UN OM EXCEPŢIONAL, O CARTE EXCEPŢIONALĂ – INTERVIU CU VASILE ŞOIMARU

Vasile Şoimaru: „Cartea despre tragedia de la Cotul Donului este proiectul meu de suflet”

– Domnule Şoimaru, acum vreo 6 ani, Revistele NATURA şi Formula AS publicau interviul „Pe urmele lui Vasile Şoimaru”. Lumea vă cunoaşte de „neastâmpărat” în continuare. Chiar recent aţi făcut o fenomenală lansare de album. Ce urme aţi mai lăsat şi pe unde?

 

soimaru-vasile-art-emis– Da, a fost un interviu acordat lui Alecu Reniţă în 2008, imediat după lansarea primului album-monografie, intitulat „Românii din jurul României în imagini”. Ei bine, trebuia să duc măcar câte un exemplar şi protagoniştilor care au ajuns în acel album. Lansasem albumul la 27 martie, de Ziua Unirii Basarabiei cu România. Studenţii degrabă aveau să termine anul de studii şi eu am pornit iarăşi pe drumurile românimii, că aşa-mi petrec vacanţele de vară şi cele de iarnă de vreo 12 ani: tot pe drum, pe drum, pe drum, iar acasă – nicidecum. (Râde…)

Chiar la începutul verii 2008 am mers la românii din Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, la cei din Bulgaria şi Ungaria, la aromânii din Balcani etc…

 

– Deci, aţi mers iarăşi pe la „românii de pretutindeni” pentru a le înmâna acel album?

 

– Nici unul dintre protagoniştii mei nu a rămas fără album. Mă marcase cumva o neîncredere a românilor din Balcani, din Nordul Bucovinei, din sudul Basarabiei că eu voi reuşi să fac aşa ceva. Chiar mă suspectau că eu am alte interese pe acolo. În genere, ideea mea de la început era de a face o expoziţie fotografică despre românii din afara hotarelor ţării. Peste vreo doi-trei ani am înţeles că trebuie să fac ceva mai mult, mai ales că se apropia aniversarea a 90-a a Unirii Basarabiei cu România. Mă întărise în acest gând şi faptul că eram supărat pe două instituţii de la Bucureşti, care au refuzat chiar şi susţinerea morală a proiectului meu. N-au dorit să-mi răspundă nici la scrisorile mele. Mi-am zis atunci că, în timp ce ei vântură sume mari ale statului, eu am să le arăt ce se poate face cu sumele mici ale veniturilor mele.

Nici unii prieteni nu m-au crezut atunci când le-am solicitat ajutorul, înainte de a porni la drumuri lungi. Unii chiar mi-au zis-o, mai în glumă, mai în serios: „Adică, noi să-ţi dăm bani, iar tu să te plimbi prin Balcani, prin Caucazul de Nord…”. Şi-au dat seamă că nu sunt un aventurier tocmai când am început să public un serial de reportaje, inclusiv fotografice, în „Literatura şi arta”, „Timpul,”, „Natura”…

Prin 2007, am început să caut bani pentru editarea albumului. O parte i-am găsit, dar am făcut şi un împrumut mare, fără dobândă, de la Sergiu Cocoş, un basarabean, originar din Ismail. Mi-a spus să-i întorc atunci când voi avea posibilităţi s-o fac. Practic, mi-au trebuit cinci ani ca să întorc acel împrumut.

 

 – Aţi avut şi posibilităţi de a face aceşti bani? 

 

-Să vă spun cum i-am întors lui Sergiu Cocoş cea mai mare parte din sumă. În vara lui 2008, mergând spre Marea Neagră, spre Cadrilater, m-am oprit la Bucureşti şi am lăsat un exemplar al albumului la Banca Naţională, al cărei guvernator era şi este Mugur Isărescu, un prieten de-al lui Paul Bran, fondatorul şi primul rector al Academiei de Studii Economice de la Chişinău. După 1994, când Paul Bran a fost alungat de agrocomunişti şi a trebuit să revină la Bucureşti, drumurile mele spre  ţările în care căutam români treceau prin capitala României, şi mă opream şi la el. Adeseori, el făcea ca, pe drum, să găsesc „întâmplător” în unul din buzunarele hainei mele o sumă de bani strecurată pe ascuns acolo de mâna lui.

