MILITARI DIN BASARABIA (2)

Anulov Leonid Abramovici (numele de familie adevărat Moscovici) – născut la 28 iulie 1897 în Hânceşti, judeţul Chişinău. De origine etnică evreiască. În anii 1916- 1917 era soldat în Armata ţaristă. Aderând la mişcarea bolşevică, se încadrează într-o organizaţie clandestină din Basarabia. Din 1918 activează în Armata roşie a municitorilor şi ţăranilor. În anul 1919 devine membru  al Partidului Comunist al Rusiei şi al Partidului Comunist al Ucrainei. În acelaş an, absolveşte cursurile de comandanţi de artilerie din Odesa. Este recrutat în organele O.G.P.U.(Direcţia Politică de Stat Unită- securitatea statului sovietic) şi trimis până  în anul 1922 în deplasare în străinătate. Până în 1923 deţine funcţia de ajutor al împuternicitului O.G.P.U..În 1924, absolveşte cursurile de spionaj din cadrul Direcţiei 4 şi pleacă, până în 1925, într-o altă deplasare de serviciu peste hotarele Uniunii Sovietice. Până în anul 1926 activează în cadrul aparatului central al Direcţiei de spionaj al Armatei  roşii (Razvedupr), iar până în anul 1927, iarăşi pleacă peste hotare cu misiuni speciale. Revine în U.R.S.S. şi până în 1929, este şef de sector al Secţiei a II din Razvedupr. Concomitent, absolveşte cursurile de perfecţionale în activităţile de spionaj, după care, este trimis ca rezident al Razvedupr-ului în China. Din 1933, este student al Academiei Militare de mecanizare şi motorizare „I.V.Stalin”, iar din februarie 1935, urmează cursurile de limbi străine. În ianuarie 1936, i se acordă gradul special de maior. În perioada anilor 1937-1938, este trimis ca rezident al Razvedupr-ului în Europa Occidentală, activând în Franţa, Spania şi Elveţia. Este organizatorul renumitei organizaţii de spionaj „Capela Roşie” din Elveţia. În 1938 a fost rechemat  în URSS, căzând victimă a represiunilor staliniste. Arestat şi condamnat la 15 ani de detenţie, fiind internat într-un lagăr de muncă şi corecţie. Este eliberat în 1955 şi reabilitat.

