EMOŢIONANT: LACUL MINUNILOR DE MARIA VLAS BOTNARU

LACUL MINUNILOR 

IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU

   Nu mai reacționa la poreclă ca pe vremuri, când slobozea un mârâit în semn de binețe. De ceva timp era  apatic, cu mișcări domoale, încât aveai impresia că abea-și purta picioarele. Ochii însă îi ținea mijiți, urechile ciulite la fiecare foșnet, ca pe vremuri, gata să sară în apărare, avea și el o responsabilitate în fața celui, ce-i oferea adăpost și hrană. Hrană… o hrincă de pâine proaspătă ( rar de tot) sau o bucată de mămăligă călduță era de fiecare dată masa de toate zilele, căci vârsta i-a stors nu numai puterile, dar i-a rărit și  dinții, care îi trebuiau pentru a roade un os sau o coajă uscată de pâine. Dar de, bătrânețea nu întreabă pe nimeni, vine pe furiș, neașteptată… fii tu om, fii tu câine.

 – Lupu, Lupu! Mama dracului îți mai zic și eu lup, dacă tu nici a câine nu mai semeni… (era un câine-lup de rasă, cândva  prieten de suflet, acum…)

– Hai, potaie, ieși odată la lumină, că nu te-a văzut soarele toată ziua, măcar  seara vino la plimbare! Și tu ești în stare să-mi ocrotești curtea și să mă salvezi la vre-o nenorocire? Mama-măsii de javră bătrână, uite ce de-a mizerie mi-ai lăsat pe aici, numai pagubă de pe urmele tale! De ce n-ai rămas tu atunci în pădure să zdohnești pe undeva, doar te-am dus să scap și eu de o lighioană, cu care stric mâncarea degeaba… Auzi, întâmplare, eu îl duc în pădure, îl leg bine de-un copac, dar el roade funia și ajunge înaintea mea acasă… Adică tot eu sunt prostul?! Mâine…, mâine…, mâine…

     Câinele asculta insulta, dar nu se mișca din loc, își cunoștea stăpânul de o viață, îl știa prost la limbă, dar blând la inimă, așa că îl lăsa, de fiecare dată,  să-și verse amarul din suflet,  era și el  la o vârstă respectabilă, trăia de unul singur, stăpâna murise de ceva ani, copii nu i-a dat Dumnezeu, și el devenise morocănos, nemulțumit de viață, singuratic, ca un lup, dar se mai îmbărbăta, vorbind aiurea cu cele câteva orătănii din ocol și cu el, câinele, care i-a slujit o viață întreagă cu credință…

    A  pășit atent peste pragul cuștii și a luat din mâna bătrânului( așa era primit la ei), cu privirea smerită, bucata de mămăligă, apoi s-a întors cu ea în culcușul încă cald s-o mestece în voie, spre plăcerea sa… 

      Stăpânul, bolborosind înjurături, una mai tăioasă decât alta, la adresa câinelui, a adus în ordinea cuvenită locul de lângă cușcă.  Din tinerețe îi plăcea să glumească „să nu-l hulească vecinii”, pentru că vecini îi erau doar brazii din lungul drumului și pădurea de stejari, ce ascundeau căsuța de ochii lumii, căci el era un fost pădurar. Pentru că și-a făcut cinstit datoria de cetățean, ocolul silvic i-a lăsat căsuța ca proprietate și o linie de telefon, care era legătură lui cu „lumea civilizată”, așa o numea el,  mai mult în glumă.  

 Avea o soră la oraș, cu mult mai mică ca el,  care, s-a căsătorit târziu și  l-a bucurat cu un nepoțel, tocmai când trecuse de 50 de ani. Ea îl suna din când în când, să-l mai întrebe de sănătate, în rest trăia ca un sihastru la marginea pădurii, dintr-o pensie mizerabilă, dar își dobândea bucățica de pâine singur, prelucrând bucata de pământ, ce-o avea pe lângă casă, ajutat fiind de un căluț, „Roibuțul tatii”, cum îi plăcea să-l dezmierde. Un meșter ii tocmise o căruță ( avea în preajmă o pădure!), care-i servea de minune ca mijloc de transport. Roibul era un cal sănătos, crescut la aer curat, cu iarba cea mai fragedă și fânul din cel mai mirositor, cu ovăs, cultivat de el, căci pământ cât vrei în pădure. La semănat, treierat îl mai ajutau niște cosași, angajați din satul din apropiere, care se afla la vre-o 3 km. Îi răsplătea el cu ce putea, că în pădure unul Dumnezeu știe câți pomi cresc…