Ei bine, lăsasem cartea la Banca Naţională şi tocmai când treceam din România în Bulgaria îmi telefonă cineva din aparatul BNR, care mi-a spus că ar vrea să vorbească Mugur Isărescu cu mine. Ne-am înţeles ca, peste o săptămână, când voi merge spre Chişinău, am să opresc la Bucureşti pentru o întâlnire cu guvernatorul BNR. Aşa a şi fost. La acea întâlnire dumnealui mi-a spus că l-a respectat mult pe regretatul Paul Bran, că albumul dedicat memoriei lui l-a surprins şi că ar vrea să facă acolo o lansare în toamnă, de Ziua Băncii Naţionale, cu achiziţie de carte. Aşa mi-au fost cumpărate 130 de exemplare ale primului meu album, ceea ce mi-a permis să întorc o bună parte din datoriile mele.

De fapt, toţi sponsorii primului meu album au fost basarabeni.

 

– Domnule Şoimaru, doar aţi apelat şi la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, căci, prin acel album, aţi făcut mai mult decât zece angajaţi ai acestei structuri?    

 

– Reprezentanţii structurilor statului român care ar trebui să aibă în grija lor soarta românismului din afara hotarelor ţării nu numai că n-au reacţionat la solicitările mele de ajutor, ele n-au vrut nici măcar să achiziţioneze un exemplar de volum şi nici pe gratis n-au dorit să ia 25 de exemplare. Le-am scris, le-am spus, că aş vrea ca albumul să ajungă peste tot acolo unde sunt mari comunităţi româneşti şi unde n-am ajuns eu. La început mi-au spus:”Da, da, facem…”, după care, iată, au trecut ani şi ani fără nicio reacţie, tăcere absolută… Păcat, căci sunt bine finanţaţi de contribuabilii români anume pentru a susţine asemenea proiecte, dar ei umblă şi caută căpşunari sau cireşari tocmai pe litoralul Mediteranei – pe acolo unde apele mării sunt mai limpezi şi mai calde.

Ştiu, sunt la curent cu proiectele lor, cu felul lor de finanţare, dar n-am vrut să cobor prea jos, mi-am dorit ca „Românii din jurul României în imagini” să fie o carte curată. Câte cărţi au fost finanţate din gros, anunţate că au fost tipărite şi lansate, dar care n-au mai văzut lumina tiparului! Ca să nu mai zic de „mulţimea” de biserici şi mănăstiri româneşti construite doar pe hârtie (în rapoartele financiare) sau, dacă au fost totuşi inaugurate, slujbele se fac în ele în alte limbi decât româna… Curtea de Conturi românească a dezvăluit în ultimul deceniu încălcări de milioane, dar nimeni dintre funcţionarii acestor structuri n-a fost pus la dubă. Aceste bugete au devenit factor electoral pentru partidele de la guvernare şi nimeni nu-i interesat în schimbarea realităţilor din aceste structuri. Numai câte supărări pe noi, basarabenii, am auzit de la comunităţile istorice româneşti din jurul României, învinuindu-ne de lăcomie şi nesaţ, că avem acces la cele mai mari sume din fondurile drp-iste sau icr-iste doar pentru că avem mulţi cetăţeni români care votează partidele din Ţară… Sărmanul contribuabil român de-ar şti cum se foloseşte bănuţul său acumulat la Bugetul de stat!!!!

Copiii mei şi-au aşezat viaţa lor, iar eu îmi fac de-o bucată de pâine şi mă mulţumesc cu atâta, fără a-mi îngloda bătrâneţile în istorii mizerabile.

 

– Acest fel de indiferenţă, care e mai mult o atitudine cu bătaie de joc, nu v-a supărat, dacă v-aţi continuat frumoasele ambiţii cu o şi mai mare îndârjire?

 

– Sigur că m-am supărat, dar, într-un fel, ar trebui să le mulţumesc de asemenea atitudine, căci, astfel, m-au făcut mai insistent în realizarea gândurilor mele. Apoi, cine ştie ce soartă aveau proiectele mele, dacă intram în cârdăşie cu ei. Poate că aveau să-mi schimbe concepţia, să-mi redacteze gândurile, să-mi selecteze imaginile…

 

– Astfel v-aţi respectat demnitatea de autor, de promotor al unor adevăruri istorice – ceea ce aţi demonstrat-o şi prin apariţia recentă a unui alt volum din aceeaşi serie, mult mai voluminos şi mult mai semnificativ. De ce l-aţi numit altfel? Or, nu-i o continuare a volumului „Românii din jurul României în imagini”?   

