VASILE ŞOIMARU TRAGEDIA DE LA COTUL DONULUI 1942 (ediţie revăzută)

Vasile Șoimaru vine cu o ediție revăzută despre tragedia de la Cotul Donului

adunarea-populara-chisinau-1

Până se va risipi năluca rătăcitoare din capetele unor sus-puşi…

(În loc de prefaţă)

SECRETELE ISTORIEI cu ALEXANDRU MORARUGeneraţiile ajunse la ecuatorul vieţii ori trecute de acesta, ţin bine minte cum îşi începeau, o lucrare scrisă în 1848, doi dintre primii „revoluţionari de profesie”, Karl Marx şi Friedrich Engels:  „O stafie rătăceşte prin Europa…”.

Acea stafie, acea nălucă, trebuie să precizăm pentru cei mai tineri,  nu era alt ceva decât comunismul. Iar pentru tineri şi adulţi mai este necesar să menţionăm că fatidica nălucă mai rătăceşte şi astăzi. Şi nu numai în Europa, dar şi pe alte continente. Atâta doar că, între timp, şi-a schimbat întru câtva denumirea şi ţelurile. Astfel, comunismul „clasic” este numit deja „neocomunism”, dar cel mai des, „kominternism”, după titulatura criminalei organizaţii ce şi-a propus drept scop – şi, în bună parte a reuşit – să planteze iarba răului pe întreg globul pământesc. Iar sarcina lor de bază –  veche, iniţială – , nu mai este nimicirea proprietăţii private, partizanii neocomunismului acceptând-o, cumva selectiv, pe criterii obscure, preferând însuşirea acesteia, însă, nu mai puţin – şi însuşirea proprietăţii de stat! Obscure, greu perceptibile pentru mulţi sunt şi ţelurile ce şi le pun (şi cu succes le realizează) cei care au renunţat la seceră şi ciocan în favoarea inteligenţei, rămânând doar cu steaua, dar şi asta uşor modificată – în ceea ce priveşte culoarea, numărul şi dispunerea colţurilor.

Oricât de ascunse de ochii „prostimii”, aceste scopuri nu pot fi dosite la infinit, ele trezind tot mai mult uimirea, apoi şi revolta oamenilor. Se aud tot mai des – deşi înfundat încă – supărări privind scopul unor forţe ce se consideră cu de la sine putere atotştiutoare, a toate capabile, suverane peste destinele oamenilor, popoarelor, ţărilor şi continentelor, ba chiar şi asupra istoriei trecute, prezente şi viitoare.  Ele, aceste forţe, elogiază la infinit anumite segmente şi personalităţi istorice, trecând în negura uitării, prin falsificare şi denigrare, alte segmente din istorie, alte personalităţi ale unor popoare – sortite de către ei, atotputernicii – sacrificiului, umilinţei, iar în ultimă instanţă – şi destrămării, expunerii unui genocid cultural care, vorba celui mai de seamă lingvist şi filozof al secolelor XX-XXI, românul basarabean Eugen Coşeriu, nu este cu nimic mai bun decât etnocidul sau genocidul pe criterii naţionale, rasiale.

