IOAN SCURTU: AMINTIRI ŞI CONSIDERAŢII PRIVIND ADOPTAREA LEGII ARHIVELOR NAŢIONALE – APRILIE 1996 (2)

scurtu-ioanÎn dimineaţa zilei de 28 decembrie a avut loc şedinţa Colegiului Ministerului de Interne, din care fǎceam parte în calitate de director general al Arhivelor Statului. A fost o întâlnire de sfârşit de an, cu felicitǎri şi  urǎri de mulţi ani. Când m-am întors la Arhive, aici era un adevǎrat şantier: era înlocuitǎ mocheta de pe scara principalǎ, s-a pus un uriaş covor în holul de la intrare, se spǎlau geamuri, se puneau becurile lipsǎ, se aduceau scaune în sala de Consiliu. Colonelul Buzatu mi-a spus cǎ executa ordinul şefului Direcţiei Generale de Logisticǎ, viceamiralul Cico Dumitrescu. Vineri, 29 decembrie 1995, la ora 9 a venit la Arhive consilierul prezidenţial Gheorghe Fluga, împreunǎ cu care am parcurs traseul comunicat. Nu a avut nici o observaţie. Când am coborât la etajul I am constatat cǎ deja se instalaserǎ SPP-işti. Fulga m-a asigurat cǎ „dispozitivul” va fi ridicat imediat dupǎ plecarea preşedintelui. În biroul meu sosiserǎ deja ministrul de Interne Doru Ioan Tǎrǎcilǎ, secretarul de stat Ghicu Paşcu, consilierii prezidenţiali Mişu Negriţoiu şi Traian Chebeleu. Peste câteva minute am fost anunţaţi cǎ preşedintele a sosit. Am coborât cu toţii în hol, Iliescu tocmai intra pe poartǎ, a dat mâna cu ministrul Tǎrǎcilǎ şi cu mine, apoi şi cu ceilalţi oficiali. L-am invitat la Sala de Consiliu de la etajul I, unde am avut o discuţie extrem de lejerǎ. Iliescu a început cu: „Am venit, pentru cǎ m-ai invitat dumneata, am vǎzut programul şi l-am acceptat aşa cum l-ai propus”. Apoi tot dânsul a spus cǎ ştie cǎ stǎm prost cu spaţiul, m-a întrebat dacǎ „existǎ ceva perspective”. I-am rǎspuns cǎ Arhivele Statului se aflau în crizǎ de spaţiu de dinainte de 1989, mai ales dupǎ ce s-au demolat clǎdirile din incinta mǎnǎstirii Mihai Vodǎ. Iniţial ni s-a oferit clǎdirea Muzeului Naţional, aflatǎ în construcţie, dar specialiştii din Minister au apreciat cǎ amenajarea ei pentru Arhive era extrem de costisitoare şi s-a renunţat. Am spus cǎ exista un spaţiu foarte bun pe strada Ministerului, unde fusese depozitatǎ Arhiva C.C. al P.C.R., dar am constatat cǎ blocul respectiv, de şase etaje, fusese preluat de anumite persoane particulare. Am fǎcut demersuri pentru reuperarea acestui spaţiu, dar în zadar. Dupǎ opinia mea, dislocarea Arhivei C.C. al P.C.R., în ianuarie 1990, a fost o greşealǎ, în Bucureşti situaţia se calmase, nu era nici un pericol sǎ fie devalizatǎ. Iliescu s-a declarat întrutotul  de acord. Am spus apoi cǎ noi ne strǎduim sǎ valorificǎm informaţiile din arhive, publicând volume de documente şi alte lucrǎri prin efort propriu. Iliescu a înţeles cǎ nu plǎteam drept de autor, şi ne-a povestit cǎ a cunoscut  câţiva scriitori foarte avizi de bani. Între aceştia, Mihail Sadoveanu, care accepta sǎ discute timp de o orǎ cu pionierii, numai dacǎ i se oferea o sumǎ consistentǎ, cam de douǎ ori salariul mediu al unui muncitor pe timp de o lunǎ. Am relatat şi eu ceea ce-mi spusese profesorul Almaş, unchiul meu, în legǎturǎ cu Arghezi. Când s-a scos revista „Magazin istoric”, în 1967, Leonte Rǎutu, secretar al C.C. al P.C.R., a cerut sǎ se solicite cuvinte de „bun venit” unor personalitǎţi importante. Almaş, preşedintele Colegiului de redacţie, a mers la Tudor Arghezi, care a fost de acord, cu condiţia sǎ i se plǎteascǎ 100 de lei de semn. Dupǎ ce a apǎrut revista, Almaş a mers la Arghezi, oferindu-i primul numǎr şi plicul cu bani. Arghezi a scos banii, i-a numǎrat şi l-a înapoiat: „Lipsesc 200 lei”. Almaş a rǎmas mirat, numǎrase de mai multe ori literele şi hârtiile de 100 lei şi ieşise bine. Vǎzându-l nedumerit, Arghezi a precizat: „Eu am spus 100 lei de semn, nu de literǎ. Şi punctul este semn, şi semnul exclamǎrii este semn”. Almaş s-a întors la CC unde a discutat cu Rǎutu, acesta a dispus sǎ se mai adauge 200 lei, care au fost înmânaţi lui Arghezi cu scuzele de rigoare.