 

– Iniţial, mă gândeam să fac o nouă ediţie, a doua, dar, după şase ani de la prima lansare, când am văzut cât material am adunat, mi-am dat seama că nu-i vorba de-o nouă ediţie. Chiar şi denumirea i-am modificat-o – „Românii din jurul României. Monografie etnofotografică”. Zamfira Mihail, care mi-a văzut toată munca pe parcursul anilor, căci e o consăteancă de-a mea stabilită la Bucureşti şi mereu treceam pe la ea, mi-a scris o apreciere pe care am folosit-o în loc de prefaţă, convingând-o pe autoare să-mi accepte asta. E un text deosebit, cea mai frumoasă prefaţă posibilă. E frumoasă şi prefaţa lui Vlad Pohilă la primul album, dar aici Zamfira Mihail găseşte ceva sufletesc, prin prisma unei monografii ştiinţifice, în imagini artistice.

 

– Câte imagini fotografice aţi folosit în aceste două albume?

– Primul conţine circa 800 de fotografii, al doilea – exact 1000 de imagini, în 375 de pagini. E o selecţie riguroasă, căci am adunat de prin deplasările mele timp de 12 ani vreo 200 mii de imagini.

 

– Ce o să faceţi cu cele rămase? Îmi dau seama că sunt nişte bijuterii nu numai fotografice şi ar fi păcat să se piardă… 

 

– Văd că unul dintre cei doi nepoţei ai mei îşi cam arată interesul faţă de ele. Cu timpul ar fi bine ca acest interes să-l materializeze în nişte poiecte. Dacă nu, ştiu ce o să fac, unde o să le duc. Prima adresă e Biblioteca Academiei Române, unde am mai făcut nişte donaţii. De mult nu am mai trecut pe acolo, dar cred că gândul acesta o să mă readucă. Altfel, o să-mi pară rău, dacă această colecţie a mea nu are să fie folosită raţional, căci nu ştiu când se va mai găsi cineva să facă atâtea drumuri cu acelaşi scop.

Dacă s-ar schimba lucrurile la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni sau la Institutul Cultural Român, poate că le-aş oferi lor această fototecă, dar, deocamdată, o ţin în grija mea.

 

– Tot din împrumuturi a fost posibilă şi apariţia celui de-al doilea album?

 

– După şase ani de zile, unii dintre cunoscuţii mei, oameni de afaceri, s-au ruinat în condiţii de criză economică. O jumătate de sumă am găsit-o, dar soluţia a fost că am găsit o nouă tipografie – Balacron, direcor dl Dumitru Munteanu, originar din Nordul Bucuvinei – care cunoaşte ce şi cum am făcut, cunoaşte că nu umblu cu minciuni financiare şi mi-au tipărit-o fără a plăti ceva în avans. Tocmai în ultimele clipe, înainte de lansare, le-am plătit prima sumă…

 

– Sunteţi autorul a mai multe cărţi, inclusiv „Căderea premierilor” şi „Căderea comuniştilor”. Totuşi, consider că reprezentativ pentru Dumneavoastră sunt cele două volume ale cărţii despre românii din jurul României şi cele două ediţii ale cărţii despre tragedia ostaşilor români rămaşi în uitare sub ţărânile de la Cotul Donului, unde au căzut în luptele celui de-al Doilea Război Mondial. Ştiu că aţi mers la Cotul Donului de trei ori, iar a treia – cu preotul Viorel Cojocaruu, de la Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Chişinău, care a făcut acolo o slujbă de pomenire pentru ostaşii români ale căror oase nu au fost adunate într-un Memorial ostăşesc…

 