Forma de etnocid cel mai frecvent practicată este (şi) acum cultivarea, inocularea agresivă a complexelor naţionale, în cazul nostru – a „ruşinii de a fi român”, refren preferat de patronii şi autorii ziarelor şi revistelor ce apar sub auspiciile monstruosului GDS, de la Bucureşti. Dar, în egală măsură, parcă la unison, coordonat şi răspândit, şi de o ploaie murdară de publicaţii periodice de limbă rusă de la Chişinău. În subsidiar (doar în aparenţă!)  se munceşte cu sudoarea frunţii şi pentru ştirbirea, subţierea, apoi şi anihilarea, zădărnicirea până la substituire a memoriei colective, naţionale. Cum să-şi amintească vreun tânăr român (polon, suedez, ceh, german…) de tragediile prin care au trecut propriile popoare când despre acestea se aminteşte în treacăt  (dacă se aminteşte în genere) în manualele naţionale de istorie?…  (De manualele străine nici nu face să vorbim). În acelaşi timp, numai în calendarele editate de UNESCO – organizaţie mondială pentru cultură şi ştiinţă (dragă Doamne), cu sediul la Paris, sunt fixate nu mai puţin de 10 (zece) zile, în diferite luni ale anului, amintind despre tragedia poporului evreu, numită în greceşteholocaust, iar în ebraică shoah. Cum să nu ştie acelaşi tânăr reprezentant al naţiunilor mai sus-amintite (dar şi al multor altor naţiuni)  totul despre holocaust şi aproape nimic despre dramele trăite de propriul popor? Şi nu ar fi nimic rău să cunoască în amănunţime o tragedie ce nu trebuie să se mai repete vreodată – indiferent cine a pus-o la cale, indiferent cine şi cum a realizat-o – dacă această dramă a secolului XX nu ar fi prezentată în manuale şi studii nu doar amănunţit, ci şi cu aproximaţii şi chiar cu falsuri meşteşugit proiectate, astfel holocaustul fiind transformat „într-un bazar sentimental”, vorba lui Ion Minulescu sau, şi mai rău – într-un soi de târg, într-un bâlci din care unii se aleg cu grave acuzaţii continui, iar alţii – cu un solid gheşeft?

Cu asemenea abordări, cu asemenea reprezentări ale evoluţiilor din lume, amnezia istorică se face tot mai simţită în rândul a milioane de români, uitarea aceasta, supranumită de cronicarul Miron Costin „cel mai mare duşman al istoriei”, al popoarelor înseşi, fiind mereu secundată de penibile complexe, derivate direct din campania neostoită de culpabilizare a poporului nostru. Amintim în context că promotorii cei mai agresivi ai acestei campanii sunt, concomitent, şi cei mai aprigi adversari ai oricăror forme de învinovăţire colectivă, pe criterii etnice, rasiale sau confesionale – fireşte, atunci când acestea îi vizează pe ei.

Ne aflăm, aşadar, în plin dezmăţ propagandistic, informativ, cognitiv, iar pierderile noastre sunt tot mai mari, pe an ce trece, deoarece, competiţia este inegală, cum inegale sunt şi forţele, metodele, posibilităţile şi abilităţile. Pentru a ni se demonstra nevrednicia, se poartă o luptă cumplită pentru a ne lipsi de eroi, de oameni curajoşi, pur şi simplu demni. Ce mai vorbă! Aceştia, nu că ne interrzic cinstirea eroilor, elogierea fruntaşilor, dar nici că ne deplângem martirii nu ne permit! (Cazul cu retragerea, prin presiuni şi ameninţări, a simbolicii demnităţi de Cetăţean dse Onoare al or. Târgu Ocna, „Martirului închisorilor”, Valeriu Gafencu, este mai mult decât grăitor.).  Pentru a-şi ascunde bârna din ochi, ni se arată mereu spre paiul din sau chiar de lângă ochii noştri, făcându-ne părtaşi numai şi numai la rele, de-a lungul istoriei noastre, din ultimele două secole, mai ales. Şi se dedau acestor nelegiuiri – care odată şi odată cu certitudine vor fi amendate – atât unii străini, cât şi năimiţi din rândurile noastre, din preajma noastră. Agresivitatea acestora a luat proporţii atât de mari, încât, la un moment dat, te apucă disperarea, crezând că nu mai are niciun rost să le dai vreo ripostă, căci oricum nu vei putea opri avalanşa de minciuni, insulte, presiuni şi intimidări abil trucate… În această situaţie, cu părere de rău, iau apă în gură mulţi istorici, demonstrează o criminală indiferenţă politicienii, businessmenii sponsorizează generos nu monumente ale măreţiei şi durerii propriului popor, ci fastuoase muzee şi complexe comemorative ale celor care ne fac de nimic pentru a se lustrui pe sine şi a mai pune câte ceva în buzunare, în bănci adică…