Dupǎ aceste povestiri, l-am invitat pe preşedintele Iliescu sǎ vizitǎm câteva Servicii. Am urcat la etajul II, la Serviciul Tehnic, unde se microfilmau documente pentru Muzeul Holocaust. Nu era ceva  aranjat, doamna Graţiela Bobulescu a explicat cǎ se executa o nouǎ comandǎ primitǎ de la  Muzeul Holocaust din Washington. Aflasem cǎ în timpul vizitei preşedintelui în S.U.A., în septembrie 1993, cei de la Muzeul Holocaust ne reclamaserǎ cǎ nu vrem sǎ cooperǎm cu ei, nu le trimitem microfilme dupǎ documemtele comandate. I-am precizat preşedintelui cǎ realitatea o vede cu ochii sǎi. Iliescu a dat din cap, în semn de aprobare, le-a urat succes şi „La mulţi ani” celor de aici, dupǎ care am coborât la parter. În depozitul de documente medievale, şeful de serviciu Marcel Ciucǎ a prezentat mai multe documente, frumos scrise şi ornamentate. Mişu Negriţoiu a rugat sǎ i se arate un document conţinând “capitulaţiile”, precizând cǎ dânsul a citit multe despre aceste contracte între Ţǎrile Române şi Poarta Otomanǎ. Ciucǎ a explicat cǎ în realitate nu au existat asemenea documente, ci doar  afirmaţii ale unor istorici români.  Apoi a scos din raft  condica mǎnǎstirii Cotroceni, demolatǎ în timpul lui Ceauşescu. Iliescu a precizat cǎ în vechiul Palat domnesc este amenajat Muzeul Naţional Cotroceni, iar Preşedinţia României funcţioneazǎ în corpul de clǎdire construit de Ceauşescu. Demolarea bisericii a fost o „aberaţie”,  acum se elaboreazǎ documentaţia pentru reconstruirea acestei biserici. La depozitul de documente privind istoria modernǎ şi contemporanǎ, directorul Corneliu Mihail Lungu a prezentat oaspeţilor actul de abdicare a lui Alexandru Ioan Cuza, precizând cǎ acesta a fost semnat pe spatele unui militar în noaptea de 10/11 februarie 1866, domnitorul fiind  realmente ameninţat cu pistolul. Apoi a arǎtat actul  de abdicare a regelui Mihai, semnat în ziua de 30 decembrie 1947,  pe biroul din Palatul Elisabeta.

Dupǎ aceste vizite am urcat la etajul I, unde în sala de Consiliu se adunaserǎ şefii de servicii şi de birouri, precum şi oficiali din Ministerul de Interne şi de la Administraţia Prezidenţialǎ.

La biroul din faţǎ s-au aşezat Ion Iliescu, Doru Ioan Tǎrǎcilǎ, Ghiciu Paşcu, Gheorghe Fulga şi Ioan Scurtu. În calitate de gazdǎ, am deschis reuniunea cu cuvintele: “Doamnelor şi Domnilor!  Trǎim un moment istoric. Pentru prima datǎ în existenţa de 164 de ani a instituţiei noastre, un şef de stat ne viziteazǎ”. Cuvintele au fost primite cu zâmbete, deoarece toţi au înţeles cǎ am folosit cuvintele rostite de Ion Iliescu în seara zilei de 22 decembrie 1989:

„Cetǎţeni şi cetǎţene,

Trǎim un moment istoric. Clanul Ceauşescu, care a dus ţara la dezastru, a fost eliminat de la putere”. Am fǎcut un istoric al Arhivelor Statului, subliniind  câteva idei: Arhivele Statului reprezintǎ una dintre cele mai vechi şi importante instituţii ale României; valoarea excepţionalǎ a documentelor pe baza cǎrora se scrie adevǎrata istorie; calificarea superioarǎ a personalului, care lucreazǎ cu documente scrise în mai multe limbi;  înfiinţarea în 1992 a Facultǎţii de Arhivisticǎ prin care se asigurǎ formarea, în continuare, de specialişti; efortul de valorificare prin publicare a documentelor; organizarea de expoziţii, simpozioane şi alte manifestǎri cultural-ştiinţifice; implicarea Arhivelor Statului din România în comunitatea internaţionalǎ a arhiviştilor. Am oferit preşedintelui douǎ volume recent apǎrute: „Minoritǎţile naţionale din România. 1918-1925” (coordonator Ioan Scurtu) şi „Diplomaţia europeanǎ şi mişcarea Memorandistǎ” (autor Corneliu Mihail Lungu). Am prezentat apoi greutǎţile cu care ne confruntam, în primul rând lipsa spaţiilor de depozitare a documentelor, a aparaturii necesare – calculatoare, xerox-uri etc. Am insistat asupra necesitǎţii adoptǎrii unei legi noi, moderne şi democratice, declarând cǎ nu-mi pot explica de ce o lege adoptatǎ de Senat în 1993, nu era introdusǎ în dezbaterea Camerei Deputaţilor. Mi-am exprimat speranţa cǎ  domnul preşedinte, cu influenţa sa bine cunoscutǎ,  ne va sprijini. Am mulţumit pentru vizitǎ şi l-am rugat sǎ ne spunǎ impresiile sale.

Ion Iliescu a declarat cǎ a fost plǎcut impresionat de activitatea care se desfǎşoarǎ în aceastǎ instituţie, de profesionalismul şi responsabilitatea personalului. A subliniat importanţa Arhivelor pentru societatea româneascǎ şi necesitatea ca „factorii responsabili” sǎ se implice mai mult în sprijinirea acestora. Se pot gǎsi soluţii privind spaţiile de depozitare, de exemplu în subsolul clǎdirii Parlamentului, care era liber. A argumentat pe larg necesitatea ca România sǎ se integreze în Europa democraticǎ şi a apreciat cǎ societatea viitorului va fi una informatizatǎ, bazatǎ pe cunoaştere. A încheiat prin a ura tuturor „sǎnǎtate şi la mulţi ani!” L-am rugat sǎ scrie în Cartea de Onoare a Arhivelor Statului, pentru a rǎmâne, peste timp, o mǎrturie a prezenţei sale în aceatǎ instituţie. A rǎspuns cu plǎcere invitaţiei şi a scris: „Mǎ bucur sǎ fi avut prilejul de a vizita sediul central al Arhivelor Statului – instituţie fundamentalǎ, pǎstrǎtoarea celui mai preţios tezaur naţional – documente şi mǎrturii asupra faptelor înaintaşilor noştri – componentǎ esenţialǎ a patrimoniului naţional.

Cu sentimente calde de preţuire şi urǎri de bine,

 I. Iliescu.

29. XII. 95”.

Apoi a acordat autografe. Pe cartea „Revoluţia trǎitǎ”, aflatǎ în Biblioteca Arhivelor Statului, a scris: „Arhivelor Statului – instituţie pǎstrǎtoare a celui mai preţios tezaur naţional – mǎrturie a acumulǎrilor în timp a faptelor înaintaşilor.

Cu stimǎ şi consideraţie pentru munca celor ce pǎstreazǎ şi faciliteazǎ valorificarea acestui tezaur.

I, Iliescu

dec. 1995”

Pe cartea „Revoluţie şi reformǎ” pe care i-am prezentat-o, a scris:

„Domnului prof. I. Scurtui – un fragment de istorie condensatǎ, decisivǎ pentru dezvoltarea României contemporane.

 Cu stimǎ,

 I.Iliescu

29 dec. 1995”.