– Proiectul Cotul Donului, finanţat de la bugetul familiei mele, s-a născut tot din drumurile mele prin românime. Într-un sat românesc, Moldovanskoie, din Caucazul de Nord, mi s-a aprins această idee în timpul unei şezători cu două românce care spuneau că străbunii lor sunt din Basarabia, dar cel mai probabil că sunt de dincolo de Tisa. Cercetez această temă şi în curând voi publica un material. Când am încercat să le explic că moldovenii din stânga Prutului tot români sunt, una dintre ele s-a revoltat: ”Dar ce-i cu românii iştia? Şi nemţii, şi ungurii, şi italienii, toţi au fost pe aici să strângă rămăşiţele pământeşti ale ostaşilor lor, dar nu am văzut până acum să vină nici un român”. Tatăl ei a fost tractorist şi povestea cum dezgolea cu plugul oasele românilor căzuţi pe dealurile din împrejurimi. Am încremenit. Nici nu bănuiam că e posibil aşa ceva. M-a pălit o ruşine de neimaginat. Dimineaţa am urcat în maşinica mea şi am mai făcut vreo 700 de kilometri, ca să ajung pe malul Donului şi mă uitam cu frică: oare nu cumva şi aici e aceeaşi situaţie ca în Caucaz? Ştiam că aici, la Cotul Donului, s-au prăpădit vreo 150 mii de ostaşi români, iar mai sus, în regiunea Voronej – încă vreo 100 mii de români, care erau înrolaţi în armata maghiară, români din Ardealul ocupat de unguri. Deci 250 mii de români zac pe malul drept al Donului, unde s-a vărsat un milion de litri de sânge românesc. Nu ştiu dacă de sângele românesc, dar solul din toată stepa Donului şi cea Calmucă este roşu. Malul abrupt al Donului este alb, din cretă, iar la vreo sută de metri – tot pământul este roşu.

 

– E vorba de prima Dumneavostră vizită la Cotul Donului?

 

– Da. Era în iulie 2009, apoi în august 2012 am mai fost o dată, pentru că-mi apăruse ideea să fac o carte. Mai văzusem şi filmul lui Iosif Niculescu, medic, participant la luptele de la Cotul Donului. Când m-am întors din a doua mea deplasare la Cotul Donului, l-am descoperit şi pe Iosif Niculescu, printr-o fundaţie creştină din România. Avea 95 de ani când a făcut filmul şi speranţa mea de a-l mai găsi în viaţă se spulbera. Am insistat şi când mi-a răspuns la telefon, am exclamat: „Of, Dumnezeu ţine cu mine!”. „Dar de ce?”, m-a întrebat el cu o voce care mi se părea tânără. Când i-am spus pe unde am fost şi că vreau să-i transmit nişte fotografii de acolo, el s-a arătat sceptic: ”Dar nu-i posibil aşa ceva…”. Ne-am înţeles să merg la el pe 27 septembrie, în ziua când împlinea 98 de ani de viaţă. L-am întrebat ce să-i aduc la ziua lui de naştere. Zice: ”Cel mai mult doresc şi visez asta din 1944 – un kilogram de brânză de oi din Basarabia. Gustul acela îl port prin viaţă 70 de ani…”. În ziua respectivă am ajuns la el împreună cu o minunata radiojurnalistă de la Bucureşti. A făcut o emisiune de o oră, dar n-a reuşit să folosească tot materialul. Am rugat-o să-mi dea mie întreaga discuţie cu Iosif Niculescu deoarece vroiam s-o includ în viitoarea carte, a cărei apariţie mi-o programasem pentru ziua de 19 noiembrie, când se împlineau 70 de ani de la marea tragedie de la Cotul Donului. Vroiam să lansez cartea chiar în ziua respectivă.

 

– Ceea ce şi s-a întâmplat. 

 

– Da, am reuşit. Am făcut la acea lansare şi o comemorare a celor 250 de mii de români căzuţi la Don.

Dar bătrânul Niculescu şi-a ars tot sufletul cu amintiri în acel interviu încât peste câteva zile a nimerit la spital, în reanimare, după care n-am putut să ne mai întâlnim în această viaţă. El atât de mult s-a bucurat să vadă acele fotografii! Şi spera că va ţine în mâini şi cartea despre Cotul Donului. Supărat că nimeni din România nu se interesează de soarta propriilor morţi, el s-a bucurat că s-a găsit un basarabean să facă acest lucru. O fi fost şi asta o împăcare la sfârşitul vieţii sale. Căci nu putea Armata Română să se oprească la Nistru, duşmanul trebuia aruncat dincolo de Volga. Dar nu s-a întâmplat acest lucru pentru că au fost mari trădări din partea comandamentului german, dar şi din partea ilegaliştilor cominternişti de la Bucureşti. Aceştia din urmă puneau în obuzele şi minele armatei nisip în loc de praf de puşcă. Niculescu văzuse asta cu ochii lui: „Domnule, trecea tancul peste acele mine şi ele nu explodau. Când am verificat ce se întâmplă, am descoperit că unele mine erau umplute cu pietriş în loc de explozibil. O mare trădare. La Cotul Donului, armata sovietică era de 11 ori mai numeroasă, mai înarmată, iar germanii ne plasaseră pe noi la flancuri şi noi am fost pur şi simplu căsăpiţi”.