– Mâine… mâine… – strecură printre dinți verdictul și aruncându-i câinelui o privire răutăcioasă intră în casă. Aici totul deveni și mai apăsător… căci amintirile îi pisau privirile cu pozele înșiruite pe pereți și în creierul lui începu o horă nebună a lor…

     Veri la rând, sora îi aducea nepotul pentru vacanța de vară, „să mai respire din aerul nevătămat, să guste din izvorul cristalin și să-și întărească mintea, că ăștea de oraș sunt prostiți  rău de televizor”, zicea ea surâzând. În una din veri, pe când copilul avea vre-o zece ani, a venit cu un „pui de lup” de vre-o lună, care din clipa de întâlnire s-a urcat pe genunchii pădurarului și a adormit strâns, încât omul nu făcea nici o mișcare bruscă, să nu-l trezească. S-au plăcut, încât țâncul se ținea scai de urma lui, iar el, bărbat în toată firea, se înduioșa, devenind un copil cu ochii plini de bucurie, atunci, când îl lua în brațe. La sfârșitul verii cățelul s-a făcut un pui de lup cu o blană lucitoare și niște ochi atât de ageri, că i se păreau a unui om, ce-i înțelegea vorba… N-a îndrăznit să-l ceară de la nepot, dar sora lui, observând, probabil, legătura dintre ei, a înduplecat fiul, să-i facă un cadou lui nenea, promițându-i băiatului un câine mai mic, care să încapă în apartamentul lor, că acesta va fi „un lup adevărat”  și se vor deranja vecinii, în schimb aici câinele va aduce mari foloase și pădurii, și  moșului, și mătușii,care vor fi protejați. Copilul s-a lăsat înduplecat, mai ales că  apariția cățelului în familie, a pus responsabilitate și pe umerii lui (dimineața devreme și seara trebuia plimbat și curățenia după el tot era problema lui…) și de unde să-ți mai rămână timp destul pentru filme sau joacă.

  Astfel a apărut câinele în viața lor. I-au păstrat și porecla, care i se potrivea de minune. Lupul însoțea pădurarul peste tot, pe orice timp, încât soția nu uita să-i reproșeze că a schimbat-o pe un câine și să umble bosumflată zile la rând, ba uneori îi veneau în gând și niște idei copilărești, să plece de la el la oraș, că va sălbătăci, neavând cu cine comunica. Atunci soțul o îmbrățișa cu tandrețe și îi șoptea:

– Nu tu ai promis, să-mi fii alături până la adânci bătrânețe și acum pe ultima sută de ani să mă lași singur, „flăcău”, ca să caut o altă consoartă? 

O săruta apoi și adăuga ceva mai serios:

–  Pensia, draga mea, este odihna leneșilor, noi, cei crescuți de pădure avem alte valori de măsurare ale vieții, va veni ea și ziua când vom sta pe prispă lângă fusta dumitale, acum însă la slujbă, că avem multă treabă și azi, așa-i, Lupule?

Auzindu-și numele, câinele doar sălta a aprobare din coadă, iar doamna, admirându-i, dădea a lehamete din mână:

– Iarăși nu vă aștept la prânz? Atunci, merg și eu să prășesc curpenii de fasole, că ploița de ieri le-a fost prielnică. Dar veniți azi mai devreme să țărnuim și cartofii, cât mai ține timpul  cu noi (vorbea despre ei, adică la plural, ca și cum câinele devenise un membru al familie, care trebuia luat în seamă…)

