OCUPAREA TERITORIILOR ROMÂNEŞTI DE CĂTRE ARMATA ROŞIE: 28 IUNIE 1940

28 iunie 1940 – Ocuparea teritoriilor româneşti de către Armata Roşie

Redacţia ART-EMIS

Cedarea-Basarabiei-3-1940Ocuparea criminală a teritoriilor româneşti, foste părţi ale Principatului Moldova independent şi apoi sub suzeranitatea Imperiului Otoman, foste părţi ale Imperiului Austriac şi Imperiului Rus – aşa zisele de către străini Basarabia şi Bucovina de nord, sau mai simplu părţi ale României ca succesoare de drept al Principatului Moldova şi Principatului Munteniei, de către Armata Sovietică are loc la data de 28 iunie 1940. Ocuparea nepedepsită a teritoriilor româneşti fiind asigurată de semnarea în prealabil a Pactului dintre Germania Fascistă şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) cunoscut sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov sau Pactul Hitler-Stalin (23 august 1939).
Premisele raptului teritorial
 
– Ambiţiile Germaniei şi ale U.R.S.S. de reviziure a hotarelor acestora din contul statelor naţionale mai slabe militar din Europa Centrală şi de Est (Polonia, România, Finlanda, Estonia, Letonia şi Lituania);
– Guvernarea României prin dictatură regală de către un rege slab precum era Carol al II-lea;
– Incapacitatea militaro-economică a României interbelice de face faţă unui război defensiv atât împotriva Germaniei  cît şi împotriva U.R.S.S.;
– Lipsa aliaţilor defensivi ai României în momentul primirii Notei ultimative din partea U.R.S.S. de cedare necondiţionată unor mari teritorii româneşti la 26 iunie 1940; (Aici se incud atât ineficienţa militară a Micii Înţelegeri (Cehoslovacia-România-Iugoslavia) semnată la 1920 cât şi Armistiţiul de pace al Franţei cu Germania Hitleristă la 17 iunie 1940;
– Implementarea divizării Europei de Est în urma Pactului Ribbentrop-Molotov (1939)
– Implementarea divizării Europei de Est în urma Pactului Ribbentrop-Molotov (1939)
Situaţia internaţională
Nota ultimativă a U.R.S.S., croită cu mult sînge rece, se încadra perfect înţelegerilor anterioare dintre Germania şi U.R.S.S., conjuncturii internaţionale europene în care aliaţii României erau incapabili de ajutor, precum şi situaţiei interne dificile a României.
Situaţia internă
 
În acel tragic moment istoric, România era guvernată de Regele Carol al II-lea care făcuse un lucru inadmisibil pentru un guvernant şi anume a lichidat fizic persoana charismatică a Căpitanului şi întemeietorului Legiunii Arhanghelului Mihail – Corneliu Zelea Codreanu precum şi alator membri de vîrf a legiunii înscenînd o evadare din închisoare. Lichidarea fizică şi arestările în proporţie de 90% din conducerea Legiunii Arhanghelului Mihail i-a dezorganizat pe legionari, aducînd la cărma mişcării o persoană mediocră şi foarte controversată precum Horia Sima. Legionarii se răzbună pe guvernare prin asasinarea Primului-Ministru Armand Călinescu, după care oamenii regelui Caroll II-lea reacţionează prin metode medievale, atentatorii fiind executaţi pe loc şi lăsaţi cu Ultimatumul sovietic din 28 iunie 1941, art-emiszilele să putrezească în stradă, avînd loc sute de execuţii mai mult la întîmplare pe teritoriu, pornind un cerc vicios de violenţe în România. Instaurarea dictaturii regale, prin dizolvarea parlamentului şi măsurile represive împotriva conducerii legionare susţinute de masele largi reliefează incapactatea Regelui Carol a II-lea de a guverna precum şi situaţia dificilă în interiorul României.
Ultimatumul sovietic şi ocuparea teritoriilor româneşti de armata sovietică
 
