ARMATA INSUFICIENT PREGĂTITĂ ŞI DOTATĂ. MARI PIERDERI UMANE- ODESA, 1941

După cum oricine a putut observa, evenimentele deloc îmbucurătoare se precipită şi Europa a devenit un ciudat câmp de operaţiuni. În aceste grele clipe de cumpănă, când norii grei de furtună se adună deasupra României, evenimentele acestui tulbure ianuarie 2015 ar trebui să dea de gândit celor care se află la cârma Ţării pentru a lua măsurile adecvate cât se mai poate. Ţara are nevoie să fie condusă de o personalitate puternică. N-o are! Misiunea noului preşedinte al Ţării nu este tocmai de invidiat şi, personal sunt sceptic asupra calităţilor sale de conducător. România este componentă a N.A.T.O., dar, aşa cum a glăsuit – printre alţii – şi „oracolul” G. Friedman cu prilejul ultimei vizite în România, nu trebuie să ne aşteptăm ca cineva să ne apere în caz de pericol. Trebuie s-o facem singuri, pentru că americanii şi vest-europenii nu-şi vor trimite fii să moară pentru noi! Au propriile lor priorităţi. Suntem apţi să ne apărăm? Cât ne putem baza pe prevederile art. 5 din Tratatul N.A.T.O., numai Cel de Sus ştie, dar până la El, ne mănâncă… aliaţii. Ediţia recentă a revistei „The Economist” numită „Lumea în 2015” abundă în simboluri criptice, predicţii cumplite şi imagini ciudate, iar cei „avizaţi” au decriptat semnale sumbre direcţionate în special pentru români. N-ar fi primele mesaje adresate nouă de acest „oficios” al N.W.O.

Astăzi, când la graniţele ţării Zeul Marte îşi zăngăne armele Armata României este afectată nu numai numeric şi tehnic ci şi moral. Semnele crizei economice mondiale şi-au pus greaua amprentă, facilitând afaceri oneroase, autorii regăsindu-se în puzzle-ul politic al unei Românii zdrenţuite şi cu suveranitatea naţională pusă în pericol. Domnul colonel (r) prof. univ. dr. Alesandru Duţu prezintă astăzi cititorilor un articol-avertisment, prezentând situaţia dificilă a echipării şi pregătirii Armatei Române în contextul unei bătăliei de la Odesa, susţinute la începutul Campaniei de Est, în anul 1941. Dotarea precară actuală a Armatei Române a adus-o în situaţia de nu mai putea servi interesele Ţării. Industria naţională de armament a fost pusă pe butuci, iar puţinele achiziţii de tehnică şi logistică militară se fac din străinătate, la preţuriexorbitante. Excepţie făcând câteva unităţi militare care au participat la operaţii în afara graniţei, armata este dezorganizată, prost echipată şi total nepregătită pentru a ne apăra teritoriul în cazul unui conflict armat. Suntem singura ţară N.A.T.O. care, practic nu mai are aviaţie militară. In loc de achiziţii noi, aleşii noştri au preferat sicriele zburătoare F16, la mâna a treia, un fel de versiune modernă a Afacerii Skoda. Tinerii de azi nu ştiu să ţină o armă în mână, iar fariseii, pricopsiţii profitori postdecembrişti vor da bir cu fugiţii la primul semn. Pe mâna cui aţi lăsat Tara domnilor politicieni? (Ion Măldărescu)

Odesa – 1941

Fără îndoială este faptul că eliminarea prezenţei militare sovietice din zona Odesa, după 69 de zile de lupte grele (august – octombrie 1941) duse într-un teren fortificat – chiar dacă nu s-a obţinut prin capitularea inamicului numeros, bine înzestrat şi hotărât să reziste „cu orice preţ” – a consolidat siguranţa zonei petrolifere române şi a eliminat posibilităţile de acţiune în spatele flancului drept al trupelor germane şi române, care acţionau în zona Mării de Azov şi în partea de nord a Crimeei. Succesul a fost obţinut cu mari eforturi, prin angajarea în luptă a Armatei a 4-a române (6 corpuri de armată, cu 18 divizii şi 4 brigăzi independente etc.), încadrată cu 340.223 militari (12 049 ofiţeri, 9 845 subofiţeri şi 318 329 trupă) și a câtorva unități și subunități germane. Bătălia ofensivă de la Odesa, cea mai amplă pe care a desfăşurat-o Armata a 4-a în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în conformitate cu exigenţele urmărite în permanenţă de Înaltul Comandament Român în cadrul războiului de coaliţie (front propriu şi conducere naţională, românească) a fost finalizată printr-o victorie importantă, dar lipsită de strălucire. După victorie, în Bucureşti şi în numeroase oraşe din ţară au avut loc defilări, muzicile au intonat cântece patriotice, comandanţii şi-au decorat subordonaţii şi i-au înaintat în grad. Regele Mihai I a transmis salutul său cordial şi a făcut cunoscut că ia parte „cu tot sufletul la bucuria victoriei”. Mareşalul Ion Antonescu a primit felicitări de la Adolf Hitler şi de la Benito Mussolini. La 8 noiembrie 1941, în cea de-a 139-a zi de război, la Bucureşti au avut loc ample solemnităţi militare, regele Mihai I şi mareşalul Ion Antonescu trecând în revistă trupele care au defilat apoi pe sub Arcul de Triumf. Pentru moment, românii au avut senzaţia că sfârşitul războiului era aproape.

