UNUL DINTRE CELE MAI BINE PĂSTRATE SECRETE ALE ISTORIEI SECOLULUI TRECUT

AUTOR: Ec.Dr. RADU GOLBAN
„Aurul. Mit şi Realitate”.
 
Tezaur-Ro-art-emisÎn septembrie 1990, tânărul Mugur Isărescu prelua, laolaltă cu toate cheile de acces în tainițele cele mai securizate ale Băncii Naționale a României, o cheie impregnată de A.D.N.-ul unui întreg șir de întâi bancheri ai țării, de la Primul Război Mondial încoace. Isărescu a primit atunci de la predecesorul său botezul primordial al bancherului bancherilor: botezul aurului. Al aurului care este și al celui care ar fi trebuit să fie: Tezaurul. Isărescu a jurat, pătruns de o emoție mistică pe care nu se teme să o admită, că va readuce în țară cele 93,4 tone de aur care au plecat din țară în 1916 cu destinația Moscova și care nu s-au mai întors niciodată. „Guvernatorul de la care am preluat conducerea Băncii Naţionale, domnul Decebal Udrea, m-a solicitat pentru o întâlnire bilaterală, a fost foarte emoţionat. S-a dus la fişet şi mi-a scos cu mâna tremurândă acest dosar de documente originale şi mi-a spus: din 1922 acest dosar se dă din mână în mână, de la guvernator la guvernator, ca un fel de talisman şi jurământ că veţi face totul pentru recuperarea tezaurului nostru de la Moscova”, rememorează, de câte ori se oferă ocazia, Mugur Isărescu. Puterea și fiorul mistic al aurului a fost intuit de cel ce avea să devină cel mai longeviv Guvernator al României, încă din anii 80: „Calitatea aurului de a cumpăra orice i-a făcut pe oameni să creadă că aurul în sine ar poseda o serie de calităţi supranaturale. Puterea banilor creşte odată cu extinderea circulaţiei mărfurilor; expansiunea relaţiilor capitaliste bazate pe schimbul de mărfuri a însemnat deci sporirea continuă a acestei puteri. De aici această blestemată sete de aur – „auri sacra fames” – care a însoţit naşterea şi dezvoltarea societăţii capitaliste”, explicau în 1981 Nicolae Murgu si Mugur Isărescu, în „Aurul. Mit şi Realitate”.
 
„Auri sacra fames” a lucrat împotriva României.
 
Cel puțin în chestiunea Tezaurului, care a devenit un mit pentru români, în timp ce a fost tranzacționat între marile puteri ca o realitate. Între timp, societatea capitalistă și-a văzut de drum. Ce a făcut Mugur Isărescu în cei 24 de ani de când guvernează B.N.R. pentru a aduce la lumină dosarul Tezaurului, al celor 93,4 tone de aur evaporate în neantul istoriei? A ignorat cu bună știință sau a omis din neștiință documente care ar fi trebuit să fie incluse în dosarul moștenit de la predecesorii săi? Dacă dosarul Tezaurului datează din 1922, așa cum însuși Mugur Isărescu declară, este greu de presupus că acesta nu include și informațiile aferente Acordului financiar germano-rus (27 august 1918) și Armistiţiului de la Compiegne (11 noiembrie 1918)*, pe care le-am dezvăluit în premieră, într-o ediție pilot a anchetei depre Tezaur, și din care rezultă că o cantitate de aur echivalentă cu cel din Tezaurul României a plecat de la Moscova la Berlin în septembrie 1918 și de la Berlin către o locație neprecizată din Franța într-un transport din 5 decembrie 1918. Însă Banca Națională a României a direcționat cercetările pe o altă pistă. Tezaurul a rămas și s-a cristalizat în conștiința colectivă a românilor ca fiind neapărat blocat undeva, în subsolurile Moscovei. Un subiect concret și măsurabil în tone de aur a căpătat o aură de legendă, un nimb mistic al miturilor supranaturale din basmele populare, cum ar fi „Prâslea cel voinic și merele de aur” furate din grădina împăratului. Doar că împăratul din povestea B.N.R. a rămas cu paguba, iar „prâslea” așteaptă încă să se zămislească în istoria demersurilor diplomatice ratate pentru recuperarea unei comori naționale evaporate în legendă. Din când în când, Guvernatorul a reșapat anemic subiectul, fluturând trist, în emisiuni cu audiență națională, povestea tezaurului și moștenirea sa simbolică: dosarul Tezaurului. Primul zvâcnet postdecembrist măsurabil al chestiunii Tezaurului a avut loc în 1994, când Moscova a restituit 12 monede de aur din lăzile primului transport din 1916, pentru a dovedi că se află în posesia aurului. Așa ceruse Iliescu prin ministrul Talpeș. Marea procesiune a sfintelor moaște ale Tezaurului – cele 12 monede – a durat 14 ani, căci abia în 2008 monedele au fost înregistrate, ca donație, la Muzeul Național de Istorie. O regie prin care subiectul a fost îngropat simbolic în groapa comună a istoriei. Însă lucrurile nu s-au oprit aici, pentru că un mit presupune un ritual, iar un ritual presupune o periodicitate a manifestărilor rituale. Astfel, Tezaurul capătă o dimensiune antropologică și un rol mai degrabă iconic decât concret în mentalul colectiv. În 2011, Isărescu reia emoționanta poveste a moștenirii sale de Guvernator. „În 1922 s-a întocmit acest dosar cu documentele originale, acordul dintre Guvernul nostru şi cel ţarist. Vreau să vă spun că, din 1922, se predă din mână în mână de la Guvernator la Guvernatorul următor, fiind un jurământ că B.N.R. nu va renunţa niciodată la Tezaur”, a spus Isărescu la un forum economic destul de obscur – „România jună”, cu titlu de învățătură către tinerii învățăcei.
 