A acordat autografie şi altor colegi, care au intrat în sala de Consiliu cu cǎrţile semnate de Iliescu în mânǎ. Se aflase de vizita preşedintelui, astfel cǎ multe persoase se adunaserǎ sǎ-l salute. La plecare, Iliescu a dat mâna cu toţi cei prezenţi, mai multe doamne l-au sǎrutat, gest ce i-a fǎcut plǎcere. În holul central a rǎspuns unor întrebǎri puse de  reporterii  Radio şi  TV, între care şi de ce a vizitat Arhivele Statului? Iliescu a rǎspuns în sensul celor afirmate cu câteva minute mai înainte.  Am fost şi eu întrebat ce semnificaţie are aceastǎ vizitǎ şi am rǎspuns: „Este prima vizitǎ pe care un şef de stat o face la Arhivele Statului, fapt ce constituie o mǎrturie a importanţei ce se acordǎ acestei instituţii”. În câteva minute dupǎ plecarea lui Iliescu a fost ridicat şi „dispozitivul” S.P.P.-iştilor, astfel cǎ totul a revenit la normal. Ministrul Doru Ioan Tǎrǎcilǎ m-a felicitat cǎ am reuşit sǎ-l aduc la Arhive pe „domnul preşedinte” şi a apreciat cǎ vizita a fost foarte bunǎ. Aceeaşi idee a rezultat şi din discuţia pe care am avut-o cu directorii, şefii de servicii şi de birouri.

Vizita preşedintelui României a avut un puternic impact mediatic – radioul, televiziunea, o bunǎ parte a presei – relatând evenimentul, Arhivele Statului aflându-se timp de câteva zile în atenţia opiniei publice. Dar, pentru mine, mult mai important era efectul practic, care nu a întârziat sǎ se producǎ. În ziua de 15 ianuarie 1996 am fost invitat la Comisia pentru Administraţia Publicǎ de la Camera Deputaţilor, în vederea discutǎrii legii Arhivelor Naţionale. Am mers împreunǎ cu directorul Corneliu Mihail Lungu. Am fost bine primiţi de preşedintele Comisiei, Mircea Ciumara (P.N.Ţ.- C.D.), pe care-l cunoşteam de la Institutul Naţional de Cercetǎri Ecomomice. Acesta a spus cǎ Ministerul de Interne insistǎ ca Arhivele Statului sǎ fie reprezentate la nivel de Direcţie Generalǎ, nu avea rost sǎ mai discutǎm, respectivul articol va fi  trimis la Comisia Comunǎ de mediere a Senatului şi Camerei Deputaţilor. Cele mai aprinse discuţii au vizat articolul 22, care prevedea: „Documentele a cǎror cercetare poate afecta interesele naţionale, drepturile şi libertǎţile cetǎţenilor, prin datele pe care le conţin, sau cele a cǎror integritate fizicǎ este în pericol nu se dau în cercetare”, decât dupǎ anumite termene, care depǎşeau 30 de ani. Şerban Rǎdulescu-Zoner cerea eliminarea acelui articol, sub motiv cǎ prevederile sale erau de sorginte „comunisto-ceauşistǎ”. Acum România trebuia sǎ se integreze în Europa, unde nu se mai promoveazǎ interesele naţionale, ci doar cele europene. Am încercat, eu şi Lungu, dar şi mai mulţi membri ai Comisiei sǎ argumentǎm cǎ Europa nu este o noţiune fictivǎ, ci o comunitate de state naţionale, dar în zadar, Rǎdulescu-Zoner parcǎ era în transǎ, nu voia sǎ audǎ decât propriile sale vorbe. Au urmat alte douǎ şedinţe, în 15 şi 21 februarie 1996, au fost votate toate articolele, cu excepţia articolului 22, care urma sǎ fie trimis la Comisia Comunǎ de mediere, alcǎtuitǎ din patru senatori şi patru deputaţi.