În conjunctura naţională şi internaţională indicată mai sus, România este prinsă de planurile lui Hitler şi Stalin de divizare a Europei Centrale şi de Est, planuri ce afectează România, prin utimatumul sovietic, la 26 iunie 1940. Regele Carol II-lea, rămas fără parlament, convoacă Consiliul de Coroană în două şedinţe la amiază şi în seara zilei de 27 iunie 1940 în componenţa a 27 de miniştri şi consilieri regali la prima şedinţă şi aceeaşi componenţă plus Alexandru Vaida-Voevod la a doua şedinţă.
Rezultatul primei şedinte a Consiliului de Coroană 27 iunie 1940:
– 11 contra cedării teritoriilor;
– 10 acceptă cedarea teritoriilor;
– 5 pentru discuţii;
– 1 rezervat (Ghorghe Tătărescu, Primul-Ministru al României)
Rezultatul celei de-a doua şedinţe a Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940:
– 6 contra cedării teritoriilor (Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu);
– 19 acceptă cedarea teritoriilor;
– 1 expectativ – Victor Antonescu;
Administraţia şi Armata Română se retrag de pe teritoriile dintre Prut şi Nistru ale României precum şi din Bucovina de Nord, iar în ziua de 28 iunie 1940 primele unităţi militare sovietice pătrund în teritoriile supuse ultimatumului.[1]
 
Cine a votat împotriva cedării Basarabiei[2]
 
Pe 27 iunie 1940 Carol al II-lea este trezit din somn la ora 2 noaptea de Ernest Urdăreanu care îi spune că Moscova a trimis o notă ultimativă. Abia la ora 7 dimineața a fost primit textul complet. Regele notează în jurnal că „această știre m-a trăznit ca o lovitură de măciucă și m-a revoltat în cel mai înalt grad.” Prima grijă a suveranului nu a fost să discute cu factorii responsabili asupra situației create ci să asiste între 8 și 8.45 la examenul de bacalaureat al fiului său. De abia la ora 9 s-a întâlnit cu oamenii politici. Carol s-a pronunțat pentru rezistență. „Nu pot concepe ca suveran al țării să cedez teritorii care sunt hotărât, și de fapt istoric, românești.” I-a consultat pe reprezentanții Italiei și Germaniei care l-au sfătuit să cedeze. Ilcuș și Țenescu, oameni ai armatei spuneau că țara nu poate rezista pe trei fronturi. În momentul crucial al istoriei României, armata, în care Carol își infiltrase protejații se dovedea neputincioasă. Pentru discutarea situației a fost convocat la ora 12 un Consiliu de Coroană. Împotriva cedării s-au pronunțat 11 oameni (cei mai importanți fiind Nicolae Iorga, Victor Antonescu și Ernest Urdăreanu Patru au fost pentru discuții cu partea sovietică (istoricul Constantin C. Giurescu). Dintre cei 12 rămași, 11 au fost pentru cedare iar unul, primul ministru Tătărescu s-a abținut. S-a convenit la trimiterea unui răspuns prin care să se treacă la negocieri. Regele din nou era ocupat cu altceva. „Se făcuse ora două, a avut loc promovarea clasei lui Mihăiță și declararea lor ca bacalaureați, după care am oferit băieților câte o tabacheră și lui Mihăiță « Ordinul Pentru Merit » și alte decorații profesorilor și lui (Petre) Andrei (Ministrul Educației Naționale), care a prezidat comisiunea. A avut loc pe urmă masa pentru noii promovați și profesorii lor. Oricine își poate închipui (ce) a fost în sufletul meu în acele momente, mai ales că chestiunea nu este publică. La șampanie am ținut un logos, care cred că a fost foarte frumos. Am vorbit, adânc emoționat atât de bacalaureatul lui Mihăiță, cât și de oribilele evenimente ale zilei. Mihăiță, cu glas tare, a citit cuvântarea pregătită de seara.”
Între timp au sosit răspunsurile diplomatice de la Berlin, Roma, Ankara, Atena și Belgrad. România era singură, ba mai mult Germania și Italia insistau să satisfacem cererile. S-a convocat o nouă ședință a Consiliului de Coroană la ora 24. De data aceasta a fost un vot expectativ (Victor Antonescu) și doar 6 împotrivă. Despre ei, Carol al II-lea scria: „Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu.” Restul au fost pentru cedare. Un rol important în luarea hotărârii l-a avut generalul Florea Țenescu, șeful Statului Major, care a arătat că România nu dispunea de forțele materiale pentru o rezistență militară de durată. Carol nota: „am ieșit din el (Consiliul de Coroană) amărât și dezgustat. Am avut un sentiment oribil astăzi, când mai mulți ofițeri au venit, după masă, să mă roage să cedez, căci astfel mergem la dezastru sigur.”
28 iunie 1940 – cel din urmă ultimatum sovietic. România pierdea Basarabia
 
