozitate a istoriei; nu ne propunem să descifrăm cine şi de ce o cultivă după 1945 sau după 1953? Problema a fost abordată, îndeosebi de marele istoric britanic Alan Bullock, autorul unei magistrale „biografii paralele” Hitler-Stalin, în care a demonstrat că, după dispariţia liderului nazist şi după prăbuşirea în 1989-1991 a imperiului stalinist, beneficiar de primul rang al succesului militar din 1945, un întreg eşafodaj s-a năruit, astfel încât perspectiva din care urmează să considerăm epoca celui de-al doilea război mondial trebuie revizuită. La urma urmelor, singurul unghi din care mai putem accesa perioadele lui Hitler sau Stalin nu ne mai îngăduie să ignorăm că, în timpul celor doi dictatori, au funcţionat din plin abatoarele istoriei.[9]

În contextul precizat, se impune a conclude: În esenţă, oameni de stat şi militari de elită, scriitori şi diplomaţi, istorici şi geopoliticieni, ziarişti de imens prestigiu şi autoritate, dintre care-i reţin în prima ordine pe M. Eminescu şi N. Iorga, pe M. Kogălniceanu, I. I. C. Brătianu şi N. Titulescu, pe S. Mehedinţi, Pamfil Şeicaru, Emil Cioran sau pe Mareşalul Antonescu, s-au exprimat adeseori şi în mod categoric în sensul că, pentru ultimele trei veacuri ale istoriei naţionale, a funcţionat cu putere de lege acest blestem neiertător în privinţa poziţiei noastre geopolitice: Românii şi România s-au aflat „prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu”!

Această situaţie geopolitică a stat – cine mai pune la îndoială faptul? – la temeiul atâtor dezastre din trecutul nostru, mai cum seamă în 1812, 1940, 1944 … Astfel, conchidem, că sesiunea noastră, nefiind una aniversară, este consacrată analizei dezastrelor menţionate în consecinţă, şi nu numai, asupra originilor, desfăşurării şi urmărilor lor, pe termen scurt ori de durată. Revin în atenţie şi aspectele fondării României Mari, menţinerea, consolidarea şi, apoi, prăbuşirea ei în 1940 şi 1944, după cum şi perspectivele actuale ori de mâine, dacă acestea, realmente, mai pot/ori merită a mai fi luate în consideraţie? Să reţinem că, indiferent de soluţiile avansate, trebuie a se avea în vedere revenirea „acasă” a provinciilor noastre istorice!

Nu spun o noutate că, în toate aceste probleme, strălucitul nostru polihistor N. Iorga s-a întâlnit – de fel întâmplător! – cu Ion Antonescu … Între altele, cel dintâi, în lucrarea Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, retipărită în urma notelor ultimative ale lui V. M. Molotov din 26-27 iunie 1940, a observat după cum am constatat – într-un adagiu de obicei ignorat – că partea României ocupată de U.R.S.S. reprezenta „un teritoriu de istorie naţională şi de drept naţional”, care, netăgăduit, urma a fi „reluat la cel dintâi prilej favorabil”!

Acel prilej favorabil avea să intervină graţie actului de voinţă şi acţiunii al lui Ion Antonescu ce a coincis clipei astrale a istoriei naţionale – 22 iunie 1941! Data de 22 iunie 1941 rămâne negreşit în istoria românilor legată de numele Mareşalului Ion Antonescu. Multe din documentele sale, de regulă neglijate chiar de istorici, s-au aflat la temeiul acţiunilor sale pe Frontul de Est. Dintre acestea, fără a intra în detalii, menţionăm: Ordinul de zi adresat la 1 ianuarie 1944 luptătorilor de pe front; ordinul din 6 februarie 1943, deci de îndată după eşecul de la Stalingrad, transmis tot unităţilor operative din Est, în sensul de a lupta „cu toată hotărârea, acolo unde ne găsim, spre a feri ţara de cotropire […] Dacă vrem să reconstruim o Românie Mare trebuie să o merităm prin lupte şi prin sacrificii”; declaraţia confidenţială făcută ziaristului italian Lamberti Sorrentino pentru „Il Tempo” la 26 ianuarie 1943 (şi apărută abia după războiul mondial din 1939-1945), asupra căreia revenim (vezi supra), în sensul că „… duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi [pe care], trebuie să recunoaştem, îi continuă genial. Este ursul rus dintotdeauna, care, înveşmântându-se astăzi în comunism, înaintează în numele unei ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi colţii după o zdreanţă roşie, atrage masele de muncitori şi ţărani …”

Dar sunt atâtea probleme asupra cărora ar trebui să insistăm. Tocmai de aceea, se înţelege, în context, valoarea testamentară a ultimei declaraţii a Mareşalului, din după-amiaza de 1 iunie 1946, înainte de-a fi condus spre locul de execuţie de la Jilava. Atunci, Antonescu, despărţindu-se de mama sa, a asigurat-o fără ezitare: „Dacă mor, este pentru Bucovina şi Basarabia. De ar fi să reîncep, aş face la fel!”.[10] Ce încheiere se impune, alta decât aceasta: Bucovina şi Basarabia – a nu se uita!

Grafica – Ion Măldărescu
–––––––––––––––––––––
[1] Arhiva CNSAS, Bucureşti, fond 40 010, dosar 13, filele 109-154.

[2] vezi Petre Mihail Mihăilescu, România în calea imperialismului rus. Rusia, România şi Marea Neagră, Bucureşti, 1944; General Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei Sovietice. 22 iunie 1941 – 23 august 1944, ediţia a IV-a, Iaşi, Editura Fides, 1998.

[3] Grigore Gafencu, Misiune la Moscova. 1940-1941, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1995, p. 230-231.

[4] Gh. Buzatu, ed., Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002, p. 378-379.

[5] Gh. Jurgea-Negrileşti, Troica amintirilor. Sub patru regi, Bucureşti, 2002, p. 316.

[6] Jean-Baptiste Duroselle, Tout Empire périra. Théorie des relations internationales, Paris, A. Colin, 1992, p. 304

[7] Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 305 şi urm.

[8] Pierre Renouvin, Histoire des relations internationales, VIII/2, Paris, Hachette, 1958, p. 314 şi urm.

[9] Alan Bullock, Hitler et Staline. Vies parallèles, Paris, Albin Michel/Robert Laffont, 1994, p. 441-452.

[10] Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. O biografie, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2012, p. 698.

Sursa: Revista Art-Emis.ro

Anunțuri

Despre SECRETELE ISTORIEI

Alexandru Moraru, istoric-arhivist si publicist, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, autor și editor al mai multor cărți și culegeri de documente și materiale elaborate în urma cercetărilor de arhivă, sute și sute de articole și investigații documentare.
Galerie | Acest articol a fost publicat în TEXTE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la TRAGEDIA ROMÂNIEI MARI- 1940

  1. Mariana Pagu zice:

    Acest articol ne permite să ne continuăm Visul, fără de care realitatea ar fi de-a dreptul insupotabilă…

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s