MARTIE 1944 – ROMÂNIA, TEATRU DE RĂZBOI

Romania_1944_art-emisAcum 71 de ani, după aproape trei ani de război, în martie 1944, partea de est și nord‑est a României a devenit, din nou, teatru de război, armatele sovietice pătrunzând pe teritoriul național, în urma operațiilor „Proskurov ‑ Cernăuți”, „Uman ‑ Botoșani” și „Odesa”, desfășurate de fronturile 1, 2 și 3 ucrainene. În Bucovina, după ce la 23 martie, trupele Frontului 1 ucrainean au realizat câteva capete de pod peste Nistru, la 28 martie (orele 21) circa 30 de tancuri și infanterie purtată au intrat în Cernăuți, orașul fiind ocupat a doua zi. În centrul Basarabiei, Nistrul a fost forțat de trupe ale Frontului 2 ucrainean, la 18 martie, în sectorul Moghilev, Râbnița, după care au trecut Prutul la 26 martie 1944, cucerind orașele Botoșani, Rădăuți și Pașcani. Tot pe Nistru, ceva mai la sud, după ce au pătruns în Tiraspol la 12 aprilie, trupe ale Frontului 3 ucrainean au forțat fluviul din mișcare, constituind un cap de pod la sud de Tighina. În final, la 17 aprilie, frontul a fost stabilizat pe aliniamentul Gura Humorului, Târgu Neamț, sud Pașcani, nord Târgu Frumos, nord Iași, nord Cornești, cursul inferior al Nistrului până la Marea Neagră. În încercarea de a ridica moralul militarilor români și de a-i impulsiona în luptă, generalul Mihail Racoviță, comandantul Armatei a 4-a, a dat, la 2 aprilie 1944, următorul ordin de zi: „Ostași ai Armatei a 4-a! Inamicul a ocupat Bucovina, jumătate din Basarabia și parte din Moldova și, prin lovituri puternice, încearcă să pătrundă spre frontul Armatei să-și reverse hoardele pentru a cuceri deocamdată întreaga Moldovă. Ostași ai Armatei a 4-a! În aceste zile grele este vorba de a apăra iarăși ființa nației noastre și sunt sigur că toți vă veți face datoria. Nimeni nu trebuie să-și părăsească postul de luptă care i-a fost hărăzit și mai bine să se lase să moară pe loc, decât să lase pe inamic să înainteze. Inamicul, care întâmplător ar fi ajuns până în linia noastră de luptă, va fi contraatacat fără cruțare. Sus inimile ostași! Veți fi oare voi mai prejos decât strămoșii noștri? Veți fi oare mai prejos decât părinții voștri care au făcut România Mare? Veți permite voi inamicului hain să ne pângărească mai departe satele și orașele noastre, nevestele și copii noștri, bisericile și datinele? Sus inimile ostași! Soarta neamului nostru este în mâinele voastre”.

Pentru militari și pentru țară, nu moralul era problema care trebuia să preocupe, atunci, factorii de conducere statlă și militară, ci modul în care era dotată și instruită oștirea. Ca și în alte dăți, factorii de răspundere de la București nu s-au dovedit la înălțimea cerințelor și așteptărilor. Mai mult, subestimând capacitatea ofensivă a armatei sovietice, nu au luat din timp măsurile necesare spre a putea face față situației previzibile, date fiind victoriile successive, obținute de soviettici după Stalingrad. Cu toate că ordonase, în ianuarie 1944, să se intensifice măsurile pentru consolidarea zonei fortificate Focșani-Nămoloasa-Brăila, mareşalul Ion Antonescu a apreciat greșit (februarie 1944, după ce fusese informat de șeful Secției operații a Grupului de armate „A” despre pregătirile sovieticilor în vederea unei ofensive de anvergură pe direcțiile Stanislav-Cernăuți și Jmerinka-Tarnopol), că „nu sunt indicii serioase că prevederile vor da rezultatele așteptate de ruși”, că „forța ofensivă rusească a scăzut, puterea de pătrundere în adâncime lipsește”, că „frontul va putea să mai sufere fluctuații, care însă nu vor mai putea avea consecințe strategice”. Ca urmare, Armata a 4-a română a fost remobilizată abia la 15 martie 1944, la 11 zile după ce Frontul 1 ucrainean declanșase ofensiva pe direcțiile Sepetovka-Cernăuți și Vinița-Hotin, la 10 zile după ce Frontul 2 ucrainean atacase pe direcțiile Uman-Botoșani și Kirovograd-Râbnița și cu numai 3 zile înainte ca trupele sovietice să forțeze Nistrul, în sectorul Moghilev, Râbnița, pătrunzând pe teritoriul național. Având, initial, în compunere doar Grupul „Cantemir” (Divizia 5 infanterie și Detașamentul „Rareș”), dislocat în Transnistria și nordul Basarabiei, și Corpul 4 armată (diviziile 7, 8 infanterie și 5 cavalerie, dispuse în acoperire pe Nistru cu misiune de a interzice pătrunderea inamicului pe direcțiile Hotin-Botoșani-Pașcani și Moghilev-Târgu Frumos), Armata a 4-a a primit, prin Directiva operativă nr. 49 a Marelui Stat Major, următoarele misiuni:

– în Transnistria – să asigure evacuarea „în întregime, în ordine și la timp” a tuturor unităților și formațiunilor militare și a autorităților civile;
– la Nistru și la Prut – să organizeze capete de pod cu detașamente mixte (infanterie, cavalerie, artilerie etc.) în zona podurilor de cale ferată, rutiere sau improvizate pentru a asigura trecerile împotriva acțiunii forțelor sovietice, parașutiștilor sau partizanilor;
– în Moldova – să întârzie cât mai mult înaintarea inamicului spre aliniamentul Dealul Mare – Târgu Neamț, care trebuia apărat cu forțele principale.
Pentru îndeplinirea acestor misiuni, unitățile Grupului „Cantemir” trebuiau să se retragă „pe linii succesive, stabilite în raport cu mișcarea trupelor germane”, fără să se angajeze în luptă, în cadrul unităților germane operative decât „în cazuri excepționale, când vor fi amenințate direct sau când evacuarea unităților, formațiunilor și autorităților nu s-a putut termina”. Între Nistru și Prut și pe poziția Dealul Mare-Târgu Neamț trebuia să se desfășoare „o acțiune întârzietoare prin detașamente mobile” (pe Nistru, asemenea detașamente s-au constituit la Zalesciki, Moghilev, Iampol, Vadul Lui Rașcu și Rezina). Cu asemenea concepție de luptă și cu asemenea forțe nu se putea face față însă capacității ofensive a celor trei fronturi sovietice, chiar dacă pe Nistru, la sud de Orhei, au fost dispuse Armata a 6-a germană și Armata a 3-a română, ambele cu trupe obosite și cu o capacitate de luptă redusă, în urma grelelor lupte duse la nord de Marea de Azov și de Marea Neagră. Chiar dacă, până la începutul lunii aprilie, Înaltul comandament german a reușit să dispună, pe un front de 650 km, de la Kuty până la vărsarea Nistrului în Marea Neagră, 17 divizii germane și 23 divizii române subordinate Grupului de armate „Ucraina de Sud” (fost Grupul de armate „A”, până la 5 aprilie), comandat de la 30 martie de generalul Ferdinad Schörner. Cele mai multe dintre aceste mari unități erau însă „decimate și obosite”, așa cum apreciază istoricul german Klaus Schönherr, un foarte bun cunoscător al operațiilor militare desfășurate de Wehrmacht în spatial românesc. La mijlocul lunii aprilie 1944, menționează distinsul istoric, niciuna dintre diviziile Grupului de armate „A” „nu mai avea efectivul complet, mai mult de jumătate din aceste unități supraviețiuind încă sub forma unor grupe de luptă”, iar „din cele șapte unități blinate din zona de operații românească mai dispuneau de aproximativ 61 tancuri în stare de funcținare și de 75 de tunuri de asalt intacte, fapt ce demonstrează că din punct de vedere material unitățile germane erau aproape de epuizare”.

Dacă aceasta era capacitatea combativă a trupelor germane este ușor de înțeles care era forța de luptă a celor române, din moment ce însuși mareşalul Ion Antonescu aprecia, la 27 martie, că „lipsa totală de mijloace anticar” îl punea în imposibilitatea să apere cursul superior al Prutului, că mult mai indicată ar fi fost pentru aceasta Armata 1 blindată germană, marile unități române urmând să acționeze doar pe aliniamentul Târgu Neamț-Dealul Mare. Și în acel caz, mai avertiza mareșalul, „nici cu forțele aflate în prezent pe linia Târgu Neamț – Dealul Mare și nici prin întărirea lor cu celelalte trei divizii ce urmează să sosească nu vom putea menține acest front fără ajutorul unor detașamente speciale anticar germane”.Insistând pentru apărarea masivului Cornești printr-o „concentrare spre înapoi” a trupelor germane din grupul de armate „A” și nu „spre înainte” a diviziilor române, pentru evacuarea Crimeei în „ultimul moment favorabil” spre a recupera cât mai multe trupe în vederea întăririi flancului sudic al frontului din Basarabia, mareşalul Ion Antonescu a mai arătat că avea datoria „față de armată și istorie” să încerce „regruparea forțelor române într-un singur bloc” în care comanda să revină comandamentului român, că forțele române trebuiau întărite cu unități blindate și anticar germane. Puțin mai târziu, la 8 aprilie, tot Ion Antonescu atrăgea atenția că forțele Armatei a 4-a nu erau complet concentrate, nu erau dotate cu tunuri de asalt și tunuri antitanc grele, nu aveau mijloace de transmisiuni radio și nici servicii tractate hipo. Ca urmare, cerea, din nou, ca aceasta să nu fie „împinsă înainte” de poziția Târgu Neamț-Iași, așa cum doreau germanii. În contextul agravării situației din zona Odesa, mareșalul român considera că trupele Armatei a 4-a constituiau „ultimele rezerve militare ale neamului românesc”, că împingerea dispunerea acestora în capul de pod de la nord de Iași ar fi reprezentat „o aventură”, care va aduce „infinit mai multe sacrificii întregului front de sud”. În final, a cedat și a acceptat concepția germană.

Slabei capacități de luptă a trupelor și divergențelor privind aliniamentul pe care urma să se desfășoare viitoarea bătălie defensivă li s-au adăugat divergențele privind modul de conducerea trupelor, Înaltul comandament român dorind să se implice în conducerea operațiilor trupelor române pe frontul din Moldova. În acest sens, la 19 martie 1944, Ion Antonescu a făcut cunoscut lui Hitler că simpla informare pe care i‑o făceau comandamentele germane asupra desfășurării operațiilor militare pe front, fără „o apreciere a evenimentelor ce ele pot produce și a intențiilor de viitor”îl lipseau de „orientarea necesară conducerii statului”. Mareșalul Antonescu considera „imperios necesar” să fie informat asupra „desfășurării operațiunilor și consecințelor lor probabile” pentru a putea lua din timp măsurile care se impuneau. Câteva zile mai târziu, tot el, aprecia, într-o Notă transmisă generalului Ilie Șteflea că ofensiva sovietică interesa direct și îndeaproape „apărarea teritoriului românesc” și preciza că era „absolut necesar să se dea conducerii statului român posibilitatea de a-și expune cuvântul asupra scopului și rezultatelor ce urmăreşte”. Experiența Odesei și Stalingradului au făcut ca Înaltul comandament german să considere aliatul român ca „incapabil să conducă independent, și cu bune rezultate, o operaţiune”, asumându-și prerogativele conducerii strategice și operative asupra întregului front de luptă. Conștienți că realizarea comandamentului unic era „indispensabilă conducerii operaţiunilor”, mareşalul Ion Antonescu și generalul Ilie Șteflea au acceptat, în final, subordonarea Armatei a 4-a Grupului de armate „A”, apoi, constituirea, la 26 martie 1944, a două grupări de armată, conduse de câte un comandant german, respectiv român, fiecare având în compunere corpuri de armată și divizii germane și române: Armata a 4-a română și Armata a 8-a germană au constituit Gruparea de armate „Wöhler”, iar Armata a 3-a română și Armata a 6-a germană Gruparea de armate „Dumitrescu”, ambele grupări fiind subordonate Grupului de armate „A”, care la 6 aprilie a luat denumirea de Grupul de armate „Ucraina de Sud”, sub comanda generalului-colonel Ferdinand Schörner.

Chiar dacă, introducerea Armatei a 4-a în dispozitivul de luptă din Moldova a contribuit la oprirea înaintării trupelor sovietice, la fel de importante au fost epuizarea capacității ofensive a fronturilor sovietice, dar și ploile căzute din belșug, care au desfundat drumurile și au îngreunat mișcarea trupelor inamice. În afara deficiențelor din organizarea, dotarea și instruirea trupelor (pentru a câta oară?), gravă (în acel moment în care toate forțele națiunii trebuiau să se concentreze pentru apărarea teritoriului național) a fost și intervenția colonelului Constantin Sănătescu (până la 1 aprilie șef al Casei Militare Regale, iar după acceea mareșal al Palatului; până la 23 august 1944), pe lângă diverși generali și ofițeri români, încercând să-i atragă de partea forțelor care pregăteau desprinderea României din Axă. La 15 martie 1944, de exemplu,în cadrul unei discuții avute cu colonelul Titus Gârbea, generalul Constantin Sănătescu sublinia situația grea a lui Antonescu, care nu va mai putea stăpâni situația” și aprecia că noi nu trebuie să împărtășim soarta Germaniei”, că „trebuie să reacționăm și repede, până nu este prea târziu”. Asemenea intervenții, făcute și față de alți genenrali români, unii dintrei ei având comandă operativă pe front, nu erau de natură să-i facă să se concentreze asupra luptei cu inamicul. În urma unor asemenea interveții, generalul Mihail Racoviță – cel care la 2 aprilie își îndemnase subodonații să-și dea viața în lupta cu inamicul pentru apărare țării – avea să plece la 1 august 1944 în concediu, împreună cu șeful de stat major, cu puțin timp înainte de declanșarea ofesivei sovietice „Iași-Chișinău”, la 20 august 1944 și întoarcerea armelor la 23 august1944, fiind numit imediat ministru de Război.

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

SURSA: http://www.art-emis.ro

Anunțuri

Despre SECRETELE ISTORIEI

Alexandru Moraru, istoric-arhivist si publicist, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, autor și editor al mai multor cărți și culegeri de documente și materiale elaborate în urma cercetărilor de arhivă, sute și sute de articole și investigații documentare.
Galerie | Acest articol a fost publicat în Documente, MILITARI DE CARIERĂ:, PRIETENII M-AU INFORMAT:, SFATURI PENTRU PRIETENII MEI, TEXTE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s