La 30 iunie Carol al II-lea nota: „Știrile din Basarabia sunt tot triste. Din păcate am avut dreptate cu așa-zisa reorganizare a Frontul Renașterii Naționale (F.R.N., partid creat de rege). Mulți dintre conducătorii de acolo s-au arătat complet bolșevizați, fiind cei dintâi care au primit cu drapele roșii și flori trupele sovietice. Incidente cu populația, mai ales cea evreiască, au avut loc peste tot. S-au împușcat funcționari, s-au atacat și dezarmat chiar unități militare. Ritmul înaintării Armatei Roșii a depășit cu mult planul stabilit.” Pe 3 iulie a fost declarat doliu național. Cinematografele și teatrele au fost închise, în biserici s-au ținut slujbe pentru cei căzuți sub stăpânirea bolșevicilor, tuturor locuitorilor li s-a cerut să îngenuncheze și să păstreze câteva momente de reculegere.
 
Carol al II-lea despre pierderea Basarabiei: „O zi a ruşinei naţionale”[3]
 
Jurnalul lui Carol al II-lea este un veritabil document istoric despre fatidicele zile în care s-a destrămat România Mare. Trezit din somn la ora 2 noaptea, la data de 27 iunie, regelui i se aduce la cunoștință faptul că U.R.S.S.-ul a trimis României o nota ultimativă la care aștepta răspuns în 24 de ore. Dimineața, la ora 8, Carol acordă timpul necesar pentru a asista la examenul de bacalaureat al lui „Mihăiță” şi abia apoi discută cu primul-ministru Tătărescu despre nota ultimativă, convocând, pentru ora 12, Consiliul de Coroană. Deși e surprins de votul dat în Consiliu pentru cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, regele „uită” că decizia acestui organism este consultativă. După acest prim Consiliu, Carol al II-lea își face din nou loc în program pentru a asista la susținerea bacalaureatului lui „Mihăiță”. Spre seară are loc cel de-al doilea Consiliu de Coroană, care, de data aceasta, votează masiv pentru cedarea de bună voie a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ținutului Herța. Regele ia hotărârea ca atare, dar se va asigura că poporul va fi informat de opțiunea sa pentru rezistență.
 
