Cel mai tânăr combatant din cel de-Al Doilea Război Mondial
Intre anii1950-1989, generații întregi de copii au învățat în cartea de „Citire” povestirea „Prizonier la 9 ani” și despre romanul „Prea mic pentru un război atât de mare”. Departe de a fi doar un personaj de propagandă, caporalul Marin Lungu a existat în realitate. Marin Lungu s-a născut la 21 ianuarie 1936, în comună Eschibaba (azi Stejarul), satul Neatârnarea, județul Tulcea. La vârstă de 7 ani a fost înrolat copil de trupă la Regimentul 40 Infanterie din Medgidia. Evenimentele de la 23 august 1944 l-au determinat să-și urmeze regimentul pe front, unde a activat cu gradul de cercetaș la grupă 132 a Biroului de Informare-Cercetare din cadrul Diviziei a 9-a Infanterie (Eșalonul Superior de Comandă). Cu Divizia a 9-a Infanterie a participat pe Frontul de Vest la eliberarea Transilvaniei, Ungariei și Cehoslovaciei. În acțiunile de luptă ale Diviziei a 9-a Infanterie a cules informații în spatele frontului. În Transilvania se strecoară în spatele liniilor inamice, inventează zeci de pretexte să umble de colo-colo; număra tunurile, blindatele, își da seamă de efective, învață să distingă uniformele ungurești de cele germane. Pentru fiecare categorie de luptă își ajută memoria cu pietricele (tunurile), cu bucățele de lemn (tancurile). Aduce informații exacte, comunică amplasarea mitralierelor, a aruncătoarelor, a artileriei. În Ungaria și Cehoslovacia joacă rol de surdomut. După bătălia de la Oarbă de Mureș este avansat fruntaș și decorat. Primește poreclă „Nev[zutul”, iar legenda sa începe să prindă contur. Pentru fapte de eroism a fost decorat cu patru medalii de război – „Bărbaţie și Credinţă”, „Crucea Serviciului Credincios”, „Medalia Serviciului Credincios” și „Virtutea Militară de Razboi” clasă a II-a, cea mai înaltă decorație acordată în timp de război corpului soldaților. A fost avansat la gradul de caporal și decorat cu „Virtutea Militară de Razboi” clasă a II-a, de însuși ministrul de război de-atunci (1945) general corp de armată Constantin Vasiliu Răscanu.Marin Lungu, general maior în retragere – este absolvent al Facultății de Istorie și Filosofie, are un doctorat în istorie și până la pensionare a lucrat în cadrul Ministerului Apărării Naționale și Ministerului de Interne. Pentru faptele sale de eroism din timpul războiului a fost decorat cu medalii de război de Republică Cehă, Republică Slovacă și Federația Rusă.
Prizonier la 9 ani
Micuțul militar și-a făcut datoria pe front, ba chiar mai mult decât atât. Pe 29 martie 1945, în luptele pentru eliberarea orașului cehoslovac Kremnica, într-o misiune de cercetare, din localitatea Pyarky, a fost luat prizonier și a ajuns într-un lagăr german. A fost eliberat abia în mai 1945, când trupele sovietice au găsit lagărul. A revenit în țara cu lotul al II-lea al Armatei Române, în iulie 1945. La sfârșitul războiului a fost identificat că fiind cel mai tânăr combatant din cel de-Al Doilea Război Mondial, lucru care i-a adus și avantaje, dar și dezavantaje. „În 1943-1948, societatea l-a iubit și i-a acordat pentru meritele lui onoare, recunoștință și a primit sprijin din partea camarazilor militari cu care a fost pe front. În perioadă 1948-1989 i-a fost folosit trecutul sau eroic că imagine a partidului comunist, nu a tarii”, notează generalul de divizie Mihai Baran.Impresionat de acest personaj, acad. Dumitru Radu Popescu, prozator și președinte al Uniunii Scriitorilor între 1980 și 1990, a scris în 1969 scenariul, apoi în 1970 romanul „Prea mic pentru un război atât de mare”. Filmul a avut mare succes la vremea aceea. În rolurile principale au jucat: Mircea Albulescu (mustăciosul), Gheorghe Cozorici (locotenentul), Ileana Popovici (învățătoarea), Gheorghe Dinică (plutonierul veteran), Ernest Maftei (soldatul cărunt), Dan Nutu (brunetul), Ștefan