Dar, spre marele necaz al acestor beneficiari ai celui mai penibil gheşeft (mercantil, dar şi moral) din istoria omenirii, amnezia nu poate – şi sper că nici nu va putea – să atace chiar pe toţi românii. Ne stau drept dovadă elocventă, în acest sens, mai multe fapte de ordin civic, ştiinţific, cultural, comemorativ etc., care mai timide, care mai îndrăzneţe. Puse cap la cap, însă, ele se constituie într-un simbolic, dar puternic  râu de munte, rece şi iute la curgere care, dacă nu e în stare (încă) să stăvilească avalanşa de minciună şi denigrare, cel puţin pune pe gânduri, iar uneori îi mai şi temperează pe regizorii şi actorii scabrosului spectacol jucat „de la Nistru pân’ la Tisa”, mai exact, „de la Dâmboviţa pân’ la Tisa”, trecând peste munţi, peste Dunăre, de multe ori peste mări şi oceane trecând…

Un asemenea fapt, de majoră însemnătate civico-comemorativă, a fost şi apariţia, în 2012,  a cărţii intitulată Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare (colectiv de autori, coord. dr. Vasile Şoimaru, Chişinău, Editura „Balacron”). Valoarea documentară, dar mai ales morală a cărţii, a sporit şi graţie faptului că a văzut lumina tiparului în ziua când s-au împlinit 70 de ani de la marea tragedie românească, beneficiind în chiar acea zi de o exemplară lansare la Chişinău, însoţită de o comemorare şi un parastas, rânduit de protoiereul Petru Buburuz. Evenimentul, unic în acea zi în întreg spaţiul românesc, a fost moderat de dna dr. Lidia Kulikovski, director general al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” din capitala basarabeană, adunând un public numeros şi cu adevărat select. Au urmat alte zeci de lansări şi prezentări – în cam o treime din judeţele cât mai există astăzi în România şi în mai multe localităţi urbane şi rurale din Basarabia. Aceste manifestări au fost onorate de mulţi veterani de război şi rude apropiate ale acestora, de militari – pensionaţi, în rezervă, în termen, clerici, diplomaţi, politicieni, tineri studioşi, profesori, jurnalişti, scriitori, alţi oameni de cultură şi ştiinţă, dar şi simpli cetăţeni cărora le pasă de soarta Patriei.

Oricât de mare ne-ar fi dorinţa, nu vom izbuti să facem o listă cât de cât completă a celor care au onorat, cu prezenţa lor, lansările şi prezentările în centrul cărora s-a aflat cartea despre Cotul Donului. Totuşi, unele nume de personalităţi, de pe ambele maluri ale Prutului, nume ce  merită a fi trecute în această filă de cronică a anului 2012: scriitorii Nicolae Dabija, Radmila Popovici-Paraschiv, Ion Iachim, Nicolae Rusu, ziariştii Constantin Tănase şi Stela Popa-Dungaciu, actriţa Ninela Caranfil, istoricii dr. prof. univ. Anatol Petrencu,  Nicolae Negru, Mihai Taşcă, medicii prof. univ. dr. hab. Ion Moiş, Aurel Dănilă,  Grigore Dumitraş, câţi alţii de la Chişinău; întregul colectiv al Colegiului Naţional „Roman-Vodă” din Roman, unde au venit şi prietenii noştri din comuna Miroslăveşti, judeţul Iaşi (veteranul Ion Paiu, înv. Gh. Pârlea, prof. Ion Leleu, primarul Ionuţ Gospodaru), fruntaşi şi simpli aderenţi la Societatatea „Pro Basarabia şi Bucovina”;  prof. dr. Al. Amititeloaie de la Bacău; primarul Constantin Pitorac din judeţul Botoşani; preotul Constantin Lupea, parhul Bisericii de la Borzeşti-Oneşti, ziaristul Ion Popescu de la Ploieşti; scriitorul şi editorul Ion Măldărescu, medicul Lia Şoimaru-Marian, magistratul Petre Dinescu, alţi vrednici râmniceni;  acad. Dinu Giurescu, profesorii universitari Zamfira Mihail, Iulia Mărgărit, Ion Coja; diplomaţii Mircea Druc şi Aurel Preda (adevăratul autor al Declaraţiei de Independenţă a R. Moldova); distinsa intelectuală Mariuca Vulcănescu, fiica învăţatului, patriotului şi martirului Mircea Vulcănescu; faimosul disident basarabean Nicolae Lupan, jurnaliştii Iulia Cristea-Scutaru şi Victor Roncea – de la Bucureşti, profesorul Nicholas Dima, venit din SUA, câţi alţii… Au urmat zeci şi zeci de cronici, recenzii, consemnări, interviuri, comentarii…