 

– A devenit cunoscută şi simbolică imaginea cu o cruce improvizată în grabă de către Dumneavoastră la Cotul Donului, acolo unde au căzut acele mii de români. Tot singur aţi fost la Cotul Donului şi a doua oară? 

 

– Cartea „Cotul Donului” m-a marcat cel mai mult, deoarece, consider eu, le-am făcut celor căzuţi acolo cel puţin o modestă dreptate. Ajungând a doua oară, m-am certat că nu mi-a dat prin cap să iau cu mine o cruce şi un tricolor. Aveam cuţit şi un rulon de lipici în maşină, dar nu aveam un Tricolor, căci era periculos să-l trec prin Transnistria. Dar aveam primul meu album din 2004, Poeme în imagini, care se încheie cu un Tricolor şi semnăturile deputaţilor primului parlament, care au votat Independenţa Republicii Moldova. Am meşterit o cruce din două ramuri de copac, am prins de ea acel Tricolor şi am stăpânit-o cu nişte pietre în solul de la Kleţkaia, unde au fost cele mai grele lupte.

Ajungând acolo m-am uitat pe panoul maşinii care indică kilometrajul, am văzut că făcusem exact 1942 de kilometri de la Chişinău. Pe hartă, direct, o fi mai puţini, dar eu mai trecusem prin nişte localităţi foste româneşti din regiunile Harkov, Doneţk şi Luhansk, despre care voi scrie mai târziu. La 70 de ani de la marea bătălie de la Cotul Donului, kilometrajul de la maşina mea mi-a arătat anul în care s-a întâmplat tragedia.

Aveam cu mine o sticluţă de coniac „Ştefan Vodă”. Am deschis-o, am vărsat câteva picături, apoi mi-am turnat în dopul sticlei şi l-am dat peste cap, în memoria ostaşilor români. În acele clipe simţeam ceea ce a simţit primul astronaut ajuns pe Lună…

 

– Totuşi, în carte scrieţi că aţi mai revenit. L-aţi luat şi pe preotul Viorel Cojocaru, care a făcut un parastas acolo, cu pomenire creştinească pentru ostaşii români rămaşi în pământul de la Cotul Donului. Aţi regăsit crucea? Nu era batjocorită de trecători?

 

-Nu cunosc toate  regulile bisericeşti, obiceiul creştinesc de pomenire, şi mi-am zis să merg la preotul Petru Buburuz şi să-i solicit dezlegare pentru tânărul preot Viorel Cojocaru, ca să meargă cu mine. Când l-am întrebat pe părintele Viorel Cojocaru dacă doreşte să facă un drum la Don, el a reacţionat: „Când mergem?”. I-am zis că mergem a doua zi dimineaţă. Şi am plecat. Părintele Buburuz i-a strecurat subalternului său în buzunar 91 de dolari, bani care ne-au salvat drumul înapoi, deoarece poliţia rutieră din Luhansk pentru că am încălcat regulile de circulaţie mi-a golit portmonelul de cei 230 de euro pe care îi aveam pentru benzină, hotel şi alimentaţie… Drumul de două zile înapoi l-am putut face cu benzina cumpărată cu cei 91 de dolari ai părintelui Petru Buburuz, fără hotel, baie şi cu un meniu care consta din roşii şi pâine.