În ziua de 4 martie 1996 a avut loc şedinţa Comisiei de mediere, la  care reprezentanţii Camerei şi ai Senatului au decis ca nivelul de organizare a Arhivelor Naţionale sǎ nu fie prevǎzut strict prin aceastǎ lege, în ideea cǎ atunci când Ministerul de Interne nu va mai obiecta la conferirea statutului de Departament pentru Arhivele Naţionale sǎ se poatǎ realiza, fǎrǎ lungi dezbateri, acest obiectiv. Pânǎ atunci în lege se  menţiona cǎ aprobarea Regulamentului de funcţionare a Arhivelor Naţionale, precum şi a creatorilor şi deţinǎtorilor de arhivǎ care putea deţine documente care fǎceau parte din Fondul Arhivistic Naţional trebuiau aprobate de directorul general al Arhivelor Naţionale. La discutarea articolului 22 s-a autoinvitat Şerban Rǎdulescu Zoner, care nu fǎcea parte din aceastǎ Comisie, dar a ţinut sǎ-şi exprime, ca istoric – persoanǎ calificatǎ – punctul de vedere. A pledat cu aceeaşi înverşunare, dar Comisia nu a fost convinsǎ, astfel cǎ a decis ca în plenul Camerei Deputaţilor sǎ se pǎstreze textul existent, în care sǎ se facǎ trimitere la o anexǎ. Împreunǎ cu Corneliu Mihail Lungu am redactat pe loc respectiva anexǎ (despre categoriile de documente şi termenele de  punere la dispoziţia publicǎ discutasem de zeci şi zeci de ori). Anexa a primit numele „Lista termenelor dupǎ care pot fi date în cercetare  documentele privind interesele naţionale, drepturile şi libertǎţile cetǎţenilor”. Aceasta a fost aprobatǎ de Comisia de mediere. În aceeaşi zi de 4 martie 1996, s-a considerat cǎ Legea Arhivelor Naţionale a fost adoptatǎ de Senat, dupǎ ce trecuserǎ patru ani de la votul în plen. Pe mine mǎ intriga înverşurarea lui Rǎdulescu-Zoner, pe care-l cunoştean de la Institutul de Istorie „N. Iorga” şi-l apreciam mai ales pentru cartea ”România şi Tripla Alianţǎ”, pe care o publicase în colaborare cu Nicolae Gh. Cǎzan, lector la Facultatea de Istorie. De-a lungul anilor, mǎ întâlnisem şi discutasem de foarte multe ori cu domnul Zoner la Facultatea de Istorie, unde soţia sa, Marie Lise, era bibliotecarǎ. Atitudinea sa de acum, mi se pǎrea cel puţin bizarǎ. Din iniţiativa sa, în ziua de 8 martie 1996 a avut loc la sediul Alianţei Civice din Calea Victoriei o dezbatere privind Legea Arhivelor Naţionale. Moderator era Sorin Antohi, despre care avea sǎ se afle cǎ se erijase la Budapesta în conducǎtor de doctorat, deşi el însuşi nu avea titlul ştiinţific de doctor. “Eu nu am citit textul legii” a ţinut sǎ declare Sorin Antohi, astfel cǎ era un moderator sui generis. Pe parcurs am aflat cǎ numai Rǎdulescu-Zoner cunoştea legea şi putea discuta în cunoştinţǎ de cauzǎ.  Cel mai  incisiv a fost Stelian Tǎnase, care a criticat conducerea Arhivelor Statului cǎ nu asigura accesul neîngrǎdit la documente şi a menţionat Fondul Gheorghiu-Dej, din care a cerut mai multe dosare, dar nu i s-au pus toate la dispoziţie. Am replicat cǎ “peste tot în lume” nu se dau în cercetare fonduri neinventariate, iar pentru dânsul s-a fǎcut o excepţie, aducându-i-se dosare de la Piteşti din aceastǎ arhivǎ, pe mǎsurǎ ce era inventariatǎ. Corneliu Lungu a menţionat cǎ Arhivele Statului au xeroxat pentru Stelian Tǎnase peste 1.000 de file document. Stelian Tǎnase a recunoscut aceastǎ realitate, iar eu am rugat sǎ  nu se recurgǎ la principii pentru rezolvarea unor interese personale.

Dinu C. Giurescu a afirmat cǎ studenţii şi doctoranzii sǎi, cǎrora le-a stabilit teme privind perioada de dupǎ 1944, au studiat la Arhivele Statului, fǎrǎ nici o îngrǎdire.

Rǎdulescu-Zoner a relatat „lupta” sa împotriva celor care, animaţi de concepţii comuniste şi naţionaliste, vor sǎ introducǎ într-un articol de lege apǎrarea intereselor naţionale, concept comunisto-ceauşist, şi antieuropean. S-a angat sǎ continuie „bǎtǎlia” în plenul Camerei Deputaţilor.

Am replicat cǎ, într-un stat democratic, decizia Parlamentului trebuie respectatǎ.

