MATERIALELE CONFERINȚEI ”ANTONESCU..”: Mareşalul Ion Antonescu şi lupta pentru Basarabia (31 MAI 2016)

Un destin, o misiune: Mareşalul Ion Antonescu şi lupta pentru Basarabia

Lider incontestabil al unui război cu profund caracter naţional, întrucât cel de al doilea război al României a urmărit Reîntregirea ţării, după cum campania eroică din anii 1916-1919 a urmărit Întregirea ei, Mareşalul Ion Antonescu a rămas în conştiinţa românească prin faimosul îndemn „Români vă ordon: Treceţi Prutul”[1] . Acest Ordin de zi către Armată lansat în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941 a marcat unul din momentele astrale ale devenirii româneşti, alături de alte zile faste, precum 24 ianuarie 1959, 9 şi 10 mai 1877, 1 decembrie 1918[2]. Totodată, campania României în Est, declanşată de Antonescu şi purtată de armata română pentru eliberarea pământurilor româneşti anexate de sovietici în urma notelor ultimative din iunie 1940, a fost susţinută şi încurajată – cel puţin până la Nistru – de toţi românii, de partidele politice şi de rege, mai puţin de comuniştii stipendiaţi de Moscova[3]… Prin urmare, Ion Antonescu a rămas un memoria naţională un erou şi nicidecum un „criminal de război”după cum, din raţiuni propagandistice şi ideologice, a fost etichetat. În fapt, chiar această „anatemă” lansată de Tribunalul Poporului, fără bază juridică şi cu atât mai puţin istorică, ascunde în mod clar pe adevăraţii criminali care au contestat implicarea armatei române pe Frontul de Răsărit şi care au contribuit substanţial, în fapt, la comunizarea şi, din 1948, la stalinizarea României.

Nu este momentul să insistăm în amănunt asupra împrejurărilor şi condiţiilor în care România a intrat în conflictul mondial împotriva URSS şi alături de Germania, însă anumite aspecte şi motivaţii semnificative se impun a fi reconsiderate pentru a lămuri contextul complex al unei astfel de iniţiative. Cert este că România anului 1940 era total izolată pe plan extern, fapt care a încurajat Uniuniea Sovietică să pună în aplicare articolul 3 din Protocolul adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov. Indubitabil,  tragedia României Mari din vara anului 1940 a fost o consecinţă nefastă a Pactului Hitler-Stalin din 23 august 1939, însă această concluzie – unanim acceptată, de altfel, de comunitatea istoricilor – nu exclude necesitatea unei reevaluări a principalelor ipoteze reliefate de realităţile europene din anii 30 şi a responsabilităţii factorilor decidenţi din politica externă şi internă a României interbelice.

1. Comunismul – factor de destabilizare a statului naţional-unitar român: Cominternul şi Partidul Comunist din România; P.C.d.R. şi adop­tarea tezei „autodeterminării până la despărţirea de stat”; România între ostilitatea Uniunii Sovietice, agresi­vitatea Germaniei naziste şi neputinţa Franţei; Noi ipoteze de politică externă formulate de mediile politice de dreapta şi reacţia factorilor decidenţi; Anul 1940 şi tragedia României Mari; Soluţia unui guvern Ion Antonescu şi premisele revanşei.

Reîntregirea tuturor provinciilor româneşti în cadrul statului naţional-unitar prin Hotărârile de unire de la Chişinău, Cernăuţi, Alba Iulia şi adoptarea celor două reforme (agrară şi electorală) au generat noi realităţi de ordin teritorial, demografic şi economic[4]. Totodată, reformele au produs modificări semnificative în dinamica jocului politic, prin accesul în viaţa publică a unor categorii sociale ignorate până atunci[5]. Războiul de Întregire, Unirea şi reformele şi-au pus fundamental amprenta asupra mentalului colectiv[6], con­figurând o atmosferă pozitivă şi declanşând un real optimism, vizibil la nivelul tuturor sectoarelor de activitate ale societăţii româneşti[7]. Remarca lui Lucian Blaga că „se puneau temeliile unui alt timp”[8] dezvăluia, pe lângă entuziasmul începuturilor unui nou ev aflat sub semnul împlinirii idealului naţional, ritmul alert al reevaluării şi redefinirii noului proiect de ţară, preocupare asumată de elita intelectuală şi politică românească. Asociaţia pentru studiul şi reformă socială, fondată la 1918 în timpul refugiului de la Iaşi de Dimitrie Gusti, Vasile Pârvan şi Virgil Madgearu, transformată la 1921 în Institutul Social Român, dovedea seriozitatea şi amploarea dezbaterilor privind noua fiziono­mie a României Mari[9]. Totodată, trebuie subliniat interesul altor categorii socio-profesionale şi, în general, al opiniei publice pentru noul profil şi pentru obiectivele majore ale societăţii româneşti. Reveniţi la vatră, cei care au dus greul războiului şi cu precădere generaţia tânără au căutat formule originale politico-ideologice şi spirituale care să consolideze statul naţional, să cultive şi să capaciteze opinia publică pentru a răspunde noilor provocări geopolitice şi ideologice sesizabile în relaţiile internaţionale, dar mai cu seamă, pentru a contracara o serie de pericole ce se manifestau pe plan intern şi care ameninţau dăinuirea României Mari[10].