…Îmi era dor de Crucea mea, dar nu speram s-o mai găsesc acolo. Totuşi, am găsit-o jos, la pământ, răsturnată de vântoaicele din Câmpia Donului…

Am instalat-o pe cea nouă, adevărată, adusă pe bucăţi de la Chişinău şi sfinţită de părintele Viorel Cojocaru, iar pe cea veche am adus-o acasă. Dacă nu o voi da unui muzeu  militar, am să-i rog pe urmaşii mei s-o lege de crucea de la mormântul meu…

Cărţile despre tragedia de la Cotul Donului sunt proiectul meu de suflet. Am reuşit să le fac o mică dreptate celor 250 de mii de români care zac acolo de 70 de ani, uitaţi de Statul român. Speram să ajung acolo şi în acest an dar evenimentele din regiunile Doneţk şi Luhansk nu-mi vor permite să fac acest drum fără mari pericole. Statul român trebuie să ajungă acolo. Au trecut 70 de ani, dar statul român încă nu a făcut acolo un cimitir, precum au procedat germanii, care au o minune de cimitir acolo. Şi ungurii au făcut, şi italienii, slovacii. Dar românii tac, de parcă ar fi nişte marţieni, deşi au părinţi, bunici care zac la Cotul Donului. Să ducă acolo măcar o troiţă maramureşeană. Nici la Odesa românii nu au un cimitir. Au pus doar o singură cruce, care e năpădită de bălării.

 

– Nu e vorba de poporul român, ci de guvernanţii de la Bucureşti, care ar trebui să îngenuncheze în faţa trecutului…

 

– Sigur că vina o poartă guvernanţii. Oare cine sunt ei, dacă nu vor să răscolească trecutul nici după 25 de ani de la evenimentele din decembrie 1989? Domnule, vine o vreme când trebuie să răspunzi pentru cele făcute şi pentru cele nefăcute. Şi să nu creadă cineva că nu va răspunde vreodată pentru faptele săvârşite…

 

– Domnule Şoimaru, facem Unirea şi atunci poate vom tămădui mai multe dureri… Sau nu?

 

– Trădarea Mişcării de Eliberare Naţională din aprilie 2005 de către „unionistul nr.1” (Nr.1 în sensul celui mai sponsorizat „unionist), Iurie Roşca, ne-a convins definitiv la ce ne mai putem aştepta în viitor din partea „unioniştilor” de azi, şi aceştia ”sponsorizaţi” masiv din aceleaşi puncte cardinale…

 

– Să mizăm, dară, pe adevăraţii politicienii moldoveni în speranţa Unirii?

 

– Pe care dintre ei?  Pe „unioniştii” cărora nu le ajung degetele de la mâini şi picioare ca să-şi numere milioanele acumulate în cei 25 de ani de „luptă înverşunată pentru unire”? Sau pe cei ce „iubesc” Moldova separată de Ţară, pe dodonii de la care pute de la o poştă a moldovenism primitiv, că îţi vine să vomiţi? Azi, într-o anumită măsură, „unionismul” –  ca şi unionalismul, ca şi separatismul sau iredentismul – a devenit un eficient business, product autohton, de pe ambele maluri ale Prutului, factor electoral, lozincă cu care se pescuiesc voturile alegătorilor de orientare unionistă… Dacă ar fi fost altfel şi totul curat, se făcea reîntregirea!

 

– Aici, mai aproape, în estul Nistrului, unde românii istoriceşte erau în majoritate, care e situaţia lor?

 

– Am fost peste tot în Transnistria, spre Balta, la Valea Hoţului, Ananiev, Lupolovo, Harkov, în fosta Noua Serbie, dar şi în Slavo-Serbia, unde ruşii azi construiesc cele două „republici populare, separatiste, Luhansk şi Doneţk”. Poţi să mai auzi pe acolo români care mai vorbesc un pic în limba lor strămoşească, dar ucrainenii i-au terminat. E o istorie zbuciumată. Dacă i-am spăla cu „DERO” pe ucraineni, vom descoperi că o jumătate din ei sunt români cu numele ucrainizat. Dar ucrainenii s-au purtat mizerabil cu românii din teritoriul ţării lor. Chiar aici, în Nordul Bucovinei, în Ţinutul Herţa, în Maramureşul istoric, în regiunea Odesa, au înăbuşit spiritul românesc, i-au divizat pe români, le-au închis şcolile. Mă gândesc că şi pentru aceasta îi pedepseşte acum Dumnezeu. Dacă nu vor înţelege nici acum că minoritatea românească din Ucraina trebuie respectată, e trist de tot. Ucrainenii se tem că România va pretinde la pământurile sale istorice. Cum să mai pretinzi la ele dacă politicienii români încă din 1997 s-au dezis de ele, fără să le pună neo-nkvd-iştii pistolul la tâmple? Le-aş spune ucrainenilor, să nu se teamă de aceste perspective, căci nu poţi scăpa de ceea ce te temi, nici nu ştii ce surprize îţi pot aduce timpurile ce vin; şi să-i respecte pe cei 500 de mii de etnici români, căci ei împărtăşesc astăzi, alături de ucraineni, tragedia Ucrainei.