În ziua de 12 martie 1996, am fost convocat la Camera Deputaţilor, unde urma sǎ se dezbatǎ Legea Arhivelor Naţionale. Am mers la sediul din Dealul Patriarhiei împreunǎ cu Ghiciu Paşcu. În maşinǎ acesta m-a rugat sǎ prezint eu punctul de vedere al Arhivelor, pentru cǎ sunt în problemǎ. Preşedinte de şedinţǎ era Ion Raţiu (P.N.Ţ.-C.D.), vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. Încǎ de la început, acesta a dorit sǎ ştie cine va susţine punctul de vedere al Arhivelor, iar Ghiciu Paşcu a spus: Domnul profesor Scurtu. Preşedintele de şedinţǎ m-a invitat la tribunǎ pentru a da rǎspuns la eventuale nelǎnuriri şi întrebǎri. M-am conformat.

În Camera Deputaţilor discuţiile au fost mult mai aprinse decât la Senat. S-au fǎcut multe propuneri, mai ales din partea deputaţilor U.D.M.R. care cereau: numirea directorilor de cǎtre Consiliile judeţene; restituirea documentelor aparţinând cultelor religioase; eliminarea referirii la Facultatea de Arhivisticǎ etc.  De fiecare datǎ se ridicau din salǎ alţi deputaţi, care susţineau prevederile din textul legii. La rândul meu, interveneam din când în când cu argumente suplimentare. Neavând succes,  U.D.M.R. a adoptat  o altǎ tacticǎ: un deputat al sǎu cerea ca la votul fiecǎrui articol sǎ se facǎ mai întâi prezenţa nominalǎ. Domnul Raţiu se conforma, începea strigarea “catalogului”, mulţi deputaţi spuneau “prezent” şi apoi ieşeau din salǎ.

Aveam emoţii cǎ nu va exista cvorum, sau cǎ discuţiile se vor prelungi şi legea nu va putea fi adoptatǎ. Aceste emoţii mi-au sporit, când domnul Şerban Rǎdulescu Zoner insista şi iar insista sǎ se elimine din lege referirea la interesul naţional şi la categoriile de documente care puteau fi date în cercetare peste limita de 30 de ani. A mers pânǎ acolo încât a afirmat cǎ dânsul a fost „recent” la Arhivele Naţionale din Franţa, unde a constatat cǎ nu exista nici o limitare de acces. Nu m-am mai putut abţine şi am declarat, de la tribuna la care mǎ aflam, cǎ „domnul deputat spune un mare neadevǎr”. Am citat din legea francezǎ, care stabilea cǎ termenul de acces la documente este de 50 de ani, iar pentru unele categorii de documente de 200 de ani. Am precizat cǎ eu însumi am cerut în 1993 un document din 1926 despre optanţii unguri şi nu mi s-a dat. Mi s-a sugerat sǎ fac o cerere cǎtre preşedintele Franţei şi m-am conformat, iar aprobarea mi-a venit dupǎ şase luni, cu precizarea cǎ nu aveam dreptul sǎ-l copiez sau sǎ folosesc informaţiile din acel dosar. Tahsin Gemil din salǎ a completat cu glas tare: „Domnul deputat Zoner minte!” S-a creat o stare tensionatǎ şi pentru a calma spiritele, Adrian Nǎstase, sosit între timp şi aşezat în bancǎ, a propus sistarea discuţiilor asupra Legii Arhivelor Naţionale şi trimiterea articolului 22 la Comisia de mediere. Am replicat imediat cǎ acest articol a fost la mediere, iar Comisia a hotǎrât menţinerea lui în forma existentǎ. Mircea Ciumara a confirmat spusele mele. Ion Raţiu a apreciat cǎ „ar fi pǎcat” sǎ întrerupem discuţiile, nicǎeri în lume nu exista acces nelimitat la documentele de arhivǎ, dânsul cunoaşte situaţia din Marea Britanie, unde termenele sunt mai lungi decât cele prevǎzute în legea noastrǎ.