Dionisie Bădărău – născut la 3 octombrie 1897, în comuna Stoicani, judeţul Soroca. Ofiţer de infanterie. Potrivit altor date, s-a născut la 3 septembrie 1897 în Cremenea, judeţul Soroca, fiul lui Ifim şi Pelagheia. De la 9 februarie 1918, a fost primit în cadrele Armatei române cu vechimea de la aceiaşi dată din Armata rusă (ţaristă), cu gradul de sublocotenent. Între 9 februarie 1918 şi 31 iulie 1938 – ofiţer activ, şef al Centrului de Informaţii „A” al Serviciului Secret al Armatei române de la Cernăuţi. La 31 martie 1938, este avansat la gradul de maior., iar la 18 iulie 1942, la gradul de locotenent-colonel. Era căsătorit, dar nu avea copii. Cunoştea limbile rusă şi ucraineană. Date care ar elucida activitatea lui Dionisie Bădărău în perioada interbelică nu deţinem. La 18 iulie 1941, când s-a dispus constituirea la Botoşani a Centrului de Informaţii „H”, cu misiuni informative şi contrainformative peste Nistru, D. Bădărău a fost numit şef al acestei structuri informative a Marelui Stat Major, Secţia a II-a. La 18 iulie 1942, peste un an de la înfiinţarea Centrului „H”, D.Bădărău a fost avansat la gradul de locotenent-colonel. A condus Centrul „H” pe parcursul întregii campanii antisovietice, la Est de Nistru şi Bug, în Crimeea şi în regiunile din apropierea Caucazului, iar în faza finală a războiului în Transnistria şi Basarabia, reuşind să obţină informaţii valoroase, necesare comandamentelor române şi germane, referitoare la: Armata sovietică, ungară, germană i română, starea de spirit a populaţiei civile din Ucraina, Crimeea,Kuban, situaţia din alte regiuni ale Uniunii Sovietice şi România, etc. În ziua de 6 august 1944, în conformitate cu dispoziţiile Secţiei a II-a a Marelui Stat Major, lt.-colonelul D. Bădărău a predat la Chişinău conducerea Centrului „H” maiorului Th. Botezatu, el fiind numit şef al Centrului de Informaţii „T”, constituit prin dedublarea Centrului „H”. Puţin mai târziu, la 9 august 1944, Marele Stat Major, Secţia a II-a informa Divizia 14 Infanterie română (pe lângă care era ataşat Centrul „H”) că, lt.- colonelul D. Bădărău a fost numit în calitate de şef al unui centru de informaţii , ataşat pe lângă o Mare Unitate la Bacău, cu o misiune ce i-a fost comunicată verbal.Unităţile Armatei sovietice îşi continuau ofensiva.Bombardamentele violente de artilerie şi aviaţie împingeau trupele germano-române spre Vest. La 22 august 1944, se aducea la cunoştinţa Secţiei a II-a a M.St.M că frontul din Basarabia se repliază spre Vest. Se preconiza evacuarea teritoriului în 7 zile. Frontul urma să se retragă pe râul Prut, subdiviziunile Centrului „H” aflându-se în curs de deplasare. După 23 august 1944 D. Bădărău  a participat, ca ofiţer de informaţii, la campania Armatei române de pe Frontul din Vest împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor ei. Era încadrat în M.St.Major al Armatei române, în funcţia de şef al Biroului I din Secţia a II-a, pentru coordonarea activităţii informative. La un moment dat, semna actele chiar ca şef al Secţiei a II a M.St. Major al Armatei române, apoi în calitate de şef al Secţiei a II-a a Comandamentului Armatei a IV-a. A 6 iunie 1945, lt.-colonelul D. Bădărău urma să se prezinte la Bucureşti, la Ministerul Apărării Naţionale, fiind chemat la ministru. Trei zile maitârziu, la 9 iunie 1945, M.St.Major a primit acelaş ordin – ca lt.-colonelul D. Bădărău, revenit din concediu (la 27 mai 1945) să se prezinte la Bucureşti.La 12 iunie, însă, M. St. Major informa Ministerul Apărării Naţionale că, lt.- colonelul încă nu a revenit din concediu. Rămâne acoperit de mister motivul cererii de prezentare a lui D. Bădărău la Ministerul Apărării Naţionale, dar şi soarta lui de mai departe. Ultimul domiciliu l-a avut la Bucureşti la M.St.Major al Armatei române. Decoraţii: „Coroana României” în grad de Cavaler, (14 noiembrie 1922); „Steaua României”în grad de Cavaler, (23 ianuarie 1931); „Coroana României” în grad de Ofiţer, (31 decembrie 1932); Medalia „Virtutea Militară de pace”, cl.I (8 mai 1936); Medalia „Centenarul Regelui Carol I”, (5 mai 1939); Medalia „Cruciada împotriva Comunismului”, cu bareta de argint „Doneţ”(1 aprilie 1942); „Coroana României”, cl.4 cu spade şi panglici de Vânător de Munte, (17 august 1942); „Semnul Onorific pentru serviciul militar de 25 ani împliniţi”, (24 martie 1943); „ Steaua României”, cl.4, cu spade şi panglici de Vânător de Munte, (13 septembrie 1943); Medalia „Campania de Iarnă 1941-1942”, (18 noiembrie 1943); „Vulturul German”, cl I cu spade, (20 martie 1944).