Joi, 27 iunie 1940 Oh! Ce zi îngrozitoare, de cumplită durere şi zi de absolută laşitate a unor români. Am ieşit din infernul zilei de astăzi moralmente zdrobit şi Ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940, art-emisîmbătrânit cu 10 ani. Dar să recapitulez faptele. La 2 dimineaţa am fost deşteptat de un telefon de la Urdăreanu, zicând că Davidescu de la Moscova a telefonat că Molotov i-a remis o notă ultimativă, după ce toate legăturile telefonice au fost întrerupte. La 7, un al doilea telefon, prin care s-au primit preciziuni. Nu se cere de către U.R.S.S. decât să cedăm Basarabia şi Nordul Basarabiei [Bucovinei] şi să dăm răspunsul în 24 de ore. Această ştire m-a revoltat în cel mai înalt grad. Este un lucru aşa de oribil încât nici o minte românească nu poate să-l conceapă. Oricari ar fi riscurile, părerea mea este că trebuim să rezistăm la astfel de injoncţiuni şi să ne ţinem la ceea ce am spus atât de des, că dacă vom fi atacaţi, ne vom apăra. Se aşteaptă textul telegramei, ca să se poată lua o hotărâre. Şi astăzi trebuia să fie zi de mare bucurie a bacalaureatului lui Mihăiţă. Început la 8, am putut să asist trei sferturi de ceas şi am constatat că copiii au răspuns foarte frumos. Şedinţa este solemnă, toţi băieţii în frac. La 9, vin Tătărăscu şi Gigurtu ca să discute situaţia. A asistat şi Urdăreanu. Nota e mai, e mai gravă încă decât credeam. Ni se cere evacuarea acestor teritorii în 4 zile şi ocuparea oraşelor Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă începând de mâine, ora 12. Eu sunt hotărât pentru rezistenţă, Gigurtu nu vede cum, iar Tătărăscu şovăie, înclinând mai mult pentru cedare. Ceea ce face poziţia noastră mult mai gravă este că n-avem siguranţa pe graniţele Ungariei şi Bulgariei şi riscăm o situaţie foarte critică dacă vom fi atacaţi pe trei fronturi. Totuşi, nu pot concepe, ca suveran al ţării, cum pot să cedez teritorii cari sunt, hotărât, de fapt şi istoric, româneşti. Raţionamentul U.R.S.S. că cere Nordul Bucovinei ca o slabă despăgubire pentru 22 de ani de ocupaţie românească în Basarabia este, pur şi simplu, ridicol. […] Între timp, am convocat, pentru ora 12, Consiliul de Coroană. Deoarece Dinu Brătianu s-a înscris în «P.N.(Partidul Naţiunii)», i-am oferit să-l numesc consilier regal; a refuzat însă. Mare şi frumos gest patriotic în aceste momente tragice ale României, n-am ce zice!? La ora indicată, a avut loc Consiliul (de Coroană), cari a început printr-o expunere a faptelor, făcută de Tătărăscu şi Gigurtu, după care Ţenescu a expus situaţiunea militară. Preşedintele Consiliului şi ministrul Afacerilor Străine au arătat în cuprinsul Notei, ideea noastră de a cere discuţii şi răspunsul dat de Germania şi Italia. Şeful Marelui Stat-Major, fără a da un aviz, a expus situaţia militară, a cărui concluzie era că dacă suntem obligaţi să luptăm pe trei fronturi, mergem la dezastru sigur, că chiar aşa ne va fi greu fără nici un ajutor de nicăierea de a rezista. S-a mai pus chestiunea că este important a ne păstra armata intactă pentru zile poate şi mai negre. Chiar de la începutul avizului dat de vorbitori, între cei prezenţi, consilieri regali şi miniştri, s-au desemnat două curente: Iorga pentru rezistenţă, iar Argetoianu pentru cedare. Iorga a fost indignat faţă de M.St.M. (Marele Stat Major). Rezultatul votului, care se găseşte pe pagina din faţă (157), a fost pentru primirea ultimatumului: 11 – Nu ; 10 – Da, 4 – pentru discuţii şi 1 – rezervat. […]