Rusia Sovietică reprezenta un perpetuu factor de instabilitate, promo­vând o politică agresivă pe plan intern, pentru lichidarea „duşmanului de clasă” şi a „contrarevoluţiei alb-gardiste”, dar şi pe plan extern împotriva ţărilor vecine[11]. „Exportul de revoluţie” instrumentat şi subvenţionat de Comintern – după cum au dovedit-o pe deplin instaurarea regimului Béla Kun, grevele, agitaţiile, tentativele de „preluare a puterii de către proletariat” – releva vulnerabilitatea ţărilor din zona Europei centrale şi de sud-est. Rapor­tu­rile României cu Rusia sovietică erau practic inexistente ca urmare a se­chestrării abuzive a tezaurului românesc depozitat temporar la Moscova în timpul războiului şi a nerecunoaşterii de către oficialităţile sovietice a unirii Basarabiei cu Ţara, prin actul legitim de la 27 martie 1918[12]. Aceste două litigii nu şi-au găsit rezolvare pe tot parcursul perioadei interbelice, dar nici mai târziu, cu tot efortul factorilor de decizie de la Bucureşti şi al diplomaţiei române. Operaţiunile subversive organizate de agenţii Moscovei pe teritoriul românesc, au reînviat rusofobia tradiţională, completată contextual cu antico­mu­nismul. Teama de dezordine, bolşevism şi iredentism a indus abrupt per­cep­ţia – verificată într-o anumită măsură – că, prin adoptarea ideologiei comuniste, elemente din cadrul minorităţilor naţionale sunt insensibile, chiar ostile, faţă de aspiraţiile generale româneşti. Faptul că liderii reprezentativi ai puterii sovietice (Lenin, Troţki, Zinoviev, Kamenev, Radek, Dzjerjinski, Jdanov, Kaganovici, Kossior, Jagoda, Beria) coordonau acţiunile clandestine şi teroriste ale Internaţionalei a III-a, exemplul tulburărilor, grevelor şi insu­recţiilor proletare iniţiate de Rosa Luxemburg, Karl Liebnecht, Paul Lévi, Max Hoelz la Berlin, de Bélla Kun la Budapesta, Eugen Levin la München au întărit sentimentul de neîncredere al societăţii româneşti faţă de acţiunile „progresiste” ale liderilor socialişti şi comunişti, în mare parte minoritari[13]. Totodată, românii nu puteau uita clipele de groază trăite în aprilie-mai 1917, când în Iaşi avuseseră loc manifestaţii şi dezordini ale soldaţilor ruşi bolşe­vizaţi, când, eliberat din închisoare, Cristian Racovski ameninţa cu declan­şa­rea revoluţiei, cu arestarea regelui, a guvernului şi desfiinţarea parlamentului[14]. Rapoartele Siguranţei Generale indicau strânse contacte între socialiştii români (Max Wexler, dr. Ghelerter, dr. Rodion-Abraham Steurman, Isidor Florian, Alfred Hefter) şi soldaţii ruşi bolşevizaţi. Ideea de conspiraţie prinde contur după fuga lui Cristian Racovski şi Mihail Gheorghiu-Bujor la Odessa, unde au constituit structuri bolşevice ale căror acţiuni se corelau perfect cu de­mersurile antiromâneşti ale Moscovei[15]. În acel context, autorităţile române au anihilat chiar un complot al bolşevicului Simion Roşal, care intenţiona să asasineze familia regală română[16], iar la insistenţele generalului Şcerbaceev şi ale generalului Berthelot, după şedinţa memorabilă a guvernului I.I.C. Brătianu din noaptea de 8-9/21-22 decembrie 1917, armata română a început dezarma­rea trupelor ruseşti, neutralizarea focarelor bolşevice şi evacuarea acestora peste Prut[17]. Agresiunea comunismului în România a continuat cu aceeaşi intensitate şi în anul 1919 cînd, odată cu instalarea regimului Béla Kun, a existat un plan de joncţiune între armatele ungare şi cele ruseşti şi un proiect militar comun contra statului român[18]. După sfârşitul războiului, în decembrie 1920, opinia publică românească a fost cutremurată de atentatul de la Senat, organizat de teroristul-comunist Max Goldstein[19], pentru ca în anii următori autorităţile să înregistreze tot mai multe diversiuni antiromâneşti organizate de Moscova şi Comintern, care au întărit sentimentul că elemente din cadrul unor minorităţi erau neloiale statului român.