Mihai Cruceanu s-a născut la 6 februarie 1916, în Soroca. În perioada 10 noiembrie 1938- 15 iunie 1940, militar în termen la Regimentul 11 Roşiori. A urmat între 15 iunie- 1 septembrie 1940, cursul redus de ofiţeri de rezervă cavalerie la Centrul de Instruire a Cavaleriei. A fost mobilizat pe front la 30 iunie 1941, în cavalerie. În perioada 2 iulie – 10 noiembrie 1941, sub gradul de plutonier, a ajuns cu Regimentul 11 Roşiori Rurtat până la Odesa. De la 15 iulie şi până la 1 septembrie 1941, a urmat cursurile şcolii de poliţie specială de campanie. A fost detaşat la Marele Stat Major la 15 iulie 1942, în Echipa Poliţiei Speciale de Campanie. (Regimentul Jandarmi Pedeştri Bucureşti ca ordin de mobilizare);  la 7 ianuarie 1943, este detaşat  Centrului „B”, iar din  aprilie 1943 şi până la mijlocul lunii august 1944, se află în Centrul „H”, în calitate de şef al E.P.S.C. a Centrului, având misiuni contrainformative în sânul populaţiei civile şi a trupelor  române  de pe front. Apoi după o îndelungată activitate pe front, a fost transferat la Chestura Poliţiei Ploieşti, în calitate de comisar ajutor cu două gradaţii. Cunoştea limba rusă şi mai puţin limba germana. În 1942, a fost avansat în gradul de sublocotenent în rezervă, cu vechimea de la 30 iunie 1941. Părinţii Teodor şi Antonina – în anul 1920 au emigrat în America. Celibatar. Neavând pe nimeni, adresa lui de domiciliu, în 1944, era la sediul Centrului „H”. Ultimul domiciliu: Bucureşti, str.  Calomfirescu nr.2. În noiembrie 1943, a fost decorat cu medalia germană” Bătălia de Iarnă 1941-1942”, iar în mai 1944, cu ordinul „Vulturul German”.

Garcavâl Ilia (19.07.1888- 1.07.1937) În primul război mondial a luptat pe Frontul Român, având gradul de sublocotenent.În 1917 a fost ales preşedinte al Comitetului Executiv al Sovietului dedeputaţi ai soldaţilor din Chişinău, iar începând cu luna ianuarie 1918 este preşedinte al Prezidiului unit al Comitetului Executiv al Sovietului din Chişinău.  A fost unul dintre instigatorii luptei împotriva Sfatului Ţării şi a armatelor române, unul dintre organizatorii Detaşamentului Tiraspol. A făcut carieră militară în armata roşie, ajungând comandant al Districtului militar Ural. A fost supus represiunilor de către regimul stalinist.

Iachir Iona (15.08.1896 Chişinău- 11.06.1937) După absolvirea Şcolii Reale din Chişinău (1913), şi-a făcut studiile la Universitatea din Basel (Elveţia), apoi la Institutul Tehnologic din Harkov (1914-1915), unde adetă la mişcarea revoluţionară. Mobilizat, lucrează la o uzină de obuze din Odessa. Întors la Chişinău în 1917, devine unul din conducătorii  Uniunii Studenţilor din localitate. În 1918 a participat la luptele împotriva lui Krasnov din sectorul  Liski (1918), fiind unul dintre primii militari decoraţi cu ordinul  Drapelul Roşu. A comandat Divizia 45 Infanterie, apoi Grupul de Sud, a participat la dezarmarea trupelor lui Mahno şi la eliberarea Ucrainei de sub denikinişti, la zdrobirea intervenţiei poloneze şi la nimicirea petliuriştilor. După terminarea războiului civil, a fost comandant al Districtelor militare Ucraina (1925-1935) şi Kiev (1935-1937). În problemele artei militare a fost un adept a lui M.Frunze, contribuind la înzestrarea cu tehnică modernă a armatei roşii. A fost supus represiilor de către regimul stalinist. Actualmente, în casa în care a locuit la Chişinău se află Ambasada Ungariei (bd.Ştefan cel Mare).