De la început, s-a văzut tendinţa către cedare. La propunerea lui Urdăreanu, mobilizarea imediată a Armatei. S-au raliat toţi, afară de unul singur, Ballif. Nu pot zice că m-am sculat prea fericit de la acest Consiliu. A urmat să trimitem note prin care să cerem să stăm de vorbă. Rămâne să mi se prezinte cât mai repede textul. După aceea, se făcuse 2, a avut loc promovarea clasei lui Mihăiţă şi declararea lor ca bacalaureaţi, după ce am dat băieţilor câte o tabacheră şi lui Mihăiţă Ordinul „Pentru Merit“ şi alte decoraţii profesorilor şi lui [Petre] Andrei, care a prezidat Comisiunea. A avut, pe urmă, loc masa pentru noii promovaţi şi profesorii lor. Oricine îşi poate închipui [ce] a fost în sufletul meu în acele momente, mai ales că chestiunea nu este publică. La şampanie am ţinut un mic logos, care cred că a fost foarte frumos. Am vorbit, adânc emoţionat fiind, atât de bacalaureatul lui Mihăiţă, cât şi de oribilele evenimente ale zilei. Mihăiţă, cu glas destul de tare, a citit cuvântarea pregătită azi-seară. Sfârşindu-se masa, a şi venit Tătărăscu cu proiectul de răspuns, pe care l-am aprobat. Din discuţiile cu el, a reieşit că este pentru cedare. Raţionamentele lui sunt, incontestabil, logice, nefiind susţinuţi de nimeni, chiar aliaţii noştri din Înţelegerea Balcanică, iugoslavii, sfătuindu-ne să primim, iar pe de altă parte primejdia de a fi atacaţi pe 3 fronturi, totul este logic în această părere. […] Altă mare decepţie, chiar decretul de mobilizare, care l-am iscălit azi-de-dimineaţă, n-am putut obţine să fie publicat; atât a intrat în sufletul unora ideea cedării încât Tătărăscu şi chiar Ilcuş m-au sfătuit să fie reţinut. […] S-a mai hotărât, în discuţiile cu Tătărăscu, că vom trebui să procedăm, după al doilea Consiliu de Coroană de astă-seară, la o complectare şi remaniere a Guvernului. Trebuie să intre, ca să putem face faţă la această situaţie, Vaida, ca preşedinte al Consiliului, Inculeţ şi Nistor, ca reprezentanţi ai provinciilor ameninţate, şi Argetoianu, ca ministru al Afacerilor Străine. Ar mai fi bine, crede el, să putem lua şi pe cineva de la foştii legionari şi de la «Generaţia 22». Înainte de Consiliu, am propus lui Vaida să preia Guvernul. A refuzat, acceptând, însă, să intre sub Tătărăscu; Argetoianu a primit şi el. Consiliul [de Coroană] are loc şi am ieşit din el amărât şi dezgustat. Toţi acei cari făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat. Numai 6 voturi din cei 26 prezenţi au fost pentru rezistenţă. Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu. Toţi ceilalţi, cu oareşicare nuanţe, au fost pentru acceptarea ultimatumului. […] Discuţii mai îndelungate au fost inutile. Deci, am încheiat Consiliul printr-o scurtă cuvântare, în care am spus că este ziua cea mai dureroasă a vieţii mele, această zi în care trebuiam să mă bucur că fiul meu şi-a trecut bacalaureatul. Că consider că se face o foarte mare greşeală de a ceda fără nici o rezistenţă aproape un sfert din ţară, dar mă văd copleşit de avizul marei majorităţi a acelora cărora le-am cerut sfatul. Am plecat fără a mai da mâna cu nimeni, adânc amărât şi convins că urmările celor hotărâte vor fi foarte rele pentru ţară, chiar dacă, cum crede Argetoianu, foarte în curând vom recăpăta ce am pierdut. A urmat depunerea jurământului lui Vaida şi Argetoianu. A rămas ca ei să facă nota de acceptare, căci, din nou, cei din Axă ne-au comunicat că nu vor răzbi aci şi că nu ne vor ajuta. M-am dus să mă culc, dar Urdăreanu a cerut, din nou să mă vază şi am rediscutat situaţia, el, ca şi mine, fiind convins de marea greşeală ce se face. Ce puteam eu, oare, face dacă se produce, într-adevăr, dezastrul, aşa cum mulţi îl văd? Nu pot să-mi iau răspunderea, nefiind susţinut decât de o foarte mică minoritate. Totuşi, am mai făcut un ultim efort, chemându-l pe Tătărăscu la telefon şi arătându-i din nou foarte serios şi foarte violent atenţia asupra marei greşeli ce se comite. Mi-a răspuns că nu vede nici o altă soluţiune şi că-şi ia toată răspunderea. Am mai avut un oribil sentiment astăzi, când cei mai mulţi ofiţeri au venit, după-masă, să mă roage să cedez, căci altfel mergem la un dezastru sigur. Oh! de ce, oare, românii noştri n-au cea mai mică doză de orgoliu naţional în aceste clipe într-adevăr grele! E o zi a ruşinei naţionale. Restul nopţii, cu Duduia, am plâns amarnic. Şi ea vede dezastrul ce ne aşteaptă.
 
