MATERIALELE CONFERINȚEI ”MAREȘALUL ANTONESCU ÎN ISTORIE ȘI ISTORIOGRAFIE” (4) 31 MAI 2016

      Mareşalul Antonescu în documentele de arhivă de la Chişinău

 

moraru-alexandru-portret (1)În Cartea de Aur a Neamului Românesc, alături de marii noştri voievozi şi ca urmaş demn al acestora, cu litere de foc şi sânge, stă scris numele eroului martir ION ANTONESCU, marele nedreptăţit al istoriei noastre, care, prin jertfa lui supremă, a încercat şi a reuşit în mare parte să înalţe poporul şi patria română la rangul de cinste şi demnitate care i se cuvine.

 

Viaţa popoarelor este o veşnică şi încordată luptă; o luptă pentru drepturi şi pentru dreptate, o luptă pentru afirmare şi pentru înălţare – Aceste cuvinte ale Mareşalului Ion Antonescu, desprinse dintr-o cuvântare rostită la Radio Bucureşti la 5 noiembrie 1941, se raportează cel mai bine la situaţia României în epoca Războiului Mondial din 1939-1945[1].

În iunie-iulie 1940 România se găsea în situaţia unei ţări greu încercate de loviturile nedrepte ale istoriei. După doar 22 de ani de la Unirea cea Mare, porţiuni importante din trupul sfânt al patriei s-au pomenit din nou sub ocupaţie străină. La sfârşitul lunii iunie 1940, Basarabia şi Nordul Bucovinei, sub ameninţarea recurgerii la forţa armată din partea URSS, au fost cedate în urma notelor ultimative ale Kermlinului. Imediat după aceea, prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, partea din nord-vest a României a fost cedată Ungariei horthyste, iar,  la 6 septembrie 1940, a urmat Cadrilaterul, cu cele două judeţe din sudul Dobrogei, Durostorom şi Caliacra, ocupate de Bulgaria.

În aceste condiţii, regele Carol II îl aduce la conducerea ţării pe  Ion Antonescu, singurul om capabil să-şi asume enorma răspundere de a opri ţara în alunecarea ei pe panta haosului şi de a pune ordine la hotare şi în interior.         Ion Antonescu nu dorea puterea de stat, nu tindea spre funcţii şi privilegii. Prin Decretul nr. 3 052, generalul Ion Antonescu a fost investit cu puteri depline, iar la 8 septembrie 1940, prin Decretul nr. 3 072 se crea o nouă instituţie, acea de Conducător al Statului, investit cu puteri discreţionare, concentrând atât atributele puterii legislative, cât şi cele ale puterii executive.

În vara anului 1941, după declanşarea Războiului din Est la 22 iunie, chiar în toiul luptelor decisive ale Armatei Române şi ale aliaţilor ei împotriva bolşevismului, s-a iniţiat restabilirea administraţiei româneşti în Basarabia şi Nordul Bucovinei. La 7 iulie 1941, Ion Antonescu s-a adresat basarabenilor cu o Proclamaţie în care menţiona că datorită vitejiei ostaşilor români a fost spulberată cotropirea sălbatică a celor ce i-au ţinut în robie şi au răspândit pe pământul  românesc moartea şi focul[2].

În numeroase lucrări de specialitate de până la 1989, Ion Antonescu a fost prezentat ca un necruţător dictator, responsabil de moartea a sute şi mii de oameni, în special evrei. Ceea ce, însă, nici pe departe nu corespunde adevărului istoric. Esenţa respectivei probleme a fost atestată, de exemplu, de dr. Wilhelm Filderman într-un testament legalizat la New York în 1956, din care reţinem:

A fost mult acuzat regimul Mareşalului Ion Antonescu ca fiind înfeudat nazismului şi Mareşalul însuşi a fost executat de agenţii Moscovei ca fascist. Adevărul este că Mareşalul Antonescu este cel care a pus capăt mişcării fasciste în România, oprind activităţile teroriste ale Gărzii de Fier din 1941 şi suprimând toate activităţile politice ale acestei organizaţii. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la procesul său – montat de comunişti –, am confirmat că teroarea fascistă de stradă a fost oprită în România la 21 ianuarie 1941, zi în care Mareşalul a luat măsuri draconice pentru a face să înceteze anarhia fascistă provocată de această organizaţie şi restabilirea ordinii în ţară. În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în contact permanent cu Mareşalul Ion Antonescu care a făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste… Eu am fost martorul unor scene emoţionante de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momente de grele încercări din timpurile imperiului nazist din Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri dure contra evreilor…El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria a căror viaţă era în pericol! Datorită politicii sale, averile evreilor au fost puse sub un regim de administraţie tranzitorie care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii lor la momentul oportun. Am menţionat aceste lucruri pentru a sublinia faptul că poporul român, chiar când a avut într-o măsură limitată controlul ţării, a demonstrat sentimente umanitare şi de moderaţie politică[3].

Prin anii 1944-1946 şi în cursul procesului comunizării României, atitudinea lui Wilhelm Filderman şi refuzul său de a urmări linia P.C.R. l-au transformat rapid într-o ţintă a autorităţilor comuniste. Sub acest aspect, el avea să scrie în 1956: „Ataşamentul meu pentru ideile democratice şi refuzul meu de a face jocul comuniştilor a deranjat profund autorităţile de ocupaţie şi urma să fiu, asemeni altor personalităţi ale vieţii publice româneşti, victima metodelor totalitare de lichidare. Am decis atunci să părăsesc clandestin ţara”.

cartea mea din Romania 1BASARABIA-Scrisori-catre-Maresalul-Ion-Antonesc-Alexandru-Moraru-2Basarabia Maresalului Antonescu 1 001

Un alt argument, la cele menţionate, ni-l oferă dosarul care a aparţinut Preşedenţiei Consiliului de Miniştri al României C.B.B.T. /Biroul Militar, intitulat Evidenţa lucrărilor cu rezoluţiile dlui Mareşal. Limitele cronologice ale dosarului sunt: 30 martie 1942 – 1 ianuarie 1944 şi acesta se păstrează la Arhiva Naţională a Republicii Moldova (fond 706/Administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei), fiind împărţit în trei părţi: problema, rezoluţia Mareşalului şi destinaţia materialului[4]. Oferim, în continuare, un singur exemplu din dosarul nominalizat, spre a pune în evidenţă, în contextul celor expuse, rezoluţia Mareşalului Ion Antonescu:

„Ministerul Lucrărilor Publice raportează că Direcţia C. F. R. i-a făcut cunoscut că, printre mărfurile ce s-au transportat de la Odessa în ultimul timp, au sosit la diferite gări din Bucureşti şi pe adresa a diferiţi particulari, monumente de piatră din cimitirul israilit din Odessa şi vândute; de către Municipiul Odessa s-a dispus ca predarea acestor monumente să fie oprită şi ele să fie depozitate în magaziile C. F. R.

Rezoluţia Mareşalului: Este o profanare. Un act odios şi necugetat, care poate avea consecinţe pentru întregul Neam. Ne-am dus în Transnistria să facem o operă de oameni civilizaţi, nu de devastare. Să fie totul retrimis la Odessa, în contul ticăloşilor care au pus la cale această odioasă faptă. Vor plăti imediat toate cheltuielile care s-au făcut şi se vor mai face. Execuţie Ministerul Lucrărilor Publice. Dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr un an şi să li se confişte partea corespunzătoare din avere.

Aspre observaţii prin Guvernator, acelora din Administraţia Transnistriei cu concursul cărora s-a putut comite această infamie. G-ralul Potopeanu să împiedice pe viitor asemenea acte şi să repare ceeace eventual s-a comis. Va discuta cu mine”[5].