Infinit mai numeroase – şi mai impresionante, şi mai îmbucurătoare – , au fost ecourile vizând apariţia cărţii despre tragedia românească de la Cotul Donului: sute de conaţionali, parcă trezindu-se dintr-un vis urât, şi-au amintit de acest episod din istoria recentă a României, dat uitării – prin ample interdicţii, obstrucţionări şi distorsionări. Un episod tragic, dar care nu poate fi uitat măcar şi de aceea că numeroşi dintre participanţii lui au mers la bătălie ghidaţi de nobila speranţă de a reface Ţara sfârtecată de kominterniştii de la Moscova şi de amicii lor de la Berlin, Budapesta şi Sofia, şi de a contribui, dacă nu la nimicirea monstrului comunist, cel puţin la stăvilirea lui. Episod ce trebuie repus în actualitate pentru că a avut la temelie nişte elemente ontologice esenţiale, foarte bine fixate de autori în titlu: eroismsacrificiutrădare; trei resorturi care au însoţit şi probabil vor mai însoţi mereu evoluţia istorică a românimii şi a omenirii în genere.

Foarte mulţi oameni, în cadrul lansărilor, sau la citirea recenziilor, la ascultarea reportajelor despre prezentările de care a beneficiat  cartea Cotul Donului 1942…, şi-au amintit, care cu lacrimi de durere, care cu lacrimi de bucurie,  de taţi, unchi sau chiar fraţi, verişori etc. mai în vârstă ce au luptat la Cotul Donului, la Stalingrad şi în Stepa Calmucă, unii fără a se mai întoarce de acolo… Atunci mi-am amintit şi eu, surprins, cât de uzuale erau prin satele noastre, din nordul Basarabiei, cel puţin, fraze conţinând îmbinarea „Cotul Donului”„…[cutare] a fost la Cotul Donului…”„…a luptat la Cotul Donului…”„…a îngheţat la Cotul Donului…”„…nu a mai venit de la Cotul Donului…”„…i-au rămas oasele, în pământ străin, fără cruce,  la Cotul Donului…” etc. Şi doar nu auzisem, niciodată, din gura sătenilor, îmbinări gen„bătălia de la Kulikovo” sau „bătălia de la Borodino”, de care era să aflu abia la şcoală!… Nu e şi aceasta o dovadă în plus că valorile româneşti – nu numai limba română, nu numai muzica populară (ba şi cea uşoară!), dar şi însemnate evenimente istorice, militare – oricât de aprige au fost sforţările ocupanţilor sovietici , nu au putut fi şterse, totuşi, din memoria basarabenilor?!…