Au mai fost unele şicane privind cvorumul, dar pânǎ la urmǎ proiectul legii Arhivelor Naţionale a fost adoptat în aceeaşi zi. Am fost atât de obosit şi enervat de situaţiile prin care am trecut, încât nu mi-am notat numǎrul de voturi, dar mi s-a spus cǎ au fost cu mult peste peste cele douǎ treimi, cerute pentru o lege organicǎ. Legea a fost promulgatǎ de preşedintele Ion Iliescu la 1 aprilie 1996 şi publicatǎ în “Monitorul oficial al României”, nr.71 din 9 aprilie 1996, fiind cunoscutǎ şi sub numele le Legea 16. Legea din 1996 a marcat un moment istoric în existenţa Arhivelor: trecerea de la Arhivele Statului la Arhivele Naţionale.[3] A fost o luptǎ de uzurǎ, desfǎşuratǎ pe parcursul a patru ani, soldatǎ cu rezultate pozitive. Am pledat pentru creşterea rolului Arhivelor în societarea româneascǎ şi am reuşit în bunǎ parte. Faptul cǎ un corp legiuitor, Senatul României, a votat aproape în unanimitate ca Arhivele Naţionale sǎ devinǎ Departament cu buget propriu reprezintǎ cel mai reidicat nivel atins vreodatǎ de instituţia Arhivelor din ţara noastrǎ. Nu am  reuşit pânǎ la final, datoritǎ opoziţiei unor cadre de conducere din Ministerul de Interne şi în primul rând a ministrului  George Ioan Dǎnescu. Totuşi, am obţiut urcarea filialelor de la nivelul de servicii la cel de Direcţii Judeţene. În 1996, România avea una dintre cele mai moderne şi democratice legi pentru Arhive, fapt recunoscut şi de Comitetul Internaţional al Arhivelor. Evident, pe parcursul anilor au fost aduse unele perfecţionǎri, ţinând seama de noile realitǎţi, şi în primul rând de necesitatea instituirii sistemului informatic şi de relaţiile cu creatorii de arhive electronice. Dar, în esenţa ei, legea din 1996 s-a dovedit a fi o lege bunǎ, care a depǎşit deja 18 ani de existenţǎ. Pe baza acestei legi s-a desfǎşurat un proces de modernizare şi de deschidere a Arhivelor spre societate. O bunǎ bucatǎ de timp, instituţia Arhivelor s-a aflat în atenţia factorilor de conducere din România – Guvern, Parlament, Preşedinţie – fapt ce a permis o îmbunǎtǎţire a dotǎrii cu aparate de multiplicat, calculatoare, automobile etc De asemenea, prin eforturi stǎruitoare din partea conducerii acestei instituţii, s-a putut obţine o sporire a numǎrului de angajaţi. Dacǎ în noiembrie 1991, când am preluat funcţia de director general, Arhivele Statului aveau 632 de posturi, la plecarea mea, în decembrie 1996, acestea au ajuns la 912 posturi, ceea ce înseamnǎ un spor de 280 de posturi.

Acest trend pozitiv a fost blocat dupǎ circa un deceniu.[4] Profitând de criza economicǎ, dar mai ales dintr-un dispreţ nedisimulat faţǎ de ştiinţǎ şi culturǎ, precum şi faţǎ de slujitorii lor, guvernanţii s-au nǎpustit şi asupra Arhivelor Naţionale. Prin „reforma statului” s-a urmǎrit diminuarea rolului instituţiilor de ştiinţǎ şi culturǎ, cu deosebire a celor care au un rol important în promovarea istoriei şi conştiinţei naţionale. Acest obiectiv s-a realizat cu complicitatea celor care s-au aflat în fruntea acestor instituţii, care au adoptat o atitudine defetistǎ, fiind preocupaţi mai mult de menţinerea lor în posturile pe care le ocupau, decât de promovarea, în cazul de faţǎ a Arhivelor Naţionale, pe o treaptǎ cât mai înaltǎ în societatea româneascǎ.

Prin Hotǎrârea de Guvern din 25 noiembrie 2009, Arhivele Naţionale au fost retrogradate la nivelul de Direcţie, adicǎ mai jos de statutul pe care l-au avut din 1862. Timp de 147 de ani, România a trecut prin douǎ rǎzboaie mondiale, a cunoscut mai multe regimuri autoritare şi dictatoriale, inclusiv ocupaţa strǎinǎ (sovieticǎ), dar nimeni nu a îndrǎznit sǎ retrogradeze instituţia Arhivelor de la statutul de Direcţie generalǎ la nivel de Direcţie. A fost chiar o tantativǎ, reuşitǎ parţial, prin votul Senatului României din 1993, de a le acorda la statutul de Departament. Ca urmare a acestei Hotǎrâri din 2009, Arhivele Naţionale sunt conduse de un director, funcţia de director general fiind desfiinţatǎ, iar Direcţiile de la nivel central au fost transformate în servicii,

Direcţiile judeţene şi Direcţia Municipiului Bucureşti ale Arhivelor Naţionale au fost retrogradate la nivelul de servicii, conduse de câte un şef de serviciu.  S-a ajuns ca şapte direcţii judeţene (Cǎlǎraşi, Giurgiu, Ilfov, Teleorman, Olt, Tulcea şi Vaslui) sǎ fie retrogradate la nivel de birouri, conduse de câte un şef de birou. Dintr-o anumitǎ jenǎ pentru situaţia în care au ajuns,  serviciile şi birourile judeţene menţin pe site-ul lor denumirea de Direcţii judeţene, dar conduse de şefi de servicii sau de birouri.