Radof (bucătarul), Ovidiu Schumacher (soldatul vesel), Nicolae Wolcz (clovnul) și Jean Constantin. Scenariul era puţin diferit de viață lui Marin Lungu. „Un băiețel curajos al cărui tata a murit pe front înfrunta războiul. O face însă prea devreme pentru că acesta să nu lase urme. Rămas singur în urmă morții tatălui, își caută prietenul și astfel ajunge în linia întâi… Odată ajuns în iadul războiului, nu mai poate fi convins să se întoarcă și, în locul jocurilor inocente ale copilăriei, el trece printr-o terifiantă experienta”, scria Tudor Caranfil în „Dictionarul de filme româneşti”. După filmul „Prea mic pentru un război așa de mare”, al lui D.R. Popescu, apare și cartea „Prizonier la 9 ani”, de Ion Grecea, care nota: „Nu avea mai mult de 9 ani… Cum a ajuns aici, între prizonierii de război – oameni de felurite nații, căzuți în captivitate în luptele împotrivă armatelor germane? Ce i-a determinat pe nemții lui Hitler să-l zvârle pe acest plăpând băiețaș, chiar și numai pentru un timp, între sârmă ghimpată a lagarului de prizonieri, sub pază automatelor și a mitralierelor?”[1]
Marin Lungu a întâlnit-o pe polacă în ţara ei – căci ea are ţară!
Când încă nu împlinise zece ani, Marin Lungu se afla printre soldaţii români ce luptau pentru eliberarea Ardealului!… Mai apoi, în Ungaria şi Slovacia, îmbrăcat ca un copil de ungur sau de slovac – şi făcând pe surdo-mutul -, Marin Lungu trecea prin sate şi orăşele, înaintea armatei noastre. Învăţase să observe. La nici 10 ani, copil de trupă fiind, a fost decorat de trei ori de marii conducători ai Armatei Române! Dormea pe unde se nimerea, dar, ca orice soldat, avea o ţară. Astăzi doarme pe o saltea aşezată pe parchet în locuinţa fiicei sale, şi nu-l bagă nimeni în seamă, de parcă n-ar avea ţară! Veteranii de război – atâţia câţi mai trăiesc – sunt priviţi ca nişte ciumaţi sociali?… În 1968 a apărut cartea „Prea mic pentru un război atât de mare”. Apoi a apărut pe piaţă, în regia lui Radu Gabrea, filmul „Prea mic pentru un război atât de mare”. În acei ani l-am cunoscut pe Marin Lungu, cel care în zilele noastre îşi trăieşte bătrâneţea în ignorarea năucitoare a statului român. Numele său se află înscris într-un muzeu antifascist din Paris!… A fost decorat, acum trei ani, de preşedintele ţării în care, căzut prizonier, a fost închis într-un lagăr german. Unei luptătoare împotriva armiei germane, cu o biografie cumva asemănătoare cu biografia lui Marin Lungu, polonezii i-au făcut o statuie! Marin Lungu a întâlnit-o pe polacă în ţara ei – căci ea are ţară!Cârmuitorii interesaţi exclusiv de spaţiul îngust al propriei lor existenţe economice şi politice se uită probabil la Marin Lungu ca la un component al erorii militare de a elibera Transilvania!…
„Gura, bre!”
Salata indigestă despre drepturile omului uită, fireşte, că toţi mioriticii sunt fiii aceluiaşi pământ şi că botniţele sunt cizelate pentru patrupede, nu pentru veteranii de război! Unii zei contemporani îi fac – lui Marin Lungu, jucăuş, cu degetul!… „Gura, bre!” Pornind de la aceşti şugubeţi autoînscăunaţi în fotolii bine euroizate de la buget, unii cârcotaşi optimişti consideră conştiinţa ideologică a acestora drept o simplă iluzie… Iar creierul lor – neavând nicio tangenţă cu această iluzie! – îl consideră un simplu receptor al unor silabe, cuvinte, râgâieli şi idei (!) venite de la nişte emitatori cocoţaţi pe tronuri mai înalte. Atâta vreme cât parlamentarii şi guvernanţii retrocedează sate din Transilvania unor proprietari fictivi şi sunt gata să dea puţinul aur de la Roşia Montana pe câteva sute de tone de cianură – iar prinţului de mucava îi bagă în buzunare tot felul de case şi terenuri regale! -, aceşti eroizaţi se plasează în afara istoriei României contemporane. Te şi poţi întreba, la o adică: să fie corupţia întreţinută de independenţa justiţiei?!