Ei, însă, erau departe… pornise spre Lacul Minunilor, cum îl numeau. Avea pădurarul un vis: să-și facă o barcă ( lemn destul și apoi o barcă, făcută de mânile tale, e mare lucru!) Îi venise  pe neașteptate un gând din cele mai năstrușnice, ca lui Newton, când a exclamat „Evrica!”. Dar până ce îl ținea în secret de soție, căci îi plăcea să o surprindă, după care ea devenea mai drăgăstoasă, mai atentă și în ochii ei apăreau aceleași scântei, care l-au făcut să-și piardă somnul și pofta de mâncare până când n-a văzut-o soție legitimă. Tocmai sfârșise studiile și ardea în el visul de a-și lega viața de pădure, dar nu era sigur, dacă ea, o copilă de 18 ani, va accepta  să locuiască departe de oraș toată viața… romantică destulă, dar când e prea multă, n-o prea bagi în seamă, că așa e omul… și-apoi ai o singură viață și rar omul, care vrea s-o trăiască în mijlocul pădurii!  Dragostea i-a fost cu noroc și din orășeanca cu manichiură și cârlionți n-a mai rămas nici urmă, nu e vorbă, că basmaua care o purta pe cap, pentru a fi protejată de praf și soare vara și de frig în restul anului, o prindea de minune, căci găsea ea o modalitate s-o asorteze cu straiele ce le purta, încât de fiecare dată îl surprindea și el n-o lăsa niciodată fără o vorbă caldă, un sărut dulce și constatarea: „Tu ești norocul meu, iubita mea!”   Au suferit o perioadă din cauza lipsei de copii, căci ei își doreau cât mai mulți, să umple pădurea cu gălăgia din jocurile de copii, dar nu e cum vrea omul ( o boală, în adolescență, l-a făcut pe el steril, încât nu mai rămăsese nici o speranță în privința aceasta). Au trăit un timp cu gândul la înfiere, dar au tot amânat clipa decisivă… și se mai mângâiau și ei cu nepotul, care le aducea atâtea bucurii, când venea pe timp de vară.     Și-apoi odată cu apariția câinelui viața lor parcă s-a mai înviorat, mai ales a lui. S-a atașat de el cu tot sufletul. Și la muncă, și la odihnă erau împreună. Cunoscuții îl și porecliseră „stăpânul Lupului”.  Dar avea omul și aici niște reguli stabilite: câinele să mănânce și să doarmă în curte, adică la locul său.  Și doar atunci, când erau gerurile mai aspre, îl trecea cu traiul în tindă, nu-i plăcea să-i miroase casa a câine:  fiecare cu menirea sa sub soare! 

      În acea zi de iunie pădurea îl amețea cu splendoarea sa: florile și iarba fragedă de sub poalele pomilor parcă îl ademeneau să se cufunde într-o lene nemaipomenită, aerul era îmbibat cu atâta parfum, încât plămânii făceau un efort esențial pentru a deosebi din acel amalgam un miros specific unei plante. Fiecare anotimp dădea pădurii un anumit șarm, dar numai vara și mai ales în luna iunie, pădurea devenea fantastică. În mijlocul acestui tablou feeric se ascundea și un lac pitoresc, încât i se părea de fiecare dată că  poposea direct în Paradis.                                 

 Ajunși aici, pădurarul își scoase hainele și cu un țipăt de plăcere se aruncă de pe punte în apă. Încă de țânc, scăldatul era cel mai plăcut joc între ei doi. Stăpânul se afunda și rămânea cât suporta sub apă, iar câinele, speriat de dispariția lui, se arunca să-l salveze, înotând din răsputeri să ajungă la el și din moment ce  apărea omul la suprafață, câinele îi oferea spatele, pe care acesta îi punea o mâină, ca să-l „salveze” de la nenorocire. Cu cât dulăul se făcea mai mășcat, cu atât distanța până la mal se micșora și acum câinele dezvoltă o viteză uimitoare, cea ce-l amuză pe stăpân de-a binelea: ”Bravo, băiete! Ești într-o formă perfectă, hai să mai repetăm de vre-o două ori și să ne apucăm de treabă, că uite soarele e sus de tot…

     Pomii i-a ales singur, fusese în sat la un lemnar și află câte ceva despre acest meșteșug. Mare era dorința și mai implicând și meșterul, care avea sculele necesare,  în trebușoara asta, în toamnă o scosese în capăt cu bine, mai ales că de la o vreme soția pe ici, pe colo îl înțepa cu câte o vorbuliță mai sărată, că fiecare sâmbătă și duminică (în rest era ocupat cu slujba) o petrece fără ea, nu cumva a găsit vre-un pui de lele, că prea-i este visătoare fața în fapt de seară… El o privea în ochi cu dojană, dar nu-i divulga secretul: „… muierea tânără sau … nu prea, gândul tot la prostii îl ține!”

     La aniversarea căsniciei lor, la sfârșit de septembrie își invită soția într-o plimbare la Lacul Minunilor… Au petrecut o zi din cele care nu se uită niciodată și se șterg din memorie doar cu dispariția omului. Și rămas singur, de multe ori va veni aici, să reînvie în memorie clipele petrecute atunci, când au pus barca pe apă și s-au plimbat, ca în filmele cele vechi: ea cu părul lăsat în valuri pe spate, iar el un tânăr cu pasiune în priviri, care ține cu tot dinadinsul s-o seducă… și Lupu lungit la picioarele lor și cu ochii pe jumătate închiși, parcă nevrând să le năruie magia clipelor. 