Grav a fost faptul că victoria de la Odesa a fost obținută cu mari pierderi umane (90.020 militari morţi, răniţi şi dispăruţi, din care 18.000 au fost uciși în lupte) și consum important de materiale, în timpul acţiunilor militare fiind consumate 70.000.000 de cartuşe, 26.000 grenade, 830.000 proiectile de artilerie. Acest lucru a fost determinat atât de îndârjirea cu care a luptat inamicul, cât şi de propriile greşeli în conducerea trupelor, în executarea misiunilor de luptă şi, în special, în dotarea unităţilor cu armament şi tehnică de luptă. Referindu-se la toate acestea şi la altele pe care le ştia foarte bune, mareşalul Ion Antonescu considera că ele s-au datorat modului superficial în care a fost făcută pregătirea armatei în perioada interbelică, „greşelilor comise timp de 20 de ani, care nu puteau fi decât dezastruoase”. „Comandamente nepregătite – continua mareşalul – au dus la nepregătirea ofiţerilor, iar nepregătirea acestora a provocat pe cea a soldaţilor şi subofiţerilor. Totul se înlănţuie într-un organism. Totul porneşte de la cap. Conducerea politică a statului şi în consecinţă cea militară nu putea duce decât la ceea ce a dus: la dezastru”. Cu puțin timp înainte (5 septembrie 1941), relevând dificultățile întâmpinate deja de trupele române în bătălia de la Odesa, tot Ion Antonescu relevase în Consiliul de Miniștri: „Totuși, pot să vă spun că dacă soldatul și, în special ofițerul, s-au sacrificat într-o măsură foarte mare, aceasta s-a făcut din cauza nepregătirii în care s-a găsit armata. Și plătim foarte scump cu sânge, această crimă a foștilor oameni politici cărora de atâtea ori li s-a atras atenția că lipsa de instrucție în care au ținut armata 20 de ani va fi plătită odată de nația aceasta cu foate mult sânge. Unul din acei care au dat mai multe semnale de alarmă și tuturor regmurilor trecute, am fost eu acela; am făcut multe dări de seamă în care arătam situația și încheiam cu această frază stereotipă: Națiunea va plăti cu foarte mult sânge lipsa de pregătire și de instrucție. Se găseau sute de milioane – multe sute de milioane – ca să se facă alegeri și miliarde pentru scopuri politice, dar nu se găseau câteva sute de milioane ca să se facă cel puțin tragerile de instrucție ale infanteriei. Soldații nu trăgeau nici cinci catușe pe an. Au fost artileriști care au intrat în război fără să fi tras odată măcar cu tunul lor. N-ar fi intrat așa dacă s-ar fi cheltit 2-300 de milioane anual pentru munițiuni pentru trageri. Aceasta a fost situația dinainte și consecințele acestui fapt sunt dreroase pentru noi și le plătim, cum v-am spus, cu sânge!”.

Chiar dacă mareşalul Ion Antonescu avea să se derobeze de responsabilitatea greşelilor apărute în conducerea bătăliei de la Odesa (la care a participat direct şi indirect), în principiu şi în fapt, avea dreptate, deoarece Armata Română a intrat insuficient pregătită și dotată în cel de-Al Doilea Război Mondial. Avea dreptate pentru că analiza bătăliei relevă mari greşeli la nivelul conducerii generale şi a concepţiei de acţiune, angajarea într-o bătălie de uzură, cu numeroase atacuri frontale, timide, desfăşurate, de regulă, cu forţe de valoare regiment – batalion şi nu prin manevre ample, îndrăzneţe sau cu atacuri în forţă, care să valorifice potenţialul brigăzilor de cavalerie şi pe cel al Diviziei blindate. Dimpotrivă. Divizia blindată a fost întrebuinţată fracţionat, pe companii şi chiar pe plutoane, blindatele devenind astfel ineficiente. Faptul este surprinzător, mai ales că pe frontul Odesei s-a aflat, în majoritatea timpului, comandanţi cu pretenţii (unii dintre ei confirmându-şi valoarea în perioada următoare), precum mareşalul Ion Antonescu (comandant al Grupul de Armate care îi purta numele), generalii Alexandru Ioaniţiu (șeful Marelui Cartier General român), Ilie Şteflea, Nicolae Dăscălescu, Nicolae Şova şi mulţi alţi foşti profesori la Şcoala Superioară de Război sau teoreticieni militari.