Comentariile sunt, netăgăduit, de prisos. Totuşi, cititorul, în temeiul acestei  rezoluţii, a observat fraza: „dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr”, ceea ce constituia o dovadă că, indiferent de naţionalitate, persoana care săvârşise vreo  infracţiune era trimisă în lagăr; fie român, ucrainean, evreu sau ţigan. Era pedepsit infractorul. Fără îndoială că au existat şi excepţii… Dar care trebuia să fie – ne întrebăm – atitudinea autorităţilor legale româneşti din Basarabia faţă de cele trei persoane prinse noaptea în Chişinău pe când lipeau foi volante cu caracter prosovietic şi antiromânesc? Pentru o asemenea faptă, în URSS, în cursul războiului, persoanele vinovate, chiar dacă se recrutau dintre minoritari, erau puse necondiţionat la zid şi împuşcate fără anchetă şi judecată. Pe când, în România, acestea au fost anchetate, judecate şi în consecinţă trimise în lagăre de muncă. Sau poate trebuia – după cum recomandă unii pseudo-istorici – să fie lăsate să continue agitaţia comunistă în centrul oraşului Chişinău, deoarece legile ţării nu se răsfrângeau asupra minorităţilor naţionale?! Acelaşi lucru s-ar putea  spune şi despre speculanţii care, artificial, umflau preţurile la produsele alimentare ori le ascundeau, şoptindu-le… prieteneşte cumpărătorilor cum că: „cu ruşii era mai bine, nu”?

Dar care trebuia să fie atitudinea autorităţilor legale româneşti în Basarabia şi Transnistria faţă de haitele de ţigani, care în prezent sunt numiţi romi, care spărgeau casele văduvelor şi familiilor în care bărbaţii erau plecaţi pe front şi furau tot: de la ou până la bou? Să fi fost lăsaţi componenţii haitelor să-şi facă meseria de „minoritari” ori să fie arestaţi, judecaţi şi trimişi în lagăre la muncă?

Era război. Şi încă era cel mai sângeros război pe care l-a cunoscut omenirea. Iar războiul îşi avea legile lui. Este binecunoscut faptul: comunismul avea naţionalitate, iar în iunie 1940, când Chişinăul şi celelalte localităţi din Basarabia au fost ocupate de Armata Roşie, majoritatea minoritarilor a primit trupele inamice cu nespusă bucurie şi entuziasm. După 22 iunie 1941, deci după răsturnarea situaţiei şi revenirea României în graniţele ei fireşti până la Nistru, atitudinea populaţiei minoritare a devenit ostilă faţă de trupele şi autorităţile eliberatoare, iar, în multe cazuri, minoritarii au fost lăsaţi de sovietici cu „misiuni speciale” de spionaj şi pentru tot felul de provocări. Ceea ce desprindem dintr-un document depozitat în fondul Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova, document intitulat Lista Centrului de partid, aruncat pe teritoriul Moldovei, din care aflăm că, din nouă persoane trimise între Prut şi Nistru de către autorităţile sovietice, şase erau evrei, cu toţii membri ai P.C.R. şi, în rest, câte un rus, un ucrainean şi un „moldovean”, acesta din urmă pe nume Maslov Iacov Mitrofanovici, care până la război îndeplinise funcţia de secretar al CR Slobozia al ULCTM. Cât despre cei dintâi şase comunişti terorişti: aceştia erau Scvorţov Mihail Iacovlevici, născut în 1908, cu ultimul loc de muncă – şef al Direcţiei cadre a Narcomatului de finanţe a RSSM, cunoscător al limbilor rusă, română, franceză, germană, ivrit, „aruncat” cu documente false, sub pseudonimul Stropşa Semion Iacovlevici; Morghenştein Izrail Marcovici, născut în anul 1903, ultimul loc de muncă – funcţia de preşedinte al executivului orăşenesc Soroca, cunoscător al limbilor rusă, ucraineană, română şi ivrit, trimis tot cu documente false, sub  pseudonimul Mariuţan Dmitrii Antonovici; Boguslavschii Iacov Tovievici, născut în 1907, fost funcţionar la fabrica de piele din Chişinău, cu documente false sub  pseudonimul Kvitko Mihail Iosifovici, cunoscător al limbilor rusă, ivrit, franceză, germană, română; Bruhis Ştrul Pincusovici, născut în anul 1904, ultimul loc de muncă – director adjunct responsabil pentru secţia politică al FZO din oraşul  Chişinău, tot cu documente false sub pseudonimul Kurnosov Efim Stepanovici, cunoscător al limbilor rusă, ivrit, română, germană; Grinberg Ester Srulievna, născută în anul 1914, cu ultimul loc de muncă la redacţia gazetei „Moldova Socialistă”, care ştia limbile rusă, ivrit, franceză, română, cu documente false, cu pseudonimul Dobrovolscaia Natalia Ivanovna şi, în sfârşit, Grinman Isaac Iosifovici, cu ultimul loc de muncă în redacţia gazetei „Moldova Socialistă” din Chişinău, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, germană, franceză, cu documente false, beneficiar al pseudonimului Vlasov Zaharii Vasilievici[6].