Elman Boris– născut în 1900 în localitatea Bairamcea, judeţul Cetatea Albă. De origine etnică evreiască. A fost colaborator în rezervă Razvedupr-ului (serviciul de spionaj al Armatei roşii). A activat îb Statele Unite ale Americii. A căzut victimă a represiilor staliniste, fiind arestat la 5 noiembrie 1937 şi executat la 26 februarie 1939

Erhan Boris– născut la 19 iulie 1897 în Chişinău, fiul lui Vasile li Elena, domiciliat după evacuarea Basarabiei din 1940 în Galaţi. În perioada 1 octombrie 1920 – 1 iulie 1922 şi-a făcut studiile la Şcoala Militară de Artilerie, la absolvirea căreia a fost avansat în gradul de sublocotenent. Între 1 iulie 1922 şi 3 iulie 1943- ofiţer activ (la 1 martie 1935, a fost avansat în gradul de căpitan). Între 22 iunie 1941 şi 10 ianuarie 1942, s-a aflat pe frontul antisovietic cu Regimentul 4 Artilerie Fortificaţii. La 3 august 1943, a fost trecut- de jure– în retragere şi detaşat Corpului Teritorial Covurlui. De facto, în august 1942, a fost adus la conducerea Subcentrului „H.1” al Centrului „H”, pe lângă  Corpul 1 Armată română. La 21 aprilie 1943, Centrul de Informaţii „H” pasează un subcentru informativ la Gostagaievskaia (ţinutul Krasnodar, Rusia), denumit Subcentrul „Taman”, aflat la postul de comandă al Corpului de Cavalerie român, care era condus de Onisifor Prodan, ajutat de Boris Erhan.     Deoarece, la fel ca şi Dumitru Bogos, Boris Erhan era străin de activitatea informativă şi contrainformativă, numirea lui în noua funcţie prevedea o activitate inedită pentru el, adică culegerea informaţiilor în teren. Activînd în cele mai periculoase sectoare ale frntului, în noiembrie 1943 este propus pentru decorare cu ordinul „Steaua României”, clasa V, cu spade şi panglici de „Virtute Militară”. Deseori a dat dovadă de curaj şi bărbăţie, fiind surprins de bombardamente, în plus chiar însăşi deplasările pe care le făcea erau legate de pericolul atacurilor partizanilor din spatele frontului. Nu a fost nici un caz de neîndeplinire a misiunilor. La 3 august 1943 căpitanul Boris Erhan a fost trecut în rezervă, dar a continuat activitatea.

 

Judovski– fost colonel rus, care după unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918), locuia la Tighina şi întreţinea legături cu bolşevicii din stânga Nistrului; era un propagandist înfocat al ideilor bolşevice.La Tiraspol a fost ales în fruntea unui regiment, numit „Regimentul de la Nistru”, de unde el informa regulat serviciilespeciale din stânga Nistrului despre evenimentele din România, în special despre situaţia din Basarabia.

Karin Feodor Iakovlevici (numele adevărat- Todres Iankelevici Kruteanski)– s-a născut în anul 1896, îm comuna Susleni, judeţul Orhei. De origine evreiască. Din 1919, a fost membru al Partidului Comunist din Rusia. În acelaş an a fost încadrat în Armata roşie a muncitorilor şi ţăranilor şo la scurt timp trecut în organele V.C.K-(Всероссийская черезвычайная комиссия- Сomisia extraordinară a întregii Rusii, era serviciul bolşevic de securitate). În anii 1922-1929, a făcut spionaj în România, Austria şi Bulgaria (în Bulgaria avea pseudonimul „A.Koreţki”). Până  în  anul 1927, a fost rezident în Harbik, activând sub acoperirea de colaborator al Consulatului general al Uniunii Sovietice. Între anii 1928- 1933, a fost rezident sovietic în Germania şi Franţa. Din 1934, a activat în cadrul Secţiei  de spionaj (Razvedupr) al Statului major al Armatei roşii. În ziua de 20 ianuarie 1935, a fost numit în funcţia de şef al Secţiei a II-a a Razvedupr-ului. La 23 noiembrie 1935, i s-a acordat gradul de comisar de corp de armată. Arestat la 16 mai 1937, în vâltoarea represiunilor staliniste şi executat la 21 august 1937.