Lacul cu apa liniștită, un adevărat ochi limpede al pădurii,  devenise un fel de  loc preferat al familiei. Aici petreceau sărbători, aici se salvau de arșițile cumplite ale verilor, plutind în barca lor fermecată și anume de aici, ca dintr-un loc plin de magie curată, se întorceau mai tineri, mai proaspeți, mai bine dispuși, era un loc al minunilor, pe care Dumnezeu îl zămislise anume pentru ei…

  Bătrânețile se simțeau tot mai aproape, dar se amuzau de la orice mărturie a trecerii timpului. Ea, fiind  mai tânără, nu uita să-i amintească acest lucru printr-o glumă:

–  70 de ani! Doamne, când au trecut? Parcă mai ieri m-ai cerut de nevastă…  îți ardeau ochii, încât mi se părea că o să mă frig, dacă mă apropii de ei…             

     De la un timp avea o frică, ce-l obseda. Începu să se teamă de singurătate, o presimțire îi strângea inima, care până atunci putea să se jure că nici nu știa unde precis se află… Venea așa din senin peste el această năpastă, încât nu-și afla locul și atunci lăsa totul baltă și revenea acasă, dând vina ba pe oboseală, ba pe timp, ba pe un nimic: foame, sete. Și totul începu de la urletul înădușit al câinelui, pornit în toiul nopții, când le era somnul mai drag. Ieșea atunci stăpânul și-l mustra, ca pe un străin:

 – Ce te-ai apucat, javro, să tulburi liniștea oamenilor, odihnește-te și tu, că doar aveți și voi nevoie de-o hodină câinească… cred că e bătrân Lupul nostru de-a binelea, că uite nu mă mai înțelege, cred că-l pierd eu într-o seară prin celălalt colț de pădure, să-mi aduc vre-un cățel, că mă scoate din minți cu urletele acestea nocturne…, – bodogănind se aciua căscând lângă soție.

  – Are el ceva pe suflet, că nu degeaba plânge de răsună pădurea… bolmojea ea, somnoroasă, de fiecare dată.

Dar povestea cu urlatul se întețea, mai ales că câinele a început a refuza să meargă cu el până la Lacul Minunilor, care nu era chiar așa de departe, rămânea pe prag și aștepta până îl frigea de-a binelea soarele, apoi își căuta un culcuș sub vre-un tufar, dar tot în prejma casei, nu se prea depărta… Stăpâna, blândă și cumpătată,  îl hrănea, îi turna apă și aștepta până o sorbea cu lăcomie, înălțând a recunoștință capul spre ea. Odată i s-a părut, că ochii  câinelui lucesc a lăcrămare și o împunsătură în partea stângă a spatelui a străpuns-o ca o săgeată, parcă tăindu-i respirația, strângându-i pieptul, de parcă sufletul ar fi vrut să zboare din ea…  s-a agățat cu mâna de pomul, sub care odihnea Lupul, a cuprins cu cealaltă tulpina și a rămas un timp îngemănată de tulpină. Câinele se gudură la picioarele ei, mârâind ușor în limba lui… Și-a revenit, a băut și ea o cană de apă:

  – Mare năduf, Doamne, mare năduf…

Apoi a intrat în casă, s-a spălat cu ageazmă, și-a făcut semnul crucii, și-a înecat răsuflarea într-un „tatăl nostru” șoptit și s- a întins în pat. Și-a amintit de visul, căruia nu i-a dat  atenție: se făcea că venise la ea mama, care murise demult, și o apucă de mână s-o ia în ospeție…  El o găsi dormind și se miră:

– Ia te uită! Ce o să faci, dragă, la noapte?

Ea zâmbi blajin, dar nu-i povesti întâmplarea:

  – Hai să mergem în Duminica Mare la Lacul Minunilor, mi s-a făcut dor de apele lui, cred că a înfrunzit barca, așteptându-ne…

  – Da, iubito, de vre-o săptămâna n-am mai călcat nici eu pe acolo…

Duminică a înhămat calul la căruță, au aranjat în ea lucrurile și au pornit la drum.