Fără îndoială, putem intui că paraşutiştii fuseseră aduşi din URSS, iar ultimele lor locuri de muncă dispuse în 1940-1941 în R.S.S. Moldovenească. Acest lucru înseamnă că în 1941, după ce Ion Antonescu a ordonat trecerea Prutului, numiţii funcţionari poligloţi „s-au retras” în URSS, unde, după o sumară pregătire, au fost „lansaţi” în Basarabia pentru a îndeplini misiuni speciale  teroriste împotriva Statului Român, angajat, pe Frontul de Est, într-un război naţional, de la un capăt la altul (1941-1944).

În asemenea condiţii, care putea fi atitudinea autorităţilor române faţă de spionii Moscovei? Credem că, în cazul dat, nu mai conta naţionalitatea infractorilor. Mai mult decât sigur că, şi în cazul dat, Conducătorul Statului a întreprins măsurile cuvenite, astfel că grupa de spionaj menţionată în parte a dispărut fără urmă chiar la marginea pădurii din apropierea satului Bravicea, raionul Orhei (doi dintre terorişti fiind prinşi de premilitarii din localitate şi transmişi organelor justiţiei)[7], unde a fost aruncată în noaptea de 24/25 septembrie 1941 dintr-un avion sovietic venit din localitatea Pokrovsk, regiunea Dnepropetrovsk, fapt confirmat, de altfel, prin scrisoarea secretă a secretarului C.C. al PC(b) din Moldova, N. Salogor, din 27 iunie 1946, adresată ministrului în exerciţiu al KGB al R.S.S.M., Mordoveţ[8].

Am prezentat un exemplu, din miile de cazuri atestate în documentele aflate în fondurile arhivistice ale principalelor arhive din Republica Moldova, care confirmă complicitatea multor reprezentanţi ai comunității minoritare evreiești din Basarabia la „lupta în ilegalitate” desfăşurată împotriva Statului Român. Pentru astfel de motive, şi nu numai, cei arestaţi erau trimişi în lagărele de muncă, care nu trebuie confundate cu lagărele de concentrare naziste din Germania, Polonia etc. Dar, desigur, cititorul este invitat să consulte acest volum, deducând singur concluziile de rigoare!

Despre viaţa şi activitatea Mareşalului s-au publicat numeroase studii,  monografii, volume de amintiri, albume şi culegeri de documente. Un merit deosebit în cercetarea şi restabilirea adevărului despre România în cel de-al doilea război mondial, despre rolul important a lui Ion Antonescu în viaţa social-politică şi culturală a Ţării, în alungarea bolşevismului din teritoriile ocupate de URSS şi reîntregirea Patriei, revine regretatului istoric Gh. Buzatu. Cărţile domniei sale reprezintă o contribuţie semnificativă pentru ştiinţa istorică şi pentru apropierea momentului în Mareşalul va fi fost reabilitat deplin, când, de pe numele lui, va fi ştearsă       pecetea de „fascist” şi „antisemit”, aplicată de bolşevicii lui Stalin şi, ulterior, actualii propovăduitori kominternişti.

În fond, majoritatea fondurilor arhivistice aflate în arhivele din Republica Moldova, care cuprind grila cronologică 1941-1944 nu sunt altceva decât dosare de arhive românești confiscate de autoritățile sovietice de ocupație și luate la evidența arhivistică de către funcționarii arhivelor din RSS Moldovenească, o făcătură sovietică pe teritoriul fostei Basarabii. Mai mult decât atât, tot aici sunt depozitate și documentele ce țin de Bucovina de Nord, din aceiași perioadă. Numărul acestor fonduri și dosare este destul de vast, deși s-ar părea că documente de arhivă pentru o perioadă de 4 ani, ar trebui să fie mult mai mic. E cazul de menționat, că un număr mare de documente de arhivă românești au fost distruse de funcționarii sovietici, deoarece in primii 5 ani după război, sovieticii nu aveau hârtie pe ce scrie, și din acest motiv, un număr foarte mare de documente sovietice, au fost scrise pe reversul documentelor de arhivă românești.

În ansamblu, materialele se referă la diferite aspecte ale vieţii publice şi militare. Printe acestea: lupta autorităţilor împotriva ideologiei comuniste şi a pornografiei, răspândită cu atâta zel prin oraşele şi târgurile Basarabiei şi Transnistriei; deciziile privind copiii, pentru ca aceştia să fie curaţi, hrăniţi, sănătoşi şi toţi ca unul să frecventeze şcoala; lupta împotriva şperţarilor, a criminalităţii şi a tâlhăriilor; grija faţă de pământ şi plantaţii; deosebita atenţie şi rolul important al Bisericii ortodoxe în educaţia spirituală a societăţii româneşti; combaterea sectelor religioase; necesitatea trecerii industriei şi comerţului în mâinile românilor etc. Este inutil să menționez, că respectivele documente sunt o comoară informațională pentru cercetători, istorici, juriști, politologi și în general pentru toți cei interesați de istoria națională.

Nu voi enumăra toate fondurile arhivistice, despre care am vorbit mai sus, dar cele mai mari și importante consider necesar să le prezenta. Printre acestea:

1.Cabinetul de administrare a Basarabiei, Bucovinei și Transnistriei (numai inventarul 1 are 1434 de dosare …etc)

2.Corpul II al Armatei Române (1941-1943)

  1. Curtea Marțială a Comandamentului Basarabiei (1919- 1943)

4.Divizia a IX-a Infanterie a Armatei Române (1940- 1943)

  1. Grupele poliției 57 și 74 a Corpului 4 al Armatei Române.
  2. Tribunalul Militar al Corpului III al Armatei Române.
  3. Curtea Marțială a Corpului III Armată.
  4. Inspectoratul Regional de Poliție a Basarabiei (1918- 1944)
  5. Secția financiară a județului Lăpușna (1919- 1944)
  6. Statul Major al Armatei Române (1941- 1943)
  7. Administrația Ținutului Nistrean
  8. Prefectura județului Lăpușna

13.Prefectura tuturor județelor

  1. Palata agricolă a județului Lăpușna (..si a celorlalte județe)
  2. Comisariatul de Poliție a tuturor județelor și orașelor
  3. Inspectoratul Ținutului Basarabiei a jandarmeriei

Am vorbit despre fondurile arhivistice depozitate la Arhiva Națională a RM, deși documente, care cuprind perioada 1941-1944 au mai intrat și în  posesia arhivei Ministerului de Interne, arhiva Serviciului de Informații și Securitate și AOSPRM. Tot acest arsenal informațional prezintă un interes deosebit pentru cercetători și oameni de știință, care și-au propus să studieze aceste subiecte.

Înainte de-a fi fost executat, Ion Antonescu s-a adresat soţiei sale cu o scrisoare în care, printre altele, releva[9]:

„Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres cum am servit eu. I-am dat totul, de la muncă până la banul nostru; de la suflet până la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi.

Judecata lui pătimaşă de azi nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa. Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar; a ta, de asemenea, a fost înălţătoare! Împrejurările şi oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să-l facem ţării noastre! Suprema voinţă a decis altfel. Am fost un învins, au fost şi alţii… mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi”!

Timpul acela, poate, că a şi sosit?! Să-l punem, deci, pe Mareşal în rândul celor mai valoroşi Bărbaţi ai Neamului Românesc! Acolo unde-i este locul !

*                 *                     *

NOTĂ: După cifre prezentate de delegația română la Conferința de pace de la Paris din 1946, în timpul celui de-al doilea război mondial armata română a pierdut 794 562 militari (22 592 ofițeri, 17 460 subofițeri, 754 510 trupă), din care 92 620 morţi (3 972 ofițeri, 2 599 subofițeri, 86 049 trupă), 333 966 răniţi și bolnavi (11 688 ofițeri, 8 067 subofițeri, 314 281 trupă) şi 367 976 dispăruţi (6 972 ofițeri, 6 794 subofițeri, 354 210 trupă).
În perioada 22 iunie 1941 – 23 august 1944 au fost pierduți 624 740 militari (17 514 ofițeri, 12 746 subofițeri, 594 750 trupă), dintre care 71 585 morți (3 113 ofițeri, 1 823 subofițeri, 66 649 trupă), 243 622 răniți și bolnavi (8 359 ofițeri, 4 983 subofițeri, 230 280 trupă) și 309 533 dispăruți (6 942 ofițeri, 5 670 subofițeri, 297 821 trupă). Pe bătălii, unele statistici oferă următoarele pierderi față de efectivele angajate în luptă: în Basarabia și nordul Bucovinei 31 638 militari morți, răniți sau bolnavi și dispăruți, adică 8% din efectivele angajate, la Odessa – 87 218 (21%), pe Nipru – 6 420 (4%), la nord de Marea Azov – 7 254 (10%), în Crimeea – 18 900 (24%), la sud de Harkov – 14 000 (22%), în Cotul Donului – 132 358 (53%), în Stepa Kalmucă – 51 940 (50%), în Caucaz – 14 540 (17%). Cele mai mari pierderi s-au înregistrat în 1942 (în zona Stalingrad) și 1944 (în Moldova și sudul Basarabiei).
În perioada 23 august 1944 – 12 mai 1945 au fost pierduți 169 822 (5 078 ofițeri, 4 984 subofițeri, 159 070 trupă), din care 21 035 morți (859 ofițeri, 776 subofițeri, 19 400 trupă), 90 344 răniți și bolnavi (3 289 ofițeri, 3 084 subofițeri, 83 971 trupă) și 58 443 dispăruți (930 ofițeri, 1 124 subofițeri, 56 389 trupă). 42 700 de militari (21% din efective) au fost pierduți în Ungaria, 66 495 în Cehoslovacia (26%), iar restul (53%) pe teritoriul național. Pe principalele bătălii situația se prezintă astfel: bătălia defensivă din podișul transilvan – 14 660 militari, morți, răniți și dispăruți (12,55% din efectivele angajate în lupte), bătălia defensivă din Crișana și Banat – 4 483 (8%), bătălia pentru forțarea Mureșului și eliberarea Clujului – 20 768 (22%), bătălia pentru eliberarea orașelor Oradea și Salonta – 1 154 (7%), bătălia Debreținului – 1 161 (7,7%), bătălia Szolnokului – 7 002 (16,48%), bătălia pentru forțarea Tisei – 11 462 (8%), bătălia din Munții Bükk – 5 272 (25,6%), bătălia pentru Hernád – 5 551 (6,7%), bătăliile „Sena-Turna” – 5 377 (6,7%), „Roznava” – 5 202 (6,9%), „Zvolen” – 28 023 (17%), „Banská Bystrica și Kremnica” – 4 875 (7%), bătălia pentru forțarea Hronului și cucerirea Munților Nitra – 1 293 (3%), bătălia pentru cucerirea Munților Fatra Mică și Carpații Albi – 9 740 (7,6%), bătălia din Moravia – 4 157 (3,3%).
În ansamblul războiului cele mai mari pierderi au fost înregistrate de infanterie, urmată de artilerie, cavalerie și geniu. În primul an de război, la categorii de militari au fost pierduți (morți, răniți sau dispăruți) 25% din ofițerii aflați pe front, 41% din subofițeri și 23% din trupă. În aceeași perioadă de timp, la nivelul gradelor militare situația s-a prezentat astfel: generali – 2 (0,04% din totalul pierderilor în ofițeri), colonei – 25 (0,46%), locotenenți-colonei – 61 (1,10%), maiori – 184 (3,30%), căpitani – 841 (15,60%), locotenenți – 1 057 (19%), sublocotenenți – 3 195 (59%), ofițeri necombatanți – 80 (1,46%), ofițeri asimilați – 2 (0,04%); plutonieri adjutanți – 6 (0,25% din pierderile subofițerilor), plutonieri majori – 98 (4,35%), plutonieri – 1 254 (54%), sergenți majori – 870 (37%), subofițeri necombatanți – 71 (3%), subofițeri asimilați – 32 (1,4%); trupă 21 ani – 16 802 (18,58% din valoarea contingentului), 22 ani – 4 227 (8,74%), 23 ani – 5 630 (9,26%), 24 ani – 8 283 (12,24%), 25 ani – 10 004 (12,92%), 26 ani – 13 224 (15,40%), 27 ani – 10 947 (12,27%), 28 ani – 13 014 (14,63%), 29 ani – 8 994 (10,43%), 30 ani – 9 384 (10,43%), 31 ani – 5 889 (8,04%), 32 ani – 6 428 (8,89%), 33 ani – 4 647 (6,04%), 34 ani – 4 239 (6,37%), 35 ani, – 1 594 (2,57%), 36 ani – 3 062 (45%).

       Alexandru Moraru, istoric-arhivist și publicist, șef oficiu, Biblioteca Centrală a BM

SURSE:

”B.P.Hasdeu”, istoric-arhivist și publicist

[1] Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, Editura Moldova, 1991, p. 5.

[2] Anatol Petrencu, România şi Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial,            Chişinău, Editura Epigraf, 1999, p. 58.

[3] O copie a acestui document se află în Arhiva Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei din Iaşi a Academiei Române.

[4] Dosarul integral este inclus în prezenta culegere (doc. nr. 20).

[5] Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Chişinău, fond 706, inventar 1, dosar 51, fila 17.

[6] Idem, Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a RM, fond 51, inventar 4, dosar 60.

[7] Vezi, mai jos, în culegerea de documente.

[8] Ibidem.

[9] Testamentul politic al Mareşalului Ion Antonescu, în revista ”Plaiuri Trotuşene”, nr. 2, 1996, p. 17.

About SECRETELE ISTORIEI

Alexandru Moraru, istoric-arhivist si publicist, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, autor și editor al mai multor cărți și culegeri de documente și materiale elaborate în urma cercetărilor de arhivă, sute și sute de articole și investigații documentare.
Galerie | Acest articol a fost publicat în Articole, BIBLIOTECA SECRETELOR ISTORIEI, Carti, Documente, IN MEMORIAM, ISTORIA IN IMAGINI, MILITARI DE CARIERĂ:, OAMENI DEOSEBIŢI, PRIETENII M-AU INFORMAT:, ŞTIRI DE ULTIMA ORĂ. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la MATERIALELE CONFERINȚEI ”MAREȘALUL ANTONESCU ÎN ISTORIE ȘI ISTORIOGRAFIE” (4) 31 MAI 2016

  1. Pingback: MATERIALELE CONFERINȚEI ”MAREȘALUL ANTONESCU ÎN ISTORIE ȘI ISTORIOGRAFIE” (4) 31 MAI 2016 | A R H I V U S

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s