Luchian Eugen– s-a născut la 15 decembrie 1927, în comuna Delacău, judeţul Tighina. În 1940, când sovieticii au ocupat Basarabia şi nordul Bucovinei, s-a refugiat împreună cu părinţii la Lugoj, unde şi-a continuat studiile medii. În 1948- 1950, a urmat şcoala de ofiţeri activi a Ministerului de Interne al României, iar până în 1958 a exercitat diferite funcţii în unităţi şi comandamente ale acestui minister. În perioada anilor 1958- 1977, a fost detaşat la Secretariatul General al Consiliului de Miniştri al României , unde a îndeplinit funcţiile de referent, consultant de specialitate şi apoi, şef al secţiei pentru problemele Ministerului Afacerilor Interne şi Ministerul Apărării Naţionale. Până în 1974, după ce fusese înaintat la gradul de general, a deţinut funcţia de consilier al preşedintelui Consiliului de Miniştri Ion Gheorghe Maurer, cu rang de ministru adjunct. În afară de aceasta, a lucrat permanent în favoarea intereselor Direcţiei de Informaţii Externe, fiind unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori şi prieteni ai generalului Ion Pacepa. Începând din iunie 1970, a fost unul dintre principalii coordonatori  ai operaţiunii cu numelr de cod „Peregrinii”, care consta în perceperea unor taxe ilegale de la românii, germanii şi evreii care doreau să părăsească ţara, pentru a se stabili în Occident. La 14 decembrie1973, în urma unor viguroase proteste internaţionale, noul ministru de interne Emil Bobu, comanditat de Nicolae Ceauşescu, a dispus sistarea operaţiunii „Peregrinii”. Însă în practicile pe care le promovase Eugen Luchian  au continuat, sub diverse forme, până la prăbuşirea regimului comunist din România. După dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa, în iunie 1978, Eugen Luchian a fost singurul ofiţer superior din sistem arestat, anchetat, judecat şi condamnat la 8 ani de detenţie, pentru vinovăţii care i se puteau imputa personal, doar în parte, dar care, în ansamblul lor, erau ale unui regim politic abject. Practic, în meserie de puşcărie, Eugen Luchian a fost singurul ţap ispăşitor.

Malişevski Alexandr Sergheevici (numele conspirativ „Puşkin”)– s-a născut în 1898 în oraşul Bender (Tighina). De origine etnică rus. După preluarea puterii în Rusia de către boşevici, pleacă în Occident ca emigrant albgardist. Devine locotenent al Wehrmacht-ului şi şef de centru informativ (câte 3-5de astfel de centre existau pe lângă un corp de armată german). Iniţial, a fost şef al sonderkommando „Puma”, care alături de Armata a 11-a germană, a luat parte la campania de eliberare a Basarabiei.

 

Mazuru Vladimir– s-a noscut în ianuarie 1915, la Chişinău. A absolvit patru clase de gimnaziu şi o şcoală de meserii, specializându-se în tehnica instrumentelor medicale.Nu se ştie când a fost recrutat de serviciile secrete sovietice, dar este adevărat. Imediat după 23 august 1944, s-a înscris în Partidul Comunist Român.În 1947, a fost infiltrat  de N.K.V.D. în Ministerul Afacerilor Interne a României. În 1948 era director al Direcţiei cadrelor şi s-a numărat printre ofiţerii care au pregătit transformarea Siguranţei în Securitate, după model sovietic. La servici era caracterizat drept bun organizator şi excelent specialist. Cu toate acestea, în toamna anului 1952, a primit misiunea de a aresta un grup de paraşutişti despre care Securitatea avea informaţii că vor fi lansaţi pe teritoriul român, undeva prin Judeţul Teleorman.În aşteptarea paraşutiştilor, s-a încurcat într-un lanţ nesfârşit de beţii şi a ratat arestarea lor. Alexandru Drăghici , şeful Securităţii, nu l-a iertat şi în ianuarie 1953 a fost exclus din organigrama Securităţii. Mai târziu a fost numit ambasador la Varşovia, apoi i s-a pierdut urma.  