Au petrecut o duminică în totă legea… Ea a cules mănunchiuri de salvie, cu care  se înpodobește casa la Duminica Mare și alte flori de leac, pe care  le numea „fermecătoare” , el a deshămat calul, i-a făcut o băiță cu apă de lac și l-a lăsat să pască, apoi a cosit iarbă s-o ia la întoarcere acasă, căci poiana din preajma lacului înflorise și aromele întrepătrunse te adormeau…  Deși ea i se păruse cam tristă, el hotărâ să n-o mai deranjeze cu întrebări de tot soiul, căci de vre-o săptămână era posomorâtă și o chinuia insomnia.  Înainte de întoarcere mai și  refuză să urce în barcă, motivând, că ar vrea să se odihnească în umbra pomilor,  renunță și el, îl chemă pe Lupu la jocul lor preferat, însă și câinele,  tolănit într-o poeniță de flori, șovăi a se ridica. Atunci stăpânul l-a împins inadins în apă, dar dulăul parcă uitase jocul și se rupea să iasă la mal… zadarnice au fost toate încercările să-l forțeze, câinele se rupea din mâinile lui, lăsându-l singur să se bălăcească ca un copil. Rămas pe mal, și-a culcat capul pe labe și a început a mârâi înfundat, de parcă își dojenea stăpânul, care se îndepărta de mal. La un moment dat sări pe picioare și alergă nebun spre stăpâna ce era lungită pe pătură cu fața în sus, cu ochii deschiși, de parcă încăpuse în ei tot cerul… doar mâna stângă era aranjată pe pieptul stâng, acolo unde de o săptămână nu se mai ogoia un foc. Câinele începu a se mișca haotic în jurul femeii, scoțând un mârâit neobișnuit, care trecu într-un hămăit-urlet. La auzul acestor sunete dezastruoase, omul începu a înota din răsputeri și distanța până la mal i se păru cea mai grea din viața lui… Înnebunit, scutura femeia rece, fără suflare, tremurând din tot corpul și murmurând:

 – Nu mă lăsa singur, te rog, te rog, te rog… ce ai făcut, ce ai făcut?!

       Nu vroia să mai trăiască… O înmormântase  sub un stejar, în apropierea casei, așa le-a fost înțelegerea, să fie alături până la capăt. După înmormântare, sora l-a rugat mult să renunțe la pădure. Răspunsul fu doar o mișcare negativă din cap. Nepotul, flăcău în toată firea, care nu mai fusese demult pe aici, acum mângâia cu palma câinele, tolănit la umbra nucului din fața casei cu capul pe labe. Nu mai urla nopțile, își urmărea în tăcere stăpânul cu ochii înlăcrămați, un fel de blândețe câinească.

       Singurătatea îl făcea mai ursuz, închis în sine, privirea pierduse din seninătate, la fiecare pas bolmojea de unul singur, ba uneori devenea agresiv pe toată lumea, mai ales pe Lupu… Câinele, însă, se ascundea din calea stăpânului, simțindu-i nemulțumirea și de la un timp slăbise, pășea apatic, apărea la apelul stăpânului din locuri diferite, dar de fiecare dată, când i se întindea bucata pentru existență, își privea stăpânul deschis în ochi.

        Lacul Minunilor devenise un lac al amintirilor dureroase și stăpânul evita să se mai joace cu Lupul ca pe vremurile frumoase, venea doar să îngrijească barca și să pescuiască rar de tot, când era în dușii cei buni.

          Se înstrăinase de toți cunoscuții,  rar mergea în sat, muncea pe loturi zi la zi mai mult dimineața și seara, în rest se închidea în casă de unul singur. De la un timp începuse a se uita chiorâș la câine  și a-l insulta, a-l trata cu ură deschisă, de parcă acest câine, bătrân și el,  ar fi fost vinovat de halul în care ajunsese.

       Venise iarăși toamna cu un septembrie, ce-l îneca în amintiri răvășitoare… Seara și-a vărsat iar amarul pe câine, dar tot mai avea ceva greu rămas în suflet, nici nu putea explica de ce anume pe Lupu, poate pentru că el îl înțelegea ca nimeni altul, poate pentru că acest câine îi aducea aminte de anii frumoși ce nu se vor mai repeta niciodată, or în preajmă nu mai era suflare care să-l asculte, să-l mângâie…