Statul român e prea mic pentru o ruşine atât de mare!
Ei, boieri dumneavoastră, mai există o poveste grozavă, teribilă, legată de Marin Lungu!… Ştiind că de ani de zile – după ce a rămas fără apartamentul pe care îl cumpărase după 1990 – Marin Lungu are nevoie de o locuinţă, un funcţionar de la o ambasadă i-a oferit o casă în ţara sa… Ei, Marin Lungu a rămas în România. Vai, ce sublim ar fi fost să plece din ţara care nu dă pe viaţa lui nici două cepe degerate! Dar timpul nu este încă pierdut. Într-o zi, ar putea să plece, nu?… Oficialii îl tot mint, îi tot promit… vai, ce ruşine! Da, statul român e prea mic pentru o ruşine atât de mare!
Cazul lui Marin Lungu nu interesează pe nimeni?!
Am auzit că unui veteran de război nu i s-a găsit nici măcar un loc de veci. Nu mai exista pentru el, în România, nici măcar un petic de pământ, pentru mormânt?!… Ei, de-o fi mereu aşa, poate că ar fi bine să ne înmormântăm, de mâine, eroii, în ţări străine, în ţările în care au luptat în ultimul război mondial! Există destui zei autohtoni – ce pot fi văzuţi mereu la televizor – care consideră că este ceva destul de înjositor să trăieşti şi să gândeşti cu propriul tău cap. Aici poate că fiecare dintre aceştia – înainte de a vorbi despre alinierea la valorile europene! – ar putea cita, având-o la îndemână, zicerea plină de modestie a autoiluminatului Napoleon, care a spus că… „am dreptul de a răspunde tuturor plângerilor împotriva mea cu un veşnic… acesta sunt eu!”. Da, totul este – vorba ardeleanului! – O.K.! Dar când apar prea multe asemenea zeităţi pe metru pătrat, ca să facă un bine ţărişoarei, transformând-o într-un paradis fiscal, te mai poţi întreba – prosteşte, desigur – dacă oamenii obişnuiţi mai au loc pe pământ? Uneori, aceste mari entităţi zeiforme îşi scot la vedere şi foaia matricolă ce le certifică, negru pe alb, că sunt şi martiri! Aici, cârcotaşii – nişte neisprăviţi, desigur – se întreabă: „bre, cum de-au ajuns ăştia martiri, dacă mai trăiesc?”.În faţa unor asemenea autobiografii eroice şi financiare, cazul lui Marin Lungu nu interesează pe nimeni!Teotihuacan – locul în care unii oameni devin zei!
Da, Marin Lungu ar putea ieşi în librării cu o carte de câteva sute de pagini – carte – document, cu semnături babane, pline de promisiuni, carte ce s-ar putea intitula „Prea mic pentru nişte zeităţi atât de mari”. Cum – mai sus – am făcut vorbire despre zeităţi terestre autohtone, care se aliniază înaltelor standarde ale mitologiei şi civilizaţiei euroatlantice, n-am mai adăuga decât un amănunt: în Podişul Mexican, scriu nişte cronicari, s-a identificat capitala unui imperiu amerindian necunoscut, care a fost botezat Teotihuacan. Ei, Teotihuacan înseamnă locul în care oamenii devin zei! Oare, ne putem întreba cu bucurie, plaiurile danubiano-pontice nu pot avea şi ele acelaşi nume?…Teotihuacan?!
Teotihuacan – locul în care unii oameni devin zei! Ei, da, boieri dumneavoastră, teotihuacanii, zeii deştepţi de pe la noi, au privatizat până şi gunoaiele, iar Marin Lungu doarme pe o saltea, întinsă pe parchet. Ei, da, Marin Lungu este prea mic pentru o ţară atât de absentă![2]
ION MĂLDĂRESCU
SURSA: http://www.art-emis.ro
–––––––––––––––-
Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.