 

Nicolau Serghei– numele adevărat- Serghei Nikonov. Născut la 22 septembrie 1905, în Basarabia, într-o familie de origine rusă. Relaţiile sale cu serviciile secrete sovietice sunt cunoscute. În perioada interbelică s-a implicat în activităţi comuniste, fapt datorită căruia a fost exmatriculat din Universitatea din Iaşi. Ulterior , a plecat să-şi continue studiile la Bruxelles, iar mai târziu se va constata prezenţa lui la Marsilia, unde s-a înscris în Partidul Comunist Francez. Revenind în România, a fost arestat pentru tentative  de a organiza o reţea comunistă, fiind deţinut în penitenciarele Doftana şi Caransebeş. A descins la Bucureşti după 23 august 1944 şi Emil Botnăraş l-a recomandat drept ofiţer de carieră, parvenind ulterior, sub regimul comunist din România, până la gradul de general de divizie, Din ianuarie 1947 până în 1951, a condus, ca director general, Serviciul Special de Informaţii român, iar între 1951 şi martie 1954 a fost şef al Direcţiei I de Informaţii Externe din Ministerul Afacerilor Interne. Practic, a fost cel ce a semnat actul de lichidare a Serviciului Secret de Informaţii, încorporând serviciul de spionaj românesc în Securitate, conform indicaţiei consilierilor sovietici cărora le era profund devotat. Din martie 1954 până la 26 noiembrie 1960, a fost şef al Direcţiei de Informaţii Militare din Mareler Stat Major, iar între 26 noiembrie 1960 şi decembrie 1963, înainte de a fi trecut în rezervă, a îndeplinit oficial funcţia de şef al Direcţiei de control din cadrul Ministerului Forţelor Armate.

Nicolschi Alexandru Sergheevici- alias Boris Grumberg, născut la 2 iunie 1915 la Chişinău. În unele documente apare data naşerii 2 iulie 1914, iar ca oraş natal Tiraspol. Era de naţionalitate evreu. De profesie mecanic. Din fragedă tinereţe, a început să activeze în organizaţiile comuniste basarabene. Căsătorit cu Vanda (numele adevărat- Sheila Averbuh) continua propaganda comunistă. Armata a făcut-o la Regimentul 2 Transmisiuni Iaşi, în perioada 1937- 1939, unde a obţinut gradul de caporal.În timpul stagiului militar a desfăşurat activitate informativă „individuală”, transmiţând informaţii cu caracter militar organizaţiei comuniste ilegale din Chişinău. Numele lui conspirativ era „Vasea”. La ieşirea din armată, s-a angajat ca mecanic transmisiuni la centrala telefonică din Chişinău. A devenit membru al Partidului Comunist Român în 1937, deşi declarase apartenenţa politică din 1932. În luna martie 1941, a fost recrutat în serviciul de spionaj sovietic, de către căpitanul N.K.V.D. Andreev, pentru a fi trimis în România, cu misiunea de a culege informaţii despre trupele româno-germane cantonate în zona Botoşani, Buzău, Bucureşti, precum şi despre starea de spirit a populaţiei din aceste oraşe. A fost instruit şi i s-au dat acte false plus suma de 13.450 lei pentru procurarea îmbrăcămintei, cheltueli de transport, întreţinere etc. În noaptea de 16 mai 1941, a trecut clandestin frontiera în România iar dimineaţa a fost prins şi arestat de grănicerii. A fost trimis în judecata Tribunalului Militar Corpul 4 Armată din Iaşi, iar prin sentinţa nr.481 din 7 august 1941 a Curţii Marţiale a Comandamentului IV Teritorial a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, pentru tentativa de crimă de spoinaj în favoarea U.R.S.S.Anii de detenţie i-a petrecut mai întâi la închisoarea Ploeşti, după care a fost transferat la Aiud, unde se mai asflau internaţi, în acea perioadă, şi alţi spioni sovietici între care Vladimir Gribici, Simion Zeiger şi Afanasie Şişman. La 24 august 1944, Nicolschi a fost pus în libertate, beneficiind de Înaltul Decret Regal nr.1.624 prin care se amnistiau toate pedepsele deţinuţilor politici şi a fost imediat numit în conducerea Corpului Detectivilor din Direcţia Generală a Poliţiilor de Siguranţă. A deţinut nu număr mare de funcţii de răspundere. Din fişa de cadre mai rezultă că, în 1959, a absolvit Academia de Studii Economice din Bucureşti, la secţia fără frecvenţă. A decedat la 17 aprilie 1992, incinerat la crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti.