Guvernatorul poziționează dosarul aurului, din dimensiunea reală în cea mitologică.
 
 
Tot în 2011, Banca Națională, prin consilierul special al Guvernatorului Mugur Isărescu, Cristian Păunescu, îmbrățișa o teorie emisă de prof dr academician Florin Constantiniu, a: primul care ar fi devalizat Tezaurul României – „sechestrat” după revoluția bolșevică din octombrie 1917 – a fost chiar Lenin, pentru a finanța revoluția bolșevică din România, scop pentru care i-a alocat lui Rakovski cinci milioane de ruble cu specificarea ca un milion sa fie furnizat în lei românești. Consilierul lui Isărescu a susținut că teoria academicianului Constantiniu îi întărește convingerea că rușii au cheltuit Tezaurul[1] În același an (2011) se reeditează cu lansare la B.N.R. (ediție revazută și adaugită) volumul „Tezaurul Băncii Naţionale a Românei la Moscova” , semnată de același Cristian Păunescu (consilierul Guvernatorului) și coautoarea Marian Ştefan, volum care conține 166 de documente din dosarul Tezaurului moștenit de Isărescu de la antecesorii săi. „Pe lângă vieţile omeneşti şi sumele de bani – scrie Mugur Isărescu în prezentarea cărții – Banca Naţională a României a mai depus pe altarul unităţii naţionale o importantă jertfă materială – Tezaurul adăpostit la Moscova şi nerecuperat încă.Istoriei dramatice a acestui tezaur îi este dedicat volumul de faţă”. O jertfă. Așadar, Guvernatorul poziționează acest dosar al aurului din dimensiunea reală în cea mitologică.
 
Dosar clasat… Sau nu încă.
 
La începutul lunii octombrie, Consiliul Europei a respins (cu 161 voturi pentru, faţă de 63 împotrivă) solicitarea României privind restituirea Tezaurului[2] Consiliul Europei ne trimite la plimbare în afara U.E., adică la discuții și negocieri bilaterale cu Rusia pe această chestiune. Reacțiile diplomatice ale Rusiei nu s-au lăsat așteptate: pe 4 octombrie 2012 purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe rus, Alexander Lukashevich, declara iritat: „Parlamentarii români au încercat, încă o dată, să internaţionalizeze aceasta problemă, care demult şi-a pierdut actualitatea. […] Subiectul aurului românesc nu este o temă de dialog între Moscova şi Bucureşti, acesta trebuind să fie dat uitării. […] Considerăm că tentativele de a dezgropa trecutul, în condiţiile actuale, sunt contraproductive şi pot alimenta emoţii nedorite”. Cineva care ar stăpâni subtilitățile limbajului diplomatic, ar decupa elementul forță al mesajului: „subiectul Tezaurului nu este o temă de dialog între Moscova şi Bucureşti”. Isărescu revine, însă, în forță în 2013 cu noi declarații pe tema tezaurului. România va începe din toamnă negocierile (notă: bilaterale, adică la care am fost trimiși de Consiliul Europei) pentru recuperarea tezaurului din Rusia. Ocazie cu care mai povestește o dată momentul inițiatic în care a primit cheile de la dosarul Tezaurului și cum a jurat să îl rezolve. Însă adaugă că, din superstiţie, nu vrea să mai crească rezerva de aur a României. „Eu nu vreau să mai crească rezerva de aur peste 100 de tone, că sunt superstiţios. De câte ori a trecut de 100 de tone, România a păţit câte ceva, aşa că de data asta să rămânem la 100 de tone. E suficient de mult”. Revenind la mesajul M.A.E. rus, trimis prin Alexander Lukashevich: Nu e un subiect de dialog între Moscova și București. Atunci între cine și cine este un subiect de dialog? La această întrebare încerca să răspund în cele ce urmează.
 
Problema tezaurului a fost reşapată periodic
 
Soarta Tezaurului României este, probabil, unul dintre cel mai bine păstrate secrete ale istoriei scolului trecut. Acel gen de secret al unei istorii în care curge mai mult sânge decât cerneală. Însă atât cât a spus cerneala în tratatele de pace din răgazul dintre războiae ar fi suficient pentru un cercetător atent ca să reconstituie traseul aurului, cu totulneaşteptat, pe care îl veţi regăsi în cronologia din ancheta pe care am iniţiat-o. Studiind documentele, am găsit în arhive o conexiune cu totul neaşteptată în alt dosar nerezolvat al istoriei: profesorul universitar şi diplomatul german Ernst Jäckh[3] scrie în Memoriile sale „Der goldene Pflug. Lebensernte eines Weltbürgers”[4] că România a cedat aurul său Germaniei prin Tratatul de Pace de la Bucureşti din 7 mai 1918. Iată, răspunsul poate fi găsit nu exclusiv la Moscova, ci chiar în inima Europei, la Bruxelles. Dacă ne-am afla într-un roman de Agatha Christie, poate chiar în „Orient Express”, am exclude din start ipoteza că cele 93.400 kg aur încărcate în vagoane într-un decor iarnă ar putea fi, în continuare, la Moscova. Voi demonstra povestea reală a traseului Tezaurului: Rusia-Germania-Franţa. O istorie pe care Bruxelles-ul nu ar dori ca românii să o cunoască. Problema tezaurului a fost reşapată periodic, asemeni unei poveşti cu zâne, adică fără vreun final concret, de către politicienii României. Pentru că sună bine. Pentru că 90% dintre români cred că problema tezaurului este importantă. Pentru că un secret nu este niciodată suficient de bine ascuns dacă asupra subiectului se aşterne o tăcere absolută. Pentru început, iată traseul cronologic al istoriei Tezaurului.
23 noiembrie 1916: Capitularea Bucureştilor, capitala României, în faţa trupelor de ocupaţie germană. În zilele următoare, Statul Major şi Comandatura germană au ocupat Hotel Bulevard, Capşa şi Athénée Palace.
12-14 decembrie 1916: Tezaurul este încărcat, la Iaşi, în vagoane, cu direcţia Moscova. Transportul viza exclusiv aurul României (o cantitate de 93.400 kg aur) deţinut sub formă de lingouri, monede diverse şi bijuterii. Porneşte către Moscova al doilea transport cu valorile Băncii Naţionale a României din care aur efectiv în valoare de doar 574.000 lei (echivalentul a circa 170 de kg aur). În total: 93.570 kg aur au luat drumul Moscovei, în cele două transporturi. Au dispărut exact 93.540 kg de aur. Reţineţi cifra: este cantitatea de aur pe care o vom regăsi, cu o precizie uluitoare, în păienjenişul armistiţiilor şi tratatelor de pace de după Primul Război Mondial: transportată de la Moscova la Berlin şi apoi în somaţia Antantei către Germania de a restitui „aurul României sau al Rusiei”.
18 decembrie 1916 (1 ianuarie după calendarul Gregorian): Alexandru Marghiloman scrie, în Notele sale politice:
– „Mecanismul emisiunii lor (al trupelor germane de ocupaţie – n.r.) este următorul: ei emit indefinit, pentru a plăti soldele şi tot restul. Pe măsura ce se emite, tezaurul acoperă la Berlin în mărci”.
Eu: (Alexandru Marghiloman – n.r.) „Dar reglementarea cu România?”
El: (generalul Petersen, şeful delegaţiei germane la Bucureşti – n.r.): «Vom vedea la pace»”.
Cu alte cuvinte, administraţia germană tipărea monedă în Romania pentru cheltuielile curente, pe care o garanta cu aurul României, pe care Guvernul român refugiat la Iaşi îl evacuase din ţară.
5 ianuarie 1917: Banca Naţională e pusă sub sigiliu de germani – „s-au dat 10 minute personalului pentru a se retrage”, notează politicianul român. După care adaugă că Banca Naţională a fost redeschisă a doua zi, dar sub supravegherea unui delegat german.
5 martie 1917: O altă ordonanţă a administraţiei de ocupaţie anunţă că Banca Naţională a fost pusă sub sechestru şi închisă până la noi ordine. „Ordonanţa vizează faptul că Tezaurul şi majoritatea Consiliului nu sunt la sediu”, scrie Marghiloman.
6 martie 1917: Liderul conservator află conţinutul împuternicirilor semnate de Col. Hentsch, noul şef de Stat Major de la „Militarverwaltung”: „Administratorii-secheştrii trebuie să se pună în posesia Băncii Naţionale; sunt autorizaţi să exercite toate acţiunile pe care Banca le poate exercita şi să dispuie de tot avutul Băncii”[…] Spiess crede că germanii vor să se pună la adăpostul emisiunilor abuzive care s-ar face la Iaşi”.[5]
Octombrie 1917: Marea Revoluţie în Rusia. Comuniştii, sub conducerea lui Lenin, preiau puterea cu sprijinul financiar, ajutorul şi angajamentul Germaniei cu intenţia să încheie Frontul din Est.
13 ianuarie 1918: Sovietul Comisarilor Poporului de la Moscova ia hotărârea de a rupe relaţiile diplomatice cu România, articolul 3 al acestei hotărâri stipulând: „Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română”.
3 martie 1918: Rusia şi Germania semnează Tratatul de la Brest-Litovsk, marcând astfel ieşirea Rusiei din Primul Război Mondial, ca să înlăture astfel neclarităţile de pe Frontul de Est.
7 mai 1918: România semnează Tratatul de Pace de la Bucureşti, un document umilitor, dintre România, pe de o parte, şi Germania, Bulgaria, Austro-Ungaria, Turcia, pe de altă parte. Dincolo de cedările teritoriale impuse, România a cedat controlul activelor Băncii Naţionale către trupele de ocupaţie germane. Din interpretările asupra acestui tratat rezultă că România ar fi renunţat la Tezaur, odată cu documentele referitoare la acesta aflate în custodia B.N.R.. Profesorul universitar şi diplomatul german Ernst Jäckh scrie în Memoriile sale[6] că România a cedat aurul său Germaniei prin Tratatul de Pace de la Bucureşti. Se pare că România ar fi renunţat atunci la dreptul de proprietar al tezaurului.[7]
27 august 1918: Acordul financiar germano-rus, semnat în continuarea Tratatului de la Brest-Litovsk, prevede daune de război şi compensări pentru prejudiciile aduse Germaniei prin confiscarea şi sechestrarea averii germane în Rusia. Compensările în aur făcute de Rusia în contul Germaniei se efectuează, conform tratatului, în două tranşe: prima de 42.860 kg aur şi a doua de 50.676 kg aur. În total: 93.540 kg aur. Sunt singurele tranşe prevăzute concret în tratat din cantitatea de aur pe care Moscova ar fi urmat să o trimită către Berlin (circa 245.500 kg aur) şi, totodată cantităţile de aur care au ajuns ulterior la Berlin.
10 septembrie 1918: se efectuează primul transport de 42.860 kg aur de la Moscova la Berlin.
30 septembrie 1918: al doilea transport de50.676 kg aur ajunge la Berlin.[8]
11 noiembrie 1918: Armistiţiul de la Compiegne marchează înfrângerea Germaniei şi anulează Tratatul de la Brest-Litovsk, Acordul Financiar ruso-german şi Tratatul de Pace de la Bucureşti. Conform armistiţiului semnat între Germania, Franţa şi Regatul Unit (art. XIX – Clauze financiare), aurul ar fi trebuit sa fie predat puterilor Antantei, care au declarat că-l vor ţine în custodie până la semnarea unui acord de pace. Formularea exactă din armistiţiu este: „Restituirea aurului rusesc sau românesc capturat sau în aflat custodia Germaniei”. Este clar că textul din armistiţiu se referă la cele 93.536 kg aur transportate de la Moscova la Berlin în septembrie (cantitate echivalentă cu cea a Tezaurului României trimis, spre păstrare, la Moscova).[9]
5 decembrie 1918: potrivitdocumentelor aferente armistiţiului din 29 noiembrie, o cantitate formată din două tranşe de 42.866 kg aur, respectiv 50.676 kg aur (un total de 93.536 kg aur) porneşte, în două vagoane, pe linia ferată Mainz – Saarbrücken către căile ferate controlate de Aliaţi, pe riscul Guvernului francez.[10]
ianuarie 1919: În memoriul delegaţiei române de la Conferinţa de Pace de la Paris se arată că, în ce priveşte chestiunea Tezaurului, „poate n-ar fi de dorit să i se ceară Germaniei, ca o categorie de despăgubiri, dar dl. Danielopol consideră că faptul de a face Germania garanta a acestei restituiri ar putea avea ca efect prezervarea acestor bunuri şi asigurarea lor”.
23 iunie 1919: I.I.C. Brătianu se interesează într-un memoriu trimis d-lor Clemenceau (prim-ministru al Franţei), ministrului francez de Finanţe Klotz şi mareşalului Foch dacă aliaţii au primit de la germani vreo cantitate de aur în contul României. Răspunsul ministrului francez de Finanţe este negativ.[11]
28 iunie 1919: se semnează Tratatul de la Versailles, iar Rusia, deşi NU participa la semnare, are conform art. 116 al acestui tratat posibilitatea de a solicita direct pretenţii de despăgubire Germaniei. Cu toate acestea, Rusia nu a cerut niciodată înapoi cantitatea de 93.540 kg aur transportate de la Moscova la Berlin în septembrie, în baza tratatului financiar ruso-german, anulat prin armistiţiul din noiembrie 1918.[12]
16 aprilie 1922: prin semnarea Tratatului de la Rapallo, Germania recunoaşte Rusia sovietică. Totodată, Germania renunţă la orice pretenţie de despăgubire împotriva Rusiei cu condiţia ca nici Rusia să nu despăgubească ţări terţe pentru confiscările şi naţionalizările pe urma revoluţiei din Rusia. Reamintim că, iniţial, România a pierdut controlul asupra Tezaurului aflat iniţial la Moscova în urma sechestrării acestuia de către regimul instaurat de Stalin. Mai mulţi delegaţi ai statelor participante, printre care şi Brătianu, condamnă acest tratat pentru că favorizează Rusia.[13]
Toamna lui 1941: Armata a 4-a a Mareşalului Ion Antonescu, unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai Sovietelor, ajunge dincolo de Nistru, până la Odesa, însă nu scoate nici un cuvânt despre restituirea Tezaurului de către Moscova.
1956: Rusia a trimis către autorităţile comuniste dinRomânia aproximativ 33 kg aur, singura cantitate de aur returnată vreodată din Tezaurul care a luat drumul Moscovei în decembrie 1916. Şi, cel mai probabil, singura care mai era depozitată, la acea, dată, la Moscova. Dacă scădem aceste 33 kg aur din totalul celor 93.570 kg aur care au ajuns iniţial la Moscova, în cele două transporturi, obţinem exact cele 93.540 kg aur care au fost trimise de la Moscova la Berlin, conform cantităţii stipulate în Acordul financiar germano-rus şi cele 93.540 kg aur care au plecat din Germania către Franţa, conform documentelor aferente armistiţiului de la Compiegne.[14]
–––––––––––––––––-
[1] Florin Constantiniu, „Tezaurul României, Acordul Rakovski și Basarabia”, studiu susținut la Academia Română.
[2]amendamentul nr. 10 care prevede că „Restituirea tezaurului românesc poate începe cu transferarea către B.N.R., a unui lot de lingouri și monede de aur de 93,4 tone”.
[3] Ernst Friedrich Wilhelm Jäckh (n 22 februarie 1875 în Urach, d. 17 august 1959 la New York City) – jurnalist, director al Werkbund şi profesor la Universitatea din Berlin (germania), la New Institut Commonwealth (Londra) şi Universitatea Columbia din New York (SUA).
[4]Ernst Jäckh „Der goldene Pflug. Lebensernte eines Weltbürgers” Stuttgart 1954, p. 382.
[6] Ernst Jäckh „Der goldene Pflug. Lebensernte eines Weltbürgers”, Stuttgart 1954, p. 382. [7]  http://de.scribd.com/doc/207736450/Document-e-2
Anunțuri

Despre SECRETELE ISTORIEI

Alexandru Moraru, istoric-arhivist si publicist, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, autor și editor al mai multor cărți și culegeri de documente și materiale elaborate în urma cercetărilor de arhivă, sute și sute de articole și investigații documentare.
Acest articol a fost publicat în Documente, TEXTE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s