Vineri, 28 iunie Starea de suflet în care mă găsesc azi-dimineaţă este de nedescris. Nu mă simt om, parcă s-a rupt ceva în mine. Sunt un oareşicare care trebuie să-şi facă datoria, atâta tot. Parcă din mine a dispărut eul. Tocmai (la) 20 de zile după ce-mi ajunsesem apogeul a 10 ani de muncă, cu rezultatele ce au fost, şi acuma – prăbuşirea. Este, parcă, ceva ce nu poţi suporta. Mi-e ruşine de mine însumi, nu îndrăznesc să privesc pe cineva în faţă. Totul mi se pare aşa un coşmar, un lucru (pe) care nici un cuvânt omenesc nu-l poate descrie. Dimineaţa, la 11, l-am primit pe Tătărăscu. Mă simt aşa de mic şi de neimportant în faţa acestei nenorociri ce s-a abătut asupra României. Mobilizarea, care se hotărâse ieri şi care în urma insistenţelor lui Argetoianu şi ale preşedintelui Consiliului nu se făcuse, se face astăzi, după o luptă cu acesta, care nu vrea să facă nici un gest care să aţâţe U.R.S.S. Frică şi laşitate. Poate, prudenţă sănătoasă. Numai viitorul ne-o va arăta. Oribil în toate acestea este graba care o pun Sovietele pentru ocuparea teritoriului, grabă care periclitează evacuarea. Azi-de-dimineaţă, mi se anunţă că e vorba şi de un colţ din Moldova, până la Herţa. Chiar în decursul operaţiilor, a fost un incident în care au căzut 2 morţi. Am fost aşa de indignat de atingerea unui colţ al României Vechi încât am spus lui Tătărăscu că aceasta nu se poate admite. A promis că va lupta cu înverşunare pentru această bucată de pământ. Aşa cum au mers cedările noastre, această făgăduială este gratuită. Au fost mari discuţii cu Horia Sima ca să intre în Guvern. N-a voit, dar Urdăreanu s-a luptat cu el până ce a primit şi, la 2, el şi cu dr. Simionescu de la «Generaţia din 22» au depus jurământul ca subsecretari. După cum m-am aşteptat, U.R.S.S. nici nu vrea să steie de vorbă pe chestiunea Herţa. Ultimele mele speranţe s-au spulberat. Am nădăjduit că ciocnirea de la Herţa ar fi putut provoca alte rezistenţe spontane, care, astfel, ne-ar fi scăpat cinstea. Primele ştiri ce ne vin sunt foarte triste. Purtarea populaţiei basarabene, îndeosebi a evreilor, a lăsat mult de dorit. Coloanele de refugiaţi şi trenurile au fost atacate de hoarde comuniste, ceea ce a întârziat şi mai mult posibilităţile şi aşa ridicol de scurte de a putea evacua. […] Seara, mă culc amărât rău de tot. M-a apucat o deznădejde cumplită. Mă gândesc dacă n-ar fi mai cuminte să abdic. Duduia protestează vehement, spunându-mi că n-am dreptul de a părăsi lupta, ar fi o dezertare. Cine ştie, poate că ea are dreptate!
 