Pintilie Gheorghe – s-a născut la 9 noiembrie 1902 în Transnistria. Nume declarat iniţial- Pantelei Bondarenco, alias Pantiuşa. Cetăţean sovietic, de origine etnică evreu ucrainean.Belu Zilber ştia despre Pintilie că, luptase ca soldat în trupele de cavalerie ale vestitului general, devenit apoi mareşal, Budionîi, şi că „zeci de ani ucisese cu mana lui mulţi duşmani de clasă”. În anii 20, era ofiţer G.P.U. în Transnistria, la centrul de la tiraspol, specializat în acţiuni subversive împotriva autorităţilor româneşti. În anul 1928 ,s-a strecurat clandestin în România, cu misiunea de a organiza o reţea de diversiune şi spionaj în favoarea Rusiei sovietice. A fost depistat de organele siguranţei şi condamnat la ani grei de detenţie în Doftana. Aici i-a cunoscut pe comuniştii Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Iosif Chişinevski, cu care a stabilit o legătură strânsă şi de la care primea multe misiuni „speciale”. După capitularea României în războiul împotriva U.R.S.S.(23 august 1944), Pintilie a fost eliberat din penicentiarul de la Aiud şi s-a integrat fără probleme în noua clasă politică. Primul său act de credinţă faţă de sistemul în care se înrolasel-a constituit asasinarea cu sânge rece a fostului prim-secretar al Partidului Comunist din România, Ştefan Foriş. Crima s-a săvârşit în 1946, în subsolul fostei Legaţii poloneze din Bucureşti, devenită în timpul războiului un sediu al unui comandament german. La 30 august 1948, când a fost înfiinţată oficial, prin Decretul nr.221 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare România, Direcţia Generală a Securităţii Poporului, Gheorghe Pintilie a devenit primul ei director general, cu gradul de general-locotenent de securitate (acordat la 28 august 1948), şi în colaborare cu consilierii sovietici,a structurat-o după modelul N.K.V.D. Anii în care a condus-o au fost marcaţi de cele mai masive represiuni de natură politică înregistrate vre-o dată în România.

Ca personaj, Gheorghe Pintilie, era un tip grosolan şi cvasi-analfabet, nu stăpânea scrisul şi vorbea aproximativ româneşte.În unele documente străine este caracterizat ca „foarte dotat şi inteligent”, omul „de încredere al Anei Pauker. Şmecher, mincinos, mare amator de vodcă şi ţăgări, extrem de superficial şi „vărsător de sânge nevinovat”- astfel îl caracterizau foştii colegi de servici.

      Selecţie de Alexandru Moraru, istoric-arhivist şi publicist.