Acel mâine, pe care îl prevestea cu atâta răutate sosi. Se trezi în zori cu un gând tulbure de răzbunare pe viața ce s-a scurs prea repede, pe timpul trăit singuratic,  fără femeia iubită , pe greul bătrâneților și această situație îi tulbură parcă mințile. Ieși din casă și începu din prag a înjura tot ce-i apărea în cale. Câinele miji ochii a așteptare să fie chemat la bucata lui de mâncare și fu strigat, dar nu la ospăț… De cum se ivi din cușcă, stăpânul îi prinse gâtul într-o curea și cu o funie îl ficsă de căruță. Aruncă și vâslele în ea și struni calul. Câinele, care niciodată n-a fost ținut în lanț, încercă să se debaraseze, dar nereușind, păși supus din urma căruței.  Ajus la lac, sili câinele să urce în luntre, ținând funia înfășurată pe palma stângă, fixă vâslele și porni din toată puterea a vâsli aproape de mijlocul lacului. Se opri și fără nici o vorbă împinse câinele în apă, apoi ridică o vâslă și cu toată răutatea lovi animalul drept în cap. Bietul câine nu se așteptă la astfel de „joc”, încercă să se zmulgă din laț și la un moment, când stăpânul ridică vâsla să lovească iar, câinele se smunci din răsputeri și barca, care începuse a balansa sub mișcările bătrânului, se înclină pe o parte, încât omul își pierdu echilibrul și se rostogoli cu capul în jos în apă. Nopțile de toamna reușiseră a răci apele și hainele bătrânului se îngreleseră și-l strângeau într-un clește rece, iar lovitura de la cădere îl ameți puțin. Câinele, cu capul însângerat, se răsuci brusc și văzându-și stăpânul la grea încercare, se năpusti, ca în timpul jocului, încleștă maxilarele de haina stăpânului și porni spre mal, înotând din răsputeri, ca atunci, în tinerețile lor.

 Bătrânul își reveni din spaima ce îl înțepenise și începu a pluti cu rămășițele de forțe adunate. Ajunși la mal, câinele căzu într-un leșin fără mișcare, iar stăpânul mai reuși să-și facă semnul crucii, bolborosind:

– A-de-vă-rat…, Doa-mne, la-cul mi-nuuni… – și căzu, și el, într-o amorțeală.

Se trezi de la mârâitul câinelui, care avea, probabil, nevoie de ajutor. Îl luă în brațe, ca pe un copil drag, lacrimile șiruiau pe fața lui murdară, de cât timp n-a mai plâns nu mai ținea minte, sălbătăcise de-a binelea… aranjă câinele în căruță, aruncă peste el o cârpă uscată, ce se tăvălea pe acolo. El se înfășură cu impermiabilul, ce-l ținea la caz de ploaie, și  îndemnă calul, să ajungă mai repede acasă.

     Întră în casă cu câinele  în brațe, îi făcu un culcuș din pături în preajma sobei și aprinse focul. Noaptea fu grea, bietul câine și sărmanul om, trecură printr-o luptă înverșunată cu moartea, dar viața biruise și ea trebuia trăită până la capăt, căci nu fiecare se naște a doua oară. Putem doar să ne imaginăm ce remușcări a trebuit să depășească sufletul unuia, ca să redevină omenesc.

     Nu știu cât au trăit, dar în timpul cât au fost împreună, au mâncat  din aceeași bucată de pâine și au dormit în aceeași cameră. Și nimeni nu i-a mai văzut separat.

     Întâmplarea aceasta a devenit o legendă, mai mult povestită la un pahar de vorbă, despre două suflete: unul – cu rațiune, înzestrat cu cuvânt, dar egoist, răutăcios, degradat, răzbunător, iar  altul – patruped, necuvântător, fără judecată, dar iubitor, fidel, compasional, sensibil.  Superioritatea sufletească a acestui animal m-a și făcut să încheg această povestire, dar oricum rămân  frământată și acum de întrebarea: de ce e atât de neputincios omul în fața greului vieții, mai slab de fire chiar decât un câine.

8 februarie 2015      Maria BOTNARU

SURSA: http://www.tighinaromaneasca.wordpress.com

Anunțuri

Despre SECRETELE ISTORIEI

Alexandru Moraru, istoric-arhivist si publicist, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, autor și editor al mai multor cărți și culegeri de documente și materiale elaborate în urma cercetărilor de arhivă, sute și sute de articole și investigații documentare.
Galerie | Acest articol a fost publicat în PUNCTE DE VEDERE, SFATURI PENTRU PRIETENII MEI, VIBRAŢIA SUFLETULUI. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s