Instrucţia sumară a provocat, la rându-i, greşeli de execuţie pe câmpul de luptă, lipsă de combativitate, frică în special în cazul luptei contra tancurilor inamice (din fericire nu prea multe la Odesa), chiar panică, mai ales acolo unde fuseseră înregistrate pierderi în rândul ofiţerilor activi şi a gradaţilor. „Mulţi combatanţi – constata generalul Alexandru Gavrilescu, şeful Secţiei Operaţii a Marelui Stat Major – nu au văzut un car de luptă decât pe front. În schimb, toate efectele nemaipomenite ale atacului cu care (de luptă – n.a.) erau cunoscute din auzite, iar imaginaţia a completat restul”. Situaţia avea să se repete, cu consecinţe şi mai dramatice, în Cotul Donului şi în Stepa Kalmâcă la sfârșitul anului 1942. Cu teamă au fost întrebuinţate, iniţial, şi grenadele. Deseori efectul focului de infanterie a fost foarte slab, „regina bătăliei” mişcându-se cu „o încetineală exasperantă”, aşa cum releva un document din epocă. După constatări răutăcioase, dar şi adevărate, făcute de artilerieşti, infanteria a solicitat prea des focul artileriei „chiar dacă doi ruşi se ridicau în picioare”. La începutul războiului, camuflarea a fost pusă pe planul al doilea, iar în multe situaţii „forfoteala” ostaşilor s-a dovedit a fi la fel de condamnabilă. Cei care „au făcut pe vitejii” au plătit deseori cu viaţa. Treptat, treptat, însă experienţa pierderilor inutile a făcut să se ajungă la ascunderea „ţigării aprinse”. În general, militarii au ştiut să folosească materialul din dotare din punct de vedere tehnic. A lăsat însă de dorit însă întrebuinţarea tactică a armamentului, în special a brandurilor, care au fost întrebuinţate, la început, izolat. Lipsuri s-au manifestat şi la întrebuinţarea armamentului antitanc, dislocat prea înapoi. Cu teamă s-au întrebuinţat iniţial şi grenadele. Scurtă a fost, la început, şi durata pregătirii de artilerie (circa 10 minute), mărită apoi chiar până la o oră, însă rezultatele nu au fost pe măsură deoarece armamentul inamic a fost bine camuflat, nu s-au făcut concentrări puternice de foc, iar efectele acestuia nu au fost exploatate imediat de infanterie, care s-a deplasat uneori cu „o încetineală exasperantă”. Slab a fost şi efectul focului de infanterie, majoritatea militarilor inamici fiind ucişi de focul artileriei. Infanteria a solicitat prea des (şi uneori fără motiv) focul artileriei, în special pe cel al tunurilor de mare calibru.

Camuflarea a fost pusă, iniţial, pe planul al doilea, în multe situaţii „forfoteala” dovedindu-se condamnabilă. Probleme mari au provocat şi transmisiunile cu fir, în special telefonul, care a fost folosit deseori „când nu era necesar şi a lipsit în momentele supreme”. Deşi nu au fost semnalate cazuri numeroase de neexecutare de ordine, au existat situaţii în care trupa „n-a urmat pe ofiţeri la atac”, ceea ce a provocat numeroase pierderi printre comandanţi. Deşi izolate, în timpul luptele s-au constatat şi cazuri de laşitate, atât la ofiţeri cât şi la trupă, precum şi situaţii de automutilări. Soldaţii s-au dovedit foarte sensibili la apariţia tancurilor, a bombardamentelor masive de artilerie şi a contraatacurilor executate de sovietici. Consecinţe negative extrem de mari a avut şi insuficienta pregătire a ofiţerilor de rezervă şi a subofiţerilor, „uitaţi” de guvernanţi în perioada interbelică, spre deosebire de situaţia din armata germană, în care rezerviştii şi subofiţerii au avut un rol considerabil la menţinerea poziţiilor de luptă, chiar în condiţii de inferioritate numerică, în special în partea finală a războiului.

Lipsuri numeroase s-au înregistrat şi la nivelul încadrării deficitare atât la ofiţeri cât şi la subofiţeri, deşi trecuseră doar câteva luni de la angajarea în război şi nu se puneau probleme pentru completarea pierderilor umane şi materiale. Încadrarea deficitară a fost determinată de cauze de natură obiectivă (pierderi mari înregistrate în rândul ofiţerilor activi tineri, care s-au dovedit a fi cei mai bine pregătiţi profesional, dar în rândul ofiţerilor de rezervă, neinstruiţi cum trebuie în perioada interbelică), dar şi subiective (numeroase scutiri de mobilizare, sub pretexte diverse etc.). Încadrarea unităţilor „a suferit” prin lipsurile în ofiţeri şi mai ales în subofiţeri. Ultimii au fost supliniţi numeric prin sergenţi, care nu au beneficiat de pregătirea de specialitate necesară. La nivelul trupei s-a reuşit a se obţine o încadrare omogenă, atât sub raportul vârstei cât şi al instrucţiei. Scutirile de mobilizare acordate personalului de la vatră şi mobilizările pentru lucru au creat mari dificultăţi procesului de mobilizare a armatei, în special în ceea ce priveşte specialiştii (în majoritate elemente tinere). Atitudinea „ironică” a unora dintre aceştia faţă de cei plecaţi pe front a influenţat negativ moralul luptătorilor şi pe cel al familiilor acestora. Unităţile de marş au fost slab încadrate, la toate categoriile de militari, inclusiv la nivelul comandanţilor care proveniţi din straturi sociale diferite, cu idei şi idealuri de viaţă diferite de spiritul de jertfă pentru colectivitate, „mereu cu grija de a se aranja şi a se strecura cu cât mai puţine eforturi”. „Cu astfel de elemente disparate ca suflet şi ca instrucţie – aprecia colonelul E. Borcescu, şeful Secţiei 1 a Marelui Cartier General – a fost normal să nu se poată încadra unităţi omogene, capabile la nevoie de dăruire totală pentru un ideal superior”. Pe măsură ce s-au înregistrat pierderi, în special la ofiţeri, s-a ajuns la o încadrare neomogenă (cei nou veniţi proveneau în majoritate din elemente în vârstă şi neinstruite), care a slăbit coeziunea unităţilor şi solidaritatea ostăşească pe câmpul de luptă.

Mari deficienţe s-au manifestat şi în domeniul logistic, de neacceptat în condiţiile în care frontul se afla lângă Nistru, lângă graniţă, şi nu în Caucaz sau la Stalingrad. Deşi insuficienţa hranei a găsit în general înţelegere la soldaţi (căci ofiţerii şi subofiţerii „se descurcau”), oboseala determinată de eforturile mari ce trebuiau făcute în luptele aproape continui a contribuit la slăbirea forţei fizice a ostaşilor şi indirect la slăbirea moralului acestora. Slăbirea forţei combative a unităţilor s-a datorat oboselii fizice a trupelor (multe unităţi au fost ţinute în linia întâia fără întrerupere, ceea ce a dus la extenuare), dar şi lipsei de instrucţie, care au slăbit siguranţa morală şi încrederea în sine şi în armament. Caii unităţilor s-au aflat, în mare parte, în condiţii fiziologice precare încât nu au fost cababili de eforturi deosebite. Harnaşamentul „vechi şi răscopt sau chiar putred s-a distrus de la primele încercări”, apelându-se la improvizaţii, care au scos un număr mare de cai din serviciu. Trăsurile au fost prea grele, vechi şi şubrede, ceea ce a dus la micşorarea capacităţii de transport a subzistenţelor şi muniţiilor necesare luptei.

Învăţăminte interesante au fost rezultat şi în ceea ce priveşte moralul ostașilor, la început existând „o strânsă legătură sufletească şi coeziune între ostaşii de toate gradele”, în special la unităţile bine instruite şi cu o educaţie ostăşească desăvârşită. În multe locuri s-a constatat lipsa unei asemena legături sufleteşti, mai ales acolo unde ofițerii nu făcuseră parte vreodată din unitatea respectivă. Pe parcurs, moralul a fost influenţat mult şi de comparaţiile făcute cu condiţiile total diferite în care lupta aliatul german. Constatarea faptului că germanii transportau şi caii bolnavi cu maşinile a dus la apariţia unor glume extrem de dureroase, de felul: „Mai bine cal în armata germană decât soldat în armata română”. Soldatul român s-a dovedit a fi însă foarte sensibil la zvonuri, în special la cele proaste. Panica a avut aproape întotdeauna efecte dezastruoase înlăturate sau limitate doar prin intervenţia energică a oviţerilor activi. Tristă a fost şi constatarea făcută de un medic de batalion român, care raporta dezamăgit: „Batalionul 2 din Regimentul 32 dorobanţi nu a fost schimbat de pe poziţie de trei – patru săptămâni. În acest timp ofiţerii şi trupa nu s-au spălat şi nu s-au primenit. Starea de încordare continuă, hrana redusă, păduchii, rufele rupte şi foarte murdare, murdăria corporală, toate acestea au constituit cauza principală de micşorare a moralului. În ce armată până şi ofiţerii inferiori şi superiori au păduchi şi se deparazitează cu mâna ca orice vagabond român?”. Între cauzele care au influenţat negativ moralul militarilor români, colonelul Radu Dinulescu mai consemna:

– lipsa de antrenament sportiv a soldatului şi a ţăranului român (sportul cultivă abilitatea, curajul, combativitatea etc.);

– lipsa de spirit ofensiv în doctrina de război a românilor;

– educaţia din ultimii 20 de ani a românului;

– tendinţa de a fi influenţaţi de zvonuri şi uneori chiar de panică;

– anunţarea că după ocuparea Odesei se va demobiliza, fapt care a dus la o pronunţare a instinctului de conservare a individului, pentru a se întoarce în adevăr acasă, şi de aici tendinţa de a sta mai mult în defensivă, sau chiar de a da înapoi;

lipsa în genere a unei comportări care să cultive cât mai mult personalitatea, demnitatea, încrederea de sine, combativitatea, curajul, spiritul de iniţiativă ale ofiţerului şi soldatului. Uneori aceştia sunt trataţi neomeneşte şi înjosiţi. Iar cei deprinşi să fie coborâţi şi pălmuiţi de comandanţii lor sunt gata educaţi să fie bătuţi şi de inamic;

– lipsa unei energii adevărate la unii ofiţeri şi subofiţeri. De multe ori energia este confundată cu faptul de a deveni foarte nervos, de a-şi pierde cumpătul, de a striga, de a insulta şi în special de a înjura, bineînţeles fără a se obţine prin aceasta cele mai bune rezultate;

– egoismul nestăpânit al unor ofiţeri, manifestat adesea în faţa soldaţilor prin tendinţa spre bunul trai, în perioada de înaintare în Basarabia şi Ucraina, şi tendinţa de jaf şi distrugere a unor soldaţi, au dus de asemenea la slăbirea solidarităţii şi la o oarecare dezagregare morală a sufletului oştirii. S-au constatat cazuri când soldaţii au jefuit chiar pe proprii ofiţeri, morţi în luptă;

– lipsa de pregătire morală în vederea continuării războiului dincolo de graniţă („Majoritatea soldaţilor – consemna şeful Secţiei 2 informaţii – spun că nu Odesa ne trebuie, ci Ardealul. Argumentul că drumul spre Cluj trece prin Odesa era primit cu foarte mult scepticism”);

– egoismul nestăpânit al unor ofiţeri, manifestat adesea în faţa soldaţilor prin tendinţa spre bunul trai în perioada de înaintare în Basarabia şi Ucraina şi tendinţa de jaf şi distrugere a unor soldaţi au dus, de asemenea, la slăbirea solidarităţii şi la o oarecare dezagregare morală a sufletului oştirii” etc.

În aceste condiţii, colonelul Radu Dinulescu, şeful Secţiei 2 din Marele Stat Major, conchidea, pe bună dreptate: „Nu se pot cere unui ostaş român calităţile soldatului german atât timp cât nu este pus cel puţin în condiţiuni apropiate de pregătirea de război, dotare, echipare, tratament etc.”. Moralul trupelor de pe front a fost influenţat şi de veştile aduse din ţară, unde „viaţa este scumpă şi foarte multă lume, în special tineri, nici nu ştiu că este război. Se spunea că în timp ce unii se îmbogăţesc pe seama familiilor celor plecaţi, ei mor pe câmpul de luptă”. Un efect mare asupra slăbirii moralului l-a avut şi faptul că foarte mulţi tineri au rămas nemobilizaţi, precum şi constatarea diferenţei faţă de condiţiile în care lupta soldatul german. În acest context, pe bună dreptate colonelul Radu Dinulescu, şeful Secţiei 2 a marelui Stat Major, conchidea: „Nu se pot cere unui ostaş român calităţile soldatului german, atâta timp cât nu este pus cel puţin în condiţiuni apropiate de pregătirea de război, dotare, echipare, tratament etc.”. Şi nu trecuse nici o jumătate de an de la declanşarea războiului…