Parcă fără vreo legătură cu acest remarcabil eveniment editorial, la Chişinău a avut loc şi un soi de „conferinţă ştiinţifică republicană”, dar „cu participare internaţională”, alias rusească. În jurul unui samovar sau al unei sticle de votcă, pretinşi istorici şi analişti politici, nu au putut decât să înfiereze pe „fasciştii români” ajunşi la Stalingrad, uitând, nu ştiu cum, şi de naziştii germani, şi de ceilalţi aliaţi ai Fuhrerului. Cel mai deşănţat au vorbit doi notorii falsificatori ai istorii noastre, cu vechime de la sovietici în domeniul răstălmăcirilor. Unul dintre aceştia, chiar dacă nu are absolut nimic în comun cu poporul nostru, s-a pus pe „salvarea demnităţii poporului nostru moldovenesc”, care „popor”, zicea el, nu ar avea nicio treabă cu tragica bătălie de la Stalingrad… Asta,  deoarece basarabenii, chipurile, fiind trataţi cu neîncredere de către Mareşal, nu ar fi fost mobilizaţi în acea perioadă, astfel încât „moldovenii noştri trebuie să marcheze numai victoria răsunătoare a armatei roşii”, necum „înfrângerea ruşinoasă a Armatei Române”. Poate că acel nenorocit de „istoric moldovean”, dublu nenorocit – şi de  îndoctrinarea sovietică, şi de cea sionistă – nici nu ştia că Mareşalul Antonescu într-adevăr nu i-a mobilizat la război pe basarabeni şi nord-bucovineni, numai că a făcut aceasta în semn de îndurare, pentru alinarea suferinţelor prin care au trecut ei în acel an de groază al primei ocupaţii sovietice. Cât despre încrederea faţă de basarabeni şi nord-bucovineni, ca şi despre hotărârea lor de a lupta împotriva ocupanţilor sovietici, a kominterniştilor, a flagelului comunist în ansamblu – există dovezi documentare pe cât de limpezi, pe atât de numeroase: de urgia bolşevică, s-au refugiat în dreapta Prutului, în iunie-iulie 1940, peste 100.000 de basarabeni şi circa 50.000 de nord-bucovineni. Mulţi, foarte mulţi dintre aceştia au fost mobilizaţi în Armata Română, ajungând şi în Crimeea, şi la Stalingrad, şi la Cotul Donului. Au plecat atunci pe Frontul de Est şi ca voluntari, inclusiv unii dintre basarabenii ce nu trecuseră Prutul, în Vechiul Regat, în acea blestemată „Săptămână Roşie” (după Paul Goma). Am cunoscut personal pe unul dintre aceşti voluntari, am şi scris cu drag despre el: durleşteanul Efim Genunchi, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace! Numai bunul Dumnezeu şi faptul că nu avea nici 18 ani când se cerea pe frontul antisovietic l-a ferit  pe acest vrednic român de la Durleşti să nu ajungă şi el la Cotul Donului, dar în alte teritorii devenite teatru de război pentru trupele române a luptat sub Tricolor, motiv pentru care nu a avut nici după 1991 o pensie cât de cât omenească… Şi mai strigător la cer este cazul unui consătean de-al meu, Ion Grădinaru (poreclit Ciofu), din Putineşti, judeţul Soroca. Toţi putineştenii ştiau de ce umblă el cu un ciot de lemn în locul piciorului drept; toţi înţelegeau de ce este neglijat şi chiar dispreţuit de autorităţi: pentru că luptase pe Frontul de Est, împotriva ruşilor, a bolşevicilor. Atitudinea duşmănoasă a noii puteri, adusă pe tancuri sovietice, s-a transmis, într-un fel, şi consătenilor, oricum, multor dintre ei. Nu a putut lupta bietul om singur împotriva tuturor şi iată că fiul de gospodari Ion Grădinaru prinse a luneca pe  pârtia disperării şi a degradării… Astfel atitudinea antiromânească a autorităţilor de ocupaţie, atitudine indusă şi unor băştinaşi, a făcut dintr-un om – neom… Este doar un destin frânt, unul din mii de cazuri similare, căci toţi basarabenii şi nord-bucovinenii ce au luptat împotriva ciumei kominterniste, fiind veterani ai Armatei Române, au avut de suferit toată viaţa lor „sub ruşi”…  Au fost mereu umiliţi şi obidiţi numai pentru că se aflaseră de partea cealaltă a frontului, dincolo de linia unde au ieşit învingători cei care aveau să ocupe total a şasea parte din globul pământesc, iar parţial – de câteva ori mai mult.

* * *

Iată, aşadar, cum o carte – modestă ca volum, dar mare ca demers – cu o greu imaginabilă putere emotivă, a fost în stare să răscolească amintiri, sentimente, trăiri… A răvăşit memoria colectivă, a trezit conştiinţe, a făcut să bată în retragere amnezia de care voiesc să ne vadă contaminaţi neprietenii, dar ce mai vorbă – adversarii noştri de moarte, „cruzii duşmani”, – ca să recurgem la o parafrazare din Imnul Naţional „Deşteaptă-te, române”. Cel mai curios este că apariţia acestei cărţi a suscitat interesul (isteric, după cum am menţionat mai sus) chiar şi al unor autori de „viclene uneltiri” împotriva demnităţii noastre naţionale şi umane.  Cu regret, nu şi interesul celor hărăziţi, parcă, a fi străjeri la păstrarea neîntinată a memoriei poporului. Al celor meniţi, vine vorba, să fie atenţi, mai sensibili la faptele nu prea numeroşilor entuziaşti-militanţi pentru cinstirea amintirii despre feciorii căzuţi, aceştia fiind trimişi la un război inegal de către Statul pe care, de rău, de bine, îl reprezintă; oricum, erijându-se în conducători dacă nu iubiţi, apoi iubitori de popor.

Or, un laitmotiv al cărţii Cotul Donului 1942… este omagierea celor căzuţi în război şi afirmarea solicitudinii pentru amenajarea şi sfinţirea unor locuri, unde s-a scurs, conform aprecierii lui V. Şoimaru, circa un milion de litri de sânge al unor români nevinovaţi, deveniţi, din cauza laşităţii şi trădării, carne de tun. Tocmai dr. Vasile Şoimaru, coordonatorul lucrării, a şi făcut, în acest sens, în anul de graţie 2012, un prim pas: a înfipt în pământul ce acoperă oasele ostaşilor români o cruce „confecţionată” din crengi, prinzând de ele o imagine a Tricolorului, ruptă din cartea sa Poeme în imagini… Nu a făcut caz de acest gest cu totul ieşit din comun; mai mult, a accentuat – şi în carte, şi în comentarii în mass-media, pe marginea cărţii, că actualele conduceri ale altor ţări membre ale Axei, au negociat, în ultimii ani, cu ruşii lui Putin, şi au putut să amenajeze destoinice, ba chiar impresionante cimitire comemorative. Parcă în replică,  o organizaţie subordonată guvernului de la Bucureşti, a amenajat un cimitir minuscul, cu osemintele câtorva militari români, morţi în captivitate la ruşi, într-un lagăr de pe lângă Kursk… (În treacăt fie spus, soldaţii, subofiţerii şi ofiţerii români, care au scăpat cu viaţă, din acest lagăr, au fost băgaţi în Divizia „Tudor Vladimirescu”…).

Între timp, în acea zonă a Donului, au apărut şi alte cimitire comemorative, amenajate de urmaşii combatanţilor din ţările Axei, în urma unor acorduri cu Moscova sau cu administraţia regiunilor Volgograd (fostul Stalingrad) şi Voronej: germane, italiene, maghiare, finlandeze, slovace… Şi numai oasele românilor pieriţi acolo mai rămân pradă cuţitelor de la tractoare şi buldozere, şi numai sufletele românilor ce au luptat, au suferit şi au sperat acolo că vor ajunge acasă, în Patria reîntregită, continuă să hălăduiască prin stepele ruso-calmuce, tot mai uitate de lume şi de Dumnezeu.

Şi ar fi putut să biruie pornirea diabolică a celor care vor să ne contamineze definitiv de amnezie istorică şi naţională, să ne şteargă ultima lacrimă, uscată deja, a demnităţii omeneşti, de nu ar fi făcut Vasile Şoimaru, însoţit de preotul Viorel Cojocaru, de la Biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din Chişinău, un nou pelerinaj spre locurile de martiraj al Armatei Române. Înainte de a purcede la drum, la începutul acestei toamne, au avut parte de binecuvântarea protoiereului Petru Buburuz, parohul amintitei catedrale de la Chişinău. A te delpasa acum în Rusia este cum te-ai aventura să mergi în Texas, însă… retrospectiv, pe la mijlocul secolului XIX. Şi numai bunul Dumnezeu i-a întărit pe aceşti doi fii ai Basarabiei şi ai întregii românimi încât au putut ridica o nouă cruce, din lemn, – adusă de acasă „pe bucăţi”, cu un Tricolor din pânză  – în locul unde au avut loc cele mai grele bătălii, unde a curs cel mai mult sânge nevinovat al militarilor români, în fatidicul an 1942.  Cu adevărat, sângele apă nu se face…

Alte amănunte, mai dense şi mai tulburătoare decât cele ale noastre, de aici, specifice unei relatări gazetăreşti, cititorii vor putea afla deschizând filele acestei ediţii noi – a doua – a cărţii Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare. Volum apărut sub auspiciile editurii chişinăuiene „Balacron” (dircetor de tipografie – Dumitru Munteanu), prin asidua şi inspirata contribuţie a maestrului Simion Zamşa (autorul copertei; de altminteri, ca şi la ediţia întâi a acestei cărţi) şi a dnei Svetalana Crudu-Munteanu, machetatoarea iconografiei.

Ce l-a determinat pe dr. Vasile Şoimaru să scoată o nouă ediţie? Probabil, pentru a o completa, ca să adauge între copertele ei trăiri şi aspecte ce i-au scăpat sau încă nu le avea la îndemână atunci când pregătea prima ediţie. Bunăoară, amănunte despre curat creştineasca purtare a preoţilor români în tranşee, alături de cadavre sau de trupuri în delir ale conaţionalilor lor în uniforme militare. Sau despre firescul curaj de ostaş al Armatei Române,  despre onoarea nepătată de ofiţer  român, în ale cărui mâini se află nu numai destinele subalternilor, dar şi cele ale membrilor familiilor lor, rămase în înfrigurată aşteptare acasă… A făcut noua ediţie, cu certitudine, şi pentru a mai cinsti o dată memoria celor îngropaţi fără sfânta slujbă dumnezeiască, fără cruce, fără pomenire, în atâtea puncte geografice ale întinsei stepe ruso-calmuce, unele localităţi fiind identificate în urma unor noi, recente şi riscante deplasări într-acolo… Foarte posibil, şi pentru a aminti o dată în plus celor sus-puşi că trecutul poporului nostru – cu bune şi rele, cu bucurii şi dureri – merită mai multă atenţie, cel puţin aproape de cea pe care le-o acordă strămoşilor, bunicilor şi taţilor, chemaţi sub arme, cu şapte decenii în urmă, liderii din alte ţări implicate în acea conflagraţie: Germania, Italia, Ungaria, Slovacia… A făcut-o cu speranţa că poate odată şi odată se va risipi năluca rătăcitoare din capul celor care trăiesc cu iluzia că ar fi conducători ai acestui minunat popor, chinuit şi de străini, şi de ai săi. Şi nu se va lăsa V. Şoimaru până nu va vedea, până nu va simţi că năluca aceasta fatidică se risipeşte… Până nu va vedea inaugurat, la Cotului Donului, şi un cimitir de onoare al ostaşilor români.

Nu am nicio îndoială că dr. Vasile Şoimaru, reeditând cartea despre tragedia românească de la Cotul Donului, 1942, a ţinut să spună răspicat, să repete pentru cei care nu voiesc nicicum să înţeleagă: nu vom permite nimănui să ne scrie istoria după bunul lor plac; nu vom accepta să decidă pentru noi – alţii, străinii –, cine ne sunt eroii şi cine ne sunt trădătorii şi călăii; cine-s prietenii şi cine-s adversarii noştri; pe cine să iubim, să venerăm, să cinstim şi pe cine să trecem cu vederea sau să-i trecem chiar la groapa de gunoi a istoriei. Iniţial fiind o fărâmă din vastele sale preocupări pentru soarta românimii din jurul actualei Românii, încet-încet, motivul vizând românii rămaşi în ţărâna grea de la Cotul Donului, am impresia, devine o permanenţă a existenţei umane, civice, intelectuale a lui Vasile Şoimaru. Un subiect pe care nu-l va abandona până nu-i va vedea o soluţionare demnă de amploarea tragediei naţionale ce s-a produs acolo. Până nu va ajunge la urechile, la raţiunea celor ce se numesc acum „decidenţi” că nu poate fi lăsat destinul unor conaţionali, fie şi trecuţi în lumea umbrelor, la cheremul unor străini dornici de a ne contura, apoi şi a ne decide soarta: fie la Roşia Montana, fie la Târgu Ocna, Piteşti, Aiud, Sighetu Marmaţiei, Chişinău…, fie pe alte plaiuri pe unde românii au pierit fără a-şi lăsa călcată în picioare demnitatea.

Şi abia atunci se vor spulbera definitiv aceste cumplite îndoieli ale lui Vasile Şoimaru care sunt, de fapt, dubiile, temerile, spaimele, mai multor intelectuali şi ţărani cu simţire românească din Basarabia acestui zbuciumat început de secol XXI. Iar îndoielile lui V. Şoimaru, expuse şi în paginile acestei cărţi (încă în prima ei ediţie), merită a fi reproduse cu litere aldine (grase), dacă nu şi mai măşcate decât contextul grafic general al  volumului de faţă – poate, poate, vor fi citite cu luare aminte şi de cei vizaţi?! Însă până ajung ei a le buchisi, vă rugăm respectuos să parcurgeţi Dvs., stimaţi cititori, aceste rânduri ale durerii şi deznădejdii româneşti din stânga Prutului:

”Căutările urmelor a sute de mii de români căzuţi la datorie, urme practic dispărute, ca rezultat, în primul rând, al neglijenţei şi uituceniei Statului Român modern, m-au pus pe gânduri dacă mai există români în fruntea Statului Român, suspectând de nu se vrea cumva să dispară doritorii din rândul românilor, rămaşi la vatră, de a-şi mai apăra, în caz de necesitate, Ţara şi Neamul…”

Personal, chiar dacă recunosc: uneori trebuie să-mi mai „pompez” optimism, vreau să văd lucrurile în culori ceva mai deschise. Şi cred că aşa va fi – mai bine decât se pare – măcar şi din motivul că, iată,  nu seacă izvorul gândurilor şi făptuirilor luminoase; iată, avem cărţi asemenea acesteia, despre tragedia de la Cotul Donului, unde s-au conjugat perfect  curajul şi sacrificiul, dar şi laşitatea, trădarea; alte bune, alte rele, toate, vorba poetului, fiind scrise în legile omeneşti.

Aşa va fi, cât avem la Cotul Donului măcar o cruce, lângă care, cine ştie, se vor înălţa şi altele, aduse din diferite colţuri ale României. Liderii noştri – şi de la Bucureşti, şi de la Chişinău – ,  din păcate, nu prea pot impresiona prin fapte mari, dar, din fericire, mare e sufletul de român adevărat. Adevărat nu în vorbe, nici în documentele de identitate care adeseori mint. Aşa fi-va, căci şi mai mare este îndurarea Domnului nostru Dumnezeu, care-şi va întinde Mâna şi peste creştetele noastre, şi peste ale celor ce stăpânesc astăzi şi pământurile de la Cotul Donului, din Stepa Calmucă, din atâtea alte stepe, de la atâtea alte coturi, şi care pe deasupra, când au nevoie, ne numesc fraţi întru Credinţă.

Vlad POHILĂ

19 Noiembrie 2013

Sursa: art-emis.ro

Anunțuri

Despre SECRETELE ISTORIEI

Alexandru Moraru, istoric-arhivist si publicist, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, autor și editor al mai multor cărți și culegeri de documente și materiale elaborate în urma cercetărilor de arhivă, sute și sute de articole și investigații documentare.
Acest articol a fost publicat în BIBLIOTECA SECRETELOR ISTORIEI, Carti, Documente, IN MEMORIAM. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la VASILE ŞOIMARU TRAGEDIA DE LA COTUL DONULUI 1942 (ediţie revăzută)

  1. Chibi Naesus zice:

    Cum as putea intra in posesia acestei carti, din Romania? O pot achizitiona de undeva? Multumesc

  2. Maxim Arghir zice:

    Buna seara.unde pot cumpara cartea in Chisinau, am cautat-o in toate librariile..

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s