În 2011 s-a mers şi mai departe pe linia demolǎrii acestei instituţii. Prin Hotǎrârea de Guvern din 30 iunie 2011, s-a stabilit ca numǎrul maxim de posturi ale Arhivelor Naţionale este de 729, deşi între timp cantitatea de arhivǎ a crescut, iar operaţiunile arhivistice au devenit mai complexe. Aceastǎ politicǎ nu a fost caracteristicǎ doar unui guvern sau regim. Dovadǎ este cǎ prin Hotǎrârea de Guvern din 3 decembrie 2013 s-a stabilit: “Numǎrul maxim de posturi pentru Arhivele Naţionale este de 714”.[5] Astfel s-a ajuns ca în 2014 numǎrul de posturi sǎ fie cu 198 mai puţine comparativ cu 1996. Prin blocarea posturilor, absolvenţii Facultǎţii de Arhivisticǎ, nu mai pot fi încadraţi în Arhivele Naţionale, iar facultatea însǎşi, înfiinţatǎ în 1992, riscǎ sǎ fie lichidatǎ. În Raportul prezentat de directorul Arhivelor Naţionale la adunarea de bilanţ din februarie 2014, se aprecia: „S-a accentuat în 2013 discrepanţa tot mai îngrijorǎtoare dintre sarcinile instituţiei – în mod obiectiv în creştere continuǎ – şi resursele umane şi materiale existente, în regres. În regres pare sǎ fie, din pǎcate, şi motivaţia profesionalǎ a angajaţilor, frustraţi de condiţiile materiale extrem de precare în care sunt obligaţi majoritatea sǎ-şi desfǎşoare activitatea”.[6] O apreciere tristǎ, dat adevǎratǎ. Este de înţeles cǎ în acest context, munca înaintaşilor este trecutǎ sub tǎcere sau chiar blamatǎ, pentru a face loc vorbelor despre „reformarea statului”, „democratizarea arhivelor”, „competenţǎ” etc.  Numai cǎ, adevǎrul, mai devreme sau mai târziu, iese la ivealǎ. Între care şi cel privind munca desfǎşuratǎ pentru adoptarea legii Arhivelor Naţionale din aprilie 1996.


[1] Ioan Scurtu, Din viaţa politicǎ a României.1926-1947. Studiu critic privind istoria Partidului Naţional-Tǎrǎnesc, Bucureşti, Editura Stiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, 1983, p. 533
[2] Idem, Istoria Partidului Naţional-Tǎrǎnesc, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Enciclopedicǎ, 1994, p.456
[3] Vezi, pe larg, Ioan Scurtu, Un moment istoric: trecerea de la Arhivele Statului la Arhivele Naţionale, în “Hrisovul” , tom II, 1996; republicat în volumul Ioan scurtu, Politicǎ şi viaţǎ cotidianǎ în România în secolul al XX-lea şi începutul celui de-al XXI-lea, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2011
[4] Vezi, pe larg, Ioan Scurtu, Locul şi rolul Arhivelor Naţionale în sistemul instituţional al României, în revista „Clipa”, octombrie 2013; republicat în revista „Art-Emis Academy” din 30 octombrie 2013 cu titlul „Deomcratizarea” Arhivelor Naţionale.
[5] „Monitorul oficial” , nr. 747 din 3 decembrie 2013
[6] www.arhivelenationale.ro
Prof.Univ. dr. IOAN SCURTU
Anunțuri

Despre SECRETELE ISTORIEI

Alexandru Moraru, istoric-arhivist si publicist, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, autor și editor al mai multor cărți și culegeri de documente și materiale elaborate în urma cercetărilor de arhivă, sute și sute de articole și investigații documentare.
Acest articol a fost publicat în Documente, OAMENI DEOSEBIŢI, TEXTE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s