 

– Aţi fost deputat de două ori în Parlamentul Republicii Moldova. Nu cumva v-aţi lăsat de politică?

 

– Nu m-am dezis: gândesc, acţionez ca un om politic, sprijin unele curente politice, dar nu vreau să mă implic, căci nu mai am timp pentru aceasta. În plus, nu cred că există un partid care ar dori să aibă în rândurile sale un om cu caracter ca al meu.

 

-În primăvara curentă am văzut vreo două liste cu basarabeni decoraţi la Bucureşti. Am căutat şi numele Dvs. printre ei, căci aţi făcut lucruri mai importante pentru românism decât unii dintre cei nominalizaţi acolo, dar nu l-am văzut?

 

-Şi bine că nu mi-aţi văzut numele în acele liste, puţin zis – neobiective. Aceste distincţii au adâncit şi mai mult prăpastia dintre intelectualii Basarabiei. Nici „amicilor” din Kremlin, Tel Aviv sau Budapesta nu le-ar fi trecut prin minte astfel de idei. (Dar poate asta s-a şi dorit?). Se zvoneşte prin târgul Chişinăului că prima listă a  alcătuit-o Eugen Tomac în scopuri electorale, a doua – de către ambasadorul României, cu scopul de a „corecta” nedreptatea comisă de primul „alcătuitor” de liste… Vedem că aceste liste au şi câţiva unionişti de marcă ca să nu se prea evidenţieze reprezentanţii celorlalte trei culori ale partidelor din listele menţionate…Ceea ce ştiu cu certitudine este că în Basarabia sunt români adevăraţi care au suferit şi s-au zbătut sincer pentru cauza românească şi în anii de ocupaţie sovietică, şi după Declaraţia de Independenţă, fără să cerşească recunoaştere şi distincţii din partea conducerii statului român. Personal consider că e ridicol să faci pe timp de pace o sesizare la Curtea Constituţională şi după aceasta să fii decorat cu cele mai înalte distincţii ale statului român. Dar, slavă Domnului, flacăra românismului e întreţinută în sufletul basarabenilor nu de distincţiile acordate foarte subiectiv, pe criterii partinice, ci de românii băştinaşi, care au o demnitate înnăscută, fără să facă parte dintr-un partid sau altul de la Chişinău sau Bucureşti.

În ceea ce mă priveşte: adevărul e că oficialii de la Bucureşti, ca şi cei de la Chişinău, niciodată nu-mi vor acorda mie o distincţie pentru ceea ce merit (ştiu şi de ce, îmi cunosc turnătorii autodefiniţi „unionişti”!), iar eu niciodată nu voi accepta de la ei o distincţie pentru ceea ce nu merit. Am demonstrat acest lucru refuzând trei distincţii ale statului moldav, inclusiv Ordinul Republicii, acordat pentru că am avut norocul să semnez la 27 august 1991 Declaraţia de Independenţă a R. Moldova. Asta-i situaţia şi nu mai am ce adăuga aici.

În fine, România se sprijină pe Eminescu, pe Iorga, pe înaintaşi, pe tot poporul român, care îşi face datoria faţă de Ţară şi Neam fără să stea în anticameră la Cotroceni sau să aştepte „aprobarea” partidelor de la guvernare pentru distincţii, care, din păcate, adeseori, sunt prea departe de o contribuţie reală pentru înălţarea şi demnitatea naţiunii române de pe ambele maluri ale Prutului.

Consemnare de Gheorghe BUDEANU

SURSA: Revista NATURA, iunie 2014

Anunțuri

Despre SECRETELE ISTORIEI

Alexandru Moraru, istoric-arhivist si publicist, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, autor și editor al mai multor cărți și culegeri de documente și materiale elaborate în urma cercetărilor de arhivă, sute și sute de articole și investigații documentare.
Galerie | Acest articol a fost publicat în ISTORIA IN IMAGINI, OAMENI DEOSEBIŢI, PRIETENII M-AU INFORMAT:, PUNCTE DE VEDERE și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: