O istorie „Tale quale”

ScurtuIoan2_art-emis prezentăm opiniile reputatului istoric Ioan Scurtu, membru titular-fondator al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România şi preşedinte al secţiei de ştiinţe istorice şi arheologice, despre o serie de aspecte ale situaţiei României, ale relaţiiilor ei internationale de-a lungul deceniilor şi despre câteva personalităţi reprezentative ale istoriei contemporane şi recente ale României. (Redacţia ART-EMIS)

Gheorghe Gheorghiu Dej, un politician extrem de abil

După ocuparea Ţării de către trupele sovietice, la conducerea României s-au perindat o serie de personalităţi care au marcat profund evenimentele ce au urmat. Dintre aceştia, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost un politician extrem de abil. A suportat aproape 15 ani dominaţia sovietică, apoi a început o acţiune metodică (şi riscantă) de eliberare, care a devenit publică prin Declaraţia din aprilie 1964. Problema retragerii trupelor sovietice (care i se datorează în mare măsură) a fost ridicată în 1955 şi a devenit realitate în 1958, când Hruşciov avea nevoie de o refacere a imaginii U.R.S.S. pe plan internaţional după intervenţia armată în Ungaria. Nu a fost o răsplată a liderului sovietic pentru poziţia lui Dej faţă de Nagy, ci un calcul politic meticulos elaborat la Kremlin. Retrocedarea unei părţi din tezaur în iunie 1956 nu a fost o recompensă pentru poziţia sa faţă de intervenţia sovietică în Ungaria, cum au afirmat unii ziarişti şi oameni politici – spre surprinderea mea, chiar fostul ministru de externe Cristian Diaconescu, într-un interviu din 16 iunie 2012 – pentru simplul motiv că acea intervenţie a avut loc ulterior, în luna noiembrie 1956.

Congresul al IV-lea al P.M.R.

În 1965 Alexandru Bârlădeanu era un activist din linia a doua, nu făcea parte dintre „baronii” partidului (aceştia erau Maurer, Bodnăraş, Stoica, Drăghici) care au decis alegerea lui Ceauşescu. În realitate, la 22 martie 1965 (Dej murise la 19 martie) a avut loc o plenară a C.C. al P.M.R., la care Maurer l-a propus în funcţia de prim-secretar pe Ceauşescu, participanţii au aprobat prin vot deschis propunerea, fără nicio luare de cuvânt, iar şedinţa s-a terminat în 10 minute (relatare făcută mie de Gheorghe Apostol, cel care credea că va fi el ales în locul lui Dej). Congresul al IV-lea al P.M.R. (al IX-lea al P.C.R.) era planificat din timpul lui Gheorghiu-Dej şi nu numai că nu a fost convocat în grabă, ci s-a desfăşurat după patru luni de la moartea acestuia. Într-adevăr, a fost o dispută între Ceauşescu şi Maurer (cu care s-a aliat Bârlădeanu) în legătură cu fondul de acumulare şi cel de consum. Bârlădeanu a fost „tras pe linie moartă” nu în 1966, ci în 1969, până atunci fiind membru în C.P.Ex. şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.

„Momentul” Cehoslovacia – 1968 şi „minciuna mai mare decât Pentagonul” a lui Pacepa

In „Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România” poziţia lui Nicolae Ceauşescu faţă de invadarea Cehoslovaciei este trecută cu vederea.
Comisia nu a făcut o analiză ştiinţifică, ci a elaborat un text politic, deoarece a avut un singur obiectiv: de „fundamentarea intelectuală şi morală a actului de condamnare” a respectivului regim (am citat din Mesajul preşedintelui Băsescu adresat Parlamentului la18 decembrie 2006). Momentul Cehoslovacia 1968 este o pagină luminoasă din istoria României. Eu am publicat stenograma discuţiilor Ceauşescu-Tito[1], din care rezultă limpede hotărârea liderului român de a rezista în cazul unei invazii sovietice. Poziţia lui Ceauşescu s-a bucurat de o largă susţinere, atunci s-a scandat pentru prima dată în Piaţa Palatului din Bucureşti: „Ceauşescu-România!” Pentru a arunca în derizoriu acest moment istoric, generalul de securitate Pacepa a scris că Ceauşescu se pregătea să fugă din ţară, o minciună mai mare decât Pentagonul.

România, un centru al diplomaţiei mondiale

Rolul european în diplomaţie al lui Nicolae Titulescu este foarte bine cunoscut. Titulescu a fost un diplomat remarcabil. Era un om inteligent, avea o memorie excepţională, stăpânea la perfecţie dreptul internaţional şi cunoştea în amănunt conţinutul tratatelor internaţionale semnate după 1919. În plus, s-a aflat de fiecare dată în mijlocul evenimentelor (era prezent mai mult în străinătate decât în ţară). Ca urmare, îşi putea permite să „aducă la ordine” pe cei care nu-şi respectau propria semnătură (inclusiv pe primul ministru de externe al Marii Britanii) şi care făceau concesii statelor revizioniste (mai ales Germaniei), în speranţa că vor evita un nou război. Consecinţele s-au văzut la 1 septembrie 1939. După Titulescu, România a mai avut mari diplomaţi – Grigore Gafencu, Corneliu Mănescu, Ştefan Andrei – dar ei nu s-au ridicat la prestigiul internaţional dobândit de Titulescu. Pe de altă parte, nu poate fi negat rolul lui Ceauşescu, în timpul căruia România a devenit un centru al diplomaţiei mondiale. La Bucureşti s-au pus bazele păcii dintre Israel şi Egipt, încheierii războiului din Vietnam, stabilirii de relaţii diplomatice între S.U.A. şi R.P.Chineză etc. etc. Guvernanţii de după 1989 şi „societatea civilă” au tot interesul să nu menţioneze aceste realităţi pentru a nu oferi românilor posibilitatea unor comparaţii: ce a fost „ieri” şi ce este „astăzi”. Adică, să nu-şi pună astfel de întrebări: Are România după 1989 o politică externă proprie? Ce iniţiative internaţionale a avut diplomaţia românească în ultimii 26 ani? Care este rolul (şi locul – n.r.) României în cadrul N.A.T.O.? Dar al Uniunii Europene? Desigur, în comparaţie cu alte etape istorice, situaţia actuală este de-a dreptul jenantă.

Din Istoria Românilor fac parte şi cuvintele elogioase ale unui preşedinte al S.U.A., dar şi plimbarea lui Ceauşescu alături de regina Marii Britanii, cu caleaşca, pe străzile Londrei

Unii jurnalişti şi „istorici ocazionali” afirmă că prin politica externă promovată de Nicolae Ceauşescu, acesta i-ar fi păcălit pe liderii Occidentali, dar o asemenea apreciere este departe de adevar. În realitate, Ceauşescu dorea şi „a reuşit să poziţioneze, altfel decât până atunci, România pe harta lumii.” El nu „păcălise” Occidentul, ci din motive profunde şi bine întemeiate dorea ca România să se emancipeze definitiv de sub dominaţia sovietică, iar Occidentul voia să slăbească sistemul socialist, drept care a încurajat acţiunile prin care se creau dificultăţi conducerii de la Kremlin. Sunt convins că la Washingron, Londra şi Paris se cunoştea foarte bine situaţia din România, inclusiv în privinţa drepturilor omului, dar interesul liderilor occidentali era de a-l cultiva şi încuraja pe Ceauşescu pentru a „sparge” unitatea „lagărului socialist” şi a slăbi cât mai mult poziţia Uniunii Sovietice. Laudele lui Carter la adresa lui Ceauşescu sunt o realitate: niciodată un lider politic român nu a mai avut parte de asemenea cuvinte elogioase din partea unui preşedinte al S.U.A. Ele fac parte din istorie, ca şi plimbarea lui Ceauşescu alături de regina Marii Britanii, cu caleaşca, pe străzile Londrei. Era un tratament cu totul excepţional, fapt ce arată că România se bucura de un autentic prestigiu internaţional.

Schimbarea de atitudine a liderilor occidentali nu se datora faptului că şi-ar fi dat seama că ar fi fost fost păcăliţi de Ceauşescu, ci dintr-un cu totul alt motiv: în 1985 la conducerea U.R.S.S. a ajuns Mihail Gorbaciov, care şi-a propus să „reconstruiască” (perestroika) regimul sovietic şi să-l facă transparent (glasnosti). Occidentalii şi-au dat seama că un regim totalitar nu putea fi „reconstruit” şi nici nu putea fi „transparent” decât negându-se pe sine. Ca urmare, l-au încurajat pe Gorbaciov să-şi promoveze programul, care cu certitudine ducea la prăbuşirea Uniunii Sovietice. Ceauşescu a sesizat de la început consecinţele politicii lui Gorbaciov, drept care s-a opus categoric reformelor preconizate de acesta, devenind apărătorul principiilor marxist-leniniste. În plus, Gorbaciov a deschis dialogul cu preşedinţii S.U.A. şi Franţei, precum şi cu primul ministru al Marii Britanii, astfel că Ceauşescu nu mai era un „mediator” şi nici „eroul păcii”, cum fusese apreciat până atunci. După 1985, pe lângă sprijinul acordat lui Gorbaciov (căruia i s-a conferit Premiul Nobel), Occidentul a pornit campania împotriva celor care contestau justeţea noii politici a Kremlinului. Ca urmare, Ceauşescu a devenit ţinta campaniilor mass-media, deoarece nu aplica perestroika şi glasnosti-ul. Cu acel prilej a „descoperit” că în România nu se respectau drepturile omului, ba chiar că Ceauşescu promova o politică agresivă faţă de minorităţile naţionale şi trecuse la distrugerea satelor locuite de unguri şi nemţi. Era o acuzaţie absolut falsă, întrucât nu a fost demolată nici măcar o casă aparţinând respectivelor minorităţi. Dar campania mediatică îşi făcea efectul, multe sate româneşti fiind „adoptate” de sate din Occident pentru a le „salva” de la distrugere.

Schimbarea echilibrului de forţe pe plan mondial

Pe lângă nemulţumirea populaţiei faţă de politica regimului lui Nicolae ceauşescu, un rol important, chiar decisiv, l-a avut contextul extern. Nu politica de acumulare a dus la „pieirea” lui Ceauşescu, ci schimbarea echilibrului de forţe pe plan mondial. Dacă în 1945 Uniunea Sovietică şi-a impus propriul ei regim politic într-o bună parte din Europa Centrală şi de Sud-Est, S.U.A. şi-au luat revanşa în 1989. După 1985, pe scena istoriei mondiale Ceauşescu devenise o piedică pentru Occident şi, ca urmare, trebuia nu numai înlăturat, ci şi lichidat fizic, pentru că ştia prea multe despre care nu trebuia să poată vorbi, pentru ca oamenii să nu afle la ce „jocuri” s-au pretat anumiţi lideri occidentali, dar şi sovietici. La început Ceauşescu era relativ modest, dar treptat a început să se creadă a-toate-ştiutor, acceptând cu plăcere să fie declarat „erou”, „genial” etc. O vină importantă revine celor din cercul apropiat: Maurer, Bodnăraş, Dumitru Popescu , dar şi unor poeţi, pictori, muzicieni etc., care au promovat un deşănţat cult al personalităţii.

„Mormanul de fiare vechi” şi „Cutiile de chibrituri” sunt realităţi care aparţin României şi nu pot fi şterse din istorie

Există diferenţe esenţiale între regimul economic dinainte de 1989 şi cel care a urmat. Dincolo de orice discuţii despre repartizarea bugetului, rămâne faptul că, printr-o rată foarte ridicată a fondului de acumulare, s-au putut construi uzine (între care I.M.G.B., Oţeluri Speciale-Târgovişte, rafinăria Midia-Năvodari), combinate de creştere a unor animale şi păsări (precum cel de porci – „Contim”-Timişoara, de berbecuţi – Călăraşi, de păsări – Piatra Neamţ), s-au irigat patru milioane de ha (cea mai mare suprafaţă irigată din Europa), s-au construit circa trei milioane de apartamente (în care s-a mutat aproape jumătate din populaţia ţării), s-a dat în folosinţă Centrul de Fizică de la Măgurele, complexul de clădiri ale Institutului (Universităţii) Politehnice Bucureşti etc, etc. Acestea sunt realităţi care aparţin României, neputând fi şterse din istorie. La vremea respectivă, F.M.I. a încurajat această politică, a acordat împrumuturi masive pe baza unor programe concrete prezentate de România. În 1981, Ceauşescu a decis achitarea rapidă a întregii datorii externe, drept care a forţat exportul şi a introdus restricţii care au afectat grav situaţia populaţiei (cartele la produse alimentare, oprirea preluarea guvernului, Petre Roman a pus un diagnostic categoric: industria românească este „un morman de fiare vechi”. A mai spus că statul îşi ia mâna de pe economie”, în condiţiile în care 90% dintre întreprinderile existente erau întreprinderi de stat. În fond, acesta a fost un îndemn la distrugerea industriei şi vinderea fabricilor ca fier vechi sau de a fi „privatizate” la preţuri de nimic către firme străine. Este adevărat că multe întreprinderi foloseau o tehnologie învechită, dar erau şi unele moderne, iar o politică raţională (patriotică) ar fi impus o analiză detaliată şi stabilirea de măsuri corespunzătoare. Realitatea este că, în scurt timp, marile combinate de pui şi de porci au fost lichidate (inclusiv Contim, cel mai mare din Europa acelor ani), românii fiind nevoiţi să cumpere carne şi alte produse alimentare venite din străinătate (inclusiv usturoi şi ardei din America Latină), sistemul de irigaţie a fost distrus, institutele de cercetare ştiinţifică au fost închise ca nefiind rentabile. Apartamentele erau prezentate ca nişte „cutii de chibrituri”, urâte şi proaste, neglijându-se faptul că cele mai multe au fost repartizate unor oameni care nu avuseseră în viaţa lor curent electric şi apă curentă, iar closetul era în fundul curţii. S-ar putea pune întrebarea: oare câţi tineri din ziua de azi nu ar dori să primească un apartament în asemenea „cutii de chibrituri”?

Silviu Brucan, profetul-cameleon al trecutului

Dintre personajele influente de la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, Silviu Brucan (Samuel Bruckner) a făcut parte din categoria oamenilor „fără Neam şi fără Dumnezeu” (l-am parafrazat pe Nicolae Rădescu, cel care în 1945 s-a referit astfel la Vasile Luca şi Ana Pauker). În 1944-1948, Brucan era admiratorul lui Stalin, căruia îi dedica imnuri de slavă în „Scânteia”, organul C.C. al P.C.R., şi tot acolo condamna partidele istorice, mai ales pe Maniu şi Brătianu, cerând arestarea lor. Apoi s-a „occidentalizat”, devenind ambasadorul României în S.U.A. În martie 1989 i-a cerut lui Ceauşescu să aplice reformele lui Gorbaciov (scrisoarea celor şase), iar din decembrie 1989 a devenit „ideologul” regimului democratic şi a susţinut la TVR emisiunea „Profeţii despre trecut”. Rar poate fi întâlnit în istorie un asemenea cameleon! În privinţa României, atitudinea Occidentului a urmat unele etape: în anii 1989-1991 Occidentul a avut ca prioritate: unificarea Germaniei, situaţie de care au profitat oamenii sovieticilor, dar ei nu s-au putut menţine la putere. După ce a rezolvat în favoarea sa problema gemană, Occidentul „şi-a întors faţa” şi spre România, pe care a inclus-o în sfera sa de influenţă (dominaţie).

Armata Română şi războiul din Irak

De-a lungul istoriei sale, Armata Română a executat ordinele primite de la guverne. Ca urmare, în Irak a participat pentru a „salva” omenirea de „pericolul folosirii bombei atomice de către Saddam Hussein”. După ce s-a constatat că totul fusese o imensă minciună propagandistică, s-a zis că trebuia înlăturat dictatorul pentru a se instaura democraţia în Irak. Acum, în 2015, oficialii S.U.A. recunosc deschis că invadarea Irakului a fost o greşeală, dar în România nu se comentează, nu se spune că Armata Română a fost antrenată în această „greşeală” (pe cheltuiala statului român). Preşedintele Emil Constantinescu justifica implicarea României în acea invazie prin faptul că firmele româneşti vor participa la reconstrucţia Irakului şi vor câştiga sume colosale. Realitatea este că nicio firmă românească nu a fost „băgată în seamă” de oamenii de afaceri americani, englezi etc. care şi-au urmărit propriul interes. Evident, nimeni nu mai comentează acele declaraţii, dovedite a fi fost „vorbe în vânt”.

După ce „Primăvara arabă” a distrus ţări, milioane de oameni emigrează spre Europa

S-a scris şi vorbit mult despre „democraţia” adusă în Orient de „primăvara arabă”. Acum vedem cu ochii noştri ce au însemnat acele „revoluţii”: ţările au fost distruse, iar milioane de oameni emigrează spre Europa. Despre responsabilii acestei situaţii (S.U.A., N.A.T.O.) nu se vorbeşte nimic în România, ci doar despre necesitatea de a-i ajuta pe emigranţi. U.E. a stabilit „cota obligatorie” (numărul) celor care trebuie primiţi (şi întreţinuţi) de români, care nu au nicio vină că „alţii” au pus în scenă „primăvara arabă”. Cred că şi recentele atentate teroriste din Franţa sunt tot o consecinţă a „primăverii arabe”. Să ne rugăm la Dumnezeu să-i ferească pe români de asemenea atentate! Nu este nici o contradicţie privind aprecierea invadării Irakului de trupele N.A.T.O., inclusiv de Armata Română. Referindu-se la războiul din Irak, Florin Constantiniu a exprimat competentul punct de vedere al istoricului.

Peştele cel mic l-a înghiţit pe peştele cel mare

Una dintre cauzele războiul economic dintre Federaţia Rusă şi Occident a fost-este şi dependenţa acestuia din urmă de gazele ruseşti. Problema gazoductului de alimentare a afectat şi afectează România, ea fiind foarte prost gestionată de preşedintele Băsescu, care a crezut că prin discursuri antiruseşti făcea pe plac S.U.A. şi U.E. A susţinut gazoductul „Nabucco”, mizând pe sprijinul U.E., dar s-a înşelat. Occidentalii sunt oameni practici: l-au încurajat pe Băsescu să atace Rusia, iar ei şi-au văzut de afacerile lor (un fost cancelar german a devenit vicepreşedintele Gazprom). Mai mult, aceiaşi „democraţi” occidentali au stabilit, în acord cu Rusia, noile trasee ale gazoductelor, care, toate, ocolesc, România (aceasta apropo de rolul diplomaţilor români!). Rusia promovează o politică de mare putere încă de la începutul secolului al XVIII-lea. Este adevărat că sovrom-urile au acaparat o „mare parte din resursele noastre strategice de petrol, gaze, grâne, dar şi minereuri rare”. Sovromurile au fost desfiinţate de Hruşciov, iar aceste bogăţii au intrat în proprietatea românilor. Ridicând această problemă, nu-mi pot reprima o întrebare: care este situaţia în prezent? Este acum România stăpână pe aceste resurse? Constatăm că Uzinele „1 Mai” din Ploieşti – care realizau cele mai moderne instalaţii din lume pentru extragerea petrolului – au fost lichidate. Combinatul de la Midia-Năvodari (retehnologizat la nivel mondial în vara anului 1989) a fost „privatizat” (afacerile lui Dinu Patriciu), iar din mare ţară producătoare de petrol, România a devenit dependentă de Austria, ţară care nu dispune de nici un gram de ţiţei. La fel s-a procedat şi cu alte valori. De exemplu, „Bancorex”, una dintre cele mai mari şi solide bănci din Europa, a fost falimentată şi „înghiţită” de o firmă străină cu o cifră de afaceri modestă, realizându-se un fapt unic în Europa: „Peştele cel mic l-a înghiţit pe peştele cel mare”.

În timp ce Germania, Franţa, Marea Britanie fac afaceri de mii de miliarde cu China, S.U.A. are o datorie imensă faţă de acea ţară, iar România evită relaţiile economice cu China

Din exces de zel şi obedienţă faţă de Occident, oficialii români au evitat dezvoltarea relaţiilor cu China, pentru a nu se spune că se orientează spre o ţară comunistă. La un moment dat, Ponta vorbea despre „miliardele” pe care le va investi China în economia românească. Au rămas doar vorbe, pentru că la „sugestia” (de fapt la ordinul, dispoziţia) U.E. şi S.U.A., guvernul României a evitat realizarea unor obiective majore în colaborare cu chinezii. Se avuseseră în vedere metroul Bucureşti-Otopeni, autostrăzi etc., dar s-au preferat firme din statele democratice: Bechtel – S.U.A. şi Salini Impregilo – Italia, care şi-au bătut joc de România. Desigur, cu complicitatea guvernanţilor români, care au semnat asemenea contracte în schimbul unor comisioane consistente. Pe care D.N.A. se preface că nu le cunoaşte, şi nici nu decide confiscarea averilor dobândite prin fraudă. În acest timp, Germania, Franţa, Marea Britanie fac afaceri de mii de miliarde cu China, iar S.U.A. are o datorie imensă faţă de acea ţară. Dar fiind ţări democratice, nu se tem că se vor „molipsi” de comunism (temerea este valabilă numai pentru români).

Situaţia românilor din Ucraina, între Pactul Molotov-Ribbentrop şi „făcutul frumos” al oficialilor români faţă de N.A.T.O.

Ucraina este beneficiara pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 (referitoare la Basarabia) şi a înţelegerii Stalin-Hitler din iunie 1940 (privind nordul Bucovinei). Mai mult, ca urmare a Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944 şi a Tratatului de pace din 10 februarie 1947, prin care marile democraţii Occidentale au satisfăcut pretenţiile URSS, Ucraina a obţinut şi sudul Basarabiei. În 1991, la destrămarea U.R.S.S., Ucraina a rămas cu aceste teritorii româneşti. Totuşi, „societatea civilă” (de fapt, un minuscul grup finanţat de Fundaţia Sőros) continuă să ceară Federaţiei Ruse să denunţe Pactul Molotov-Ribbentrop (pe care l-a declarat nul încă din vremea lui Gorbaciov), deşi Rusia nu deţine nici un centrimetru pătrat de pământ românesc. În 1997, Emil Constantinescu a ratificat aceste rapturi teritoriale, semnând tratatul cu Ucraina. Acest tratat a fost încheiat în mare grabă, sperându-se că România va fi primită în N.A.T.O. la summit-ul de la Madrid. Dar acolo Clinton s-a opus. Oficialii de la Bucureşti nu numai că nu s-au supărat, ci au „lins mâna stăpânului”. După reuniunea de la Madrid, preşedintele S.U.A. a făcut o scurtă vizită în România, unde a fost primit cu ovaţii. Clinton se aştepta să fie huiduit, drept care nu şi-a planificat să rămână peste noapte la Bucureşti, astfel că a plecat, seara târziu, tocmai în Suedia. Pentru a „face frumos” faţă de N.A.T.O. şi U.E., oficialii români nu ridică problema românilor din Ucraina, ca să nu se spună că „subminează” autoritatea acestei ţări ameninţată de Federaţia Rusă. Este o realitate că, după semnarea tratatului din 1997, situaţia românilor din Ucraina s-a deteriorat, politica de asimilare forţată a continuat cu şi mai mare intensitate. O vină aparţine guvernului României, care nu se preocupă de protecţia românilor din Ucraina. Guvernanţii de la Bucureşti ar fi putut lua modelul Ungariei, care a construit şcoli în Ucraina pentru minoritarii unguri, şi asigură salariile învăţătorilor şi profesorilor care se ocupă de pregătirea în limba maghiară a elevilor respectivi. În realitate, oficialii de la Bucureşti i-au abandonat pe românii din Ucraina, adoptând o atitudine slugarnică faţă de N.A.T.O. Constatând că aceştia nu au „coloană vertebrală”, liderii occidentali nici nu se ostenesc să le explice de ce sunt de acord cu politica Ucrainei faţă de minoritatea română. Nu mai puţin vinovaţi sunt românii din Ucraina, care şi-au constituit vreo zece organizaţii, care se contestă şi se acuză reciproc, spre satisfacţia „serviciilor” din Ucraina, care acţionează pentru dezbinarea minorităţilor naţionale.

România, căţeluşul gălăgios, care latră la dulău, fără să ia în seamă ce s-ar putea întâmpla dacă dulăul se supără

Ideea unui proiect privind unirea Republicii Moldova cu România este susţinută de opinia publică din România şi de câteva organizaţii neguvernamentale. Mai este susţinută de o parte a intelectualilor din Republica Moldova, dar nu cred că de majoritatea populaţiei. Nici un partid politic nu are înscris în programul său de guvernare unirea Basarabiei cu România. Dovada este ca Victor Ponta, care a construit gazoduct, şcoli, grădiniţe, a acordat sume importante de bani, iar „recunoştinţa” basarabenilor s-a văzut la vot. Ponta a obţinut 21,4%, în timp ce Johannis (care nici nu călcase vreodată pământul Republicii Moldova) a câştigat 78,5%. Recent, tot în semn de „recunoştinţă”, actualul preşedinte a blocat împrumutul pentru R. Moldova iniţiat de guvernul Ponta şi votat de Parlament. În ce mă priveşte, am coordonat lucrarea „Istoria Basarabiei”, care s-a tipărit în patru ediţii, plus una în limba rusă la Chişinău. Cred că centenarul Unirii ne va prinde nepregătiţi, ca de obicei. Nici vorbă de „România Mare” în 2018. Să fim bucuroşi să mai avem ţara care este astăzi. Nu cred că va fi război, dar nici linişte, ci aceeaşi agitaţie politică păguboasă. Deocamdată, România (stimulată de Occident) joacă rolul căţeluşului gălăgios, care latră la un dulău, fără să ia în seamă ce s-ar putea întâmpla dacă respectivul dulău s-ar supăra, l-ar smotoci bine şi apoi l-ar trânti de pământ.

Dacă „ursul” se supără prea tare, N.A.T.O. nu va porni Al Treilea Război Mondial pentru a salva România

Vorbele, fie ele oricât de frumoase, sunt rostite de politicienii care se întrec în a ne da asigurări că România este apărată de N.A.T.O. Eu mă conduc dupa lecţiile pe care ni le oferă istoria. Este limpede că Occidentul îşi urmăreşte propriile interese, ceea ce este firesc. Numai Saakashvili a crezut că S.U.A. va veni în ajutorul Georgiei, intrând în război cu Federaţia Rusă. Situaţia se repetă în cazul Ucrainei. Marile puteri se vor înţelege pe seama acesteia. Mai ales că Rusia a folosit în Crimeea acelaşi scenariu aplicat de S.U.A. în Kosovo (referendum, structură statală, recunoaştere). Cu deosebirea că în Crimeea era reşedinţa ţarilor, fiind „dăruită” Ucrainei de N.S. Hruşciov. România ar trebui să-şi promoveze şi ea propriile interese, în primul rând protejarea românilor din Ucraina, să nu se lase antrenată într-o retorică antirusească. Sunt convins că în cazul în care „ursul” se supără prea tare, N.A.T.O. nu va porni Al Treilea Război Mondial pentru a salva România. Repet: marile puteri se înţeleg pe seama celor mici (dovadă şi recenta discutabilă colaborare ruso-americană în Siria).

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ş.R.

SURSA: http://www.art-emis.ro
––––––––––––––
[1] Dosarele istoriei”, nr.8/1998, „Magazin istoric”, nr.2/1998

Anunțuri

Despre SECRETELE ISTORIEI

Alexandru Moraru, istoric-arhivist si publicist, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, autor și editor al mai multor cărți și culegeri de documente și materiale elaborate în urma cercetărilor de arhivă, sute și sute de articole și investigații documentare.
Galerie | Acest articol a fost publicat în OAMENI DEOSEBIŢI, PRIETENII M-AU INFORMAT:, PUNCTE DE VEDERE, TEXTE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA, ŞTIRI DE ULTIMA ORĂ. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s