Sâmbătă, 29 iunie 1940 Astăzi sau, poate, ieri, Axa a recomandat Ungariei şi Bulgariei să nu mişte. Prea târziu. Ei par mulţumiţi că am cedat. Sigur, era în interesul şi cu complicitatea ei. […] Ştirile asupra evenimentelor din Basarabia şi Bucovina sunt din ce în ce mai triste. Dezertări ale soldaţilor basarabeni, excese de orice fel ale populaţiei minoritare, mai ales evrei, cari atacă şi insultă pe ai noştri, ofiţeri batjocoriţi, unităţi dezorganizate etc., etc. Aceasta mă înfurie în aşa un hal că, chemându-l pe Tătărăscu la telefon, am fost de o violenţă neobişnuită. Am ţipat ca un disperat. Pe urmă, mi-a părut foarte rău. […]
 
Duminică, 30 iunie 1940 […] Ştirile din Basarabia sunt tot triste. Din păcate, am avut dreptate cu aşa-numita reorganizare a F.R.N. Mulţi dintre conducătorii de acolo s-au arătat complect bolşevizaţi, fiind cei dintâi cari au primit cu drapele roşii şi cu flori trupele sovietice. Incidente cu populaţia, mai ales evreiască, au avut loc peste tot. Din această cauză, evacuările, cari şi aşa au fost grele, în multe locuri au fost făcute imposibile. S-au împuşcat funcţionari, s-au atacat şi dezarmat chiar unităţi militare. Ritmul înaintării trupelor roşii a depăşit cu mult planul stabilit şi a adăugat şi mai mult la dezordine. Toate protestările au fost zadarnice. Unităţile blindate şi motorizate, o dată lansate, n-au mai putut fi oprite.
 
Luni, 1 iulie […] Audienţele de dimineaţă încep cu Gheorghe Brătianu, care vine să-mi vorbească de situaţie, pe care o consideră ca destul de gravă. Vede, în viitor, posibilitatea de a ceda ceva din Cadrilater, dar asupra părţilor mărginaşe ungureşti este mai puţin precis. Consideră principiul schimbului de populaţie ca un lucru bun. […] După-masă, la ora 5, generalul Antonescu, care a cerut cu insistenţă să mă vază. După declaraţii de devotament şi asigurarea că nu are nici o legătură cu legionarii, îmi spune că ţara este pe pragul dezastrului, că Armata este complect demoralizată şi dezorganizată şi că trebuie rapid făcut ceva spre a pune lucrurile în mână. Cam în alte cuvinte, doreşte să se facă un guvern cu el şi cu bătrânii. […]
 
Marţi, 2 iulie 1940 Azi are loc şedinţa Comisiunei Afacerilor Străine a Parlamentului. De dimineaţă, Urdăreanu a fost la Iorga să-l roage să spuie că eu am fost pentru rezistenţă. A promis că va face ceva. […]
 
Miercuri, 3 iulie 1940 […] Ştirile din Basarabia sunt foarte triste. Astăzi a fost ultima zi a evacuării şi a fost hotărâtă zi de doliu naţional. Evreii şi comuniştii s-au purtat într-un mod oribil. Asasinate şi molestări ale ofiţerilor şi ale acelor cari voiau să plece. Aceasta mă face să mă tem că va produce reacţii primejdioase”.
Colaj realizat de Redacţia ART-EMIS
Grafica – Ion Măldărescu
–––––––––––––-
[1] N.Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas, Bucureşti 2008
[2] Ioan Scurtu, România în timpul celor patru regi. Carol al II-lea, București, Editura Enciclopedică, 2010
[3] Carol al II-lea Regele României, Însemnări zilnice, vol. III, București, Ed. Scripta, 1998
Anunțuri

Despre SECRETELE ISTORIEI

Alexandru Moraru, istoric-arhivist si publicist, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, autor și editor al mai multor cărți și culegeri de documente și materiale elaborate în urma cercetărilor de arhivă, sute și sute de articole și investigații documentare.
Galerie | Acest articol a fost publicat în TEXTE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s