În decembrie 1923, Federaţia Comunistă Balcanică a adoptat o rezoluţie care impunea Partidului Comunist din România să-şi asume programatic teza luptei pentru autodeterminare până la despărţirea de statul român a Basarabiei, Transilvaniei şi Dobrogei. O astfel de iniţiativă ce susţinea expres destrămarea statului român, plasa P.C.d.R. pe poziţii clar antinaţionale[20]. La scurt timp după eşuarea Conferinţei Româno-Sovietice de la Viena, P.C.d.R. a lansat lozinca autodeterminării Basarabiei şi susţinerea unui plebiscit în provincia dintre Prut şi Nistru, iar în urma Congresului P.C.d.R. din august 1924, liderii comunişti, în frunte cu Elek Köblös, au confirmat teza autodeterminării până la despărţirea de statul român, îmbrăţişând fără rezerve directivele Cominternului şi auto-excuzându-se – în consecinţă – din cadrul legal al vieţii politice româneşti[21]. Tot în 29 iulie 1924, Politbiroul Partidului bolşevic rus a decis înfiinţarea Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucraina, care reprezenta, în fapt, constituirea „iredentei sovietice pentru recuperarea Basarabiei”[22]. Pentru destabilizarea şi reocuparea Basarabiei, Rusia sovietică şi Cominternul au întreprins o serie de acţiuni subversiv-propagandistice şi politico-diplomatice, iar răzmeriţa de la Tatar-Bunar a făcut parte din planul sovietic de recucerire militară a provinciei româneşti dintre Prut şi Nistru, după cum o dovedeşte circulara secretă a Cominternului, semnată de Radek[23]. Eşecul „revoluţiei de la Tatar Bunar” a determinat Moscova să pună în practică, la 12 octombrie 1924, decizia înfiin­ţării Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti în cadrul Ucrainei, reafir­mând, pe această cale intenţia fermă de a anexa Basarabia[24]. Concomitent cu organizarea acestei entităţi administrative artificiale s-a confecţionat o adevă­rată monstruozitate lingvistică, prin desconsiderarea oricăror reguli gramaticale de sintaxă şi de morfologie: teza „moldovenismului”. „Dospită” în cabinetele bolşevice de la Odesa, Harcovşi Balta, de cabinetele bolşevice de la Odessa, Balta şi Harkov, această „teorie”, pretins ştiinţifică dar, în realitate, de clară extracţie cominternistă, ideologizantă şi cu un scop politic bine definit, trebuie decriptată şi analizată în cadrul general al relaţiilor dintre România şi Rusia Sovietică privind problema Basarabiei (nerecunoaştereaapartenenţei la Regatul României a teritoriului dintre Prut şi Nistru şi implicit a Hotărârii de Unire a Sfatului Ţării, de la 27 martie 1918)[25]. Teoria „moldovenismului” şi conceptul de „naţiune moldovenească” au fost emise de A.I. Grinştein, I.I. Badeev, Gr.I. Starîişi N. Skrîpnik, membri ai Biroului Politic al C.C. al Partidului Comunist Ucrainean şi au fost asumate programatic de conducerea Partdidului Comunist din România, după impunerea lui V. Holostenko în fruntea bolşevicilor români[26]. Prin ridicarea „moldovenismului” la rangul de „teorie” oficială, politică şi ideologică în republica sovietică moldovenescă din stânga Nistrului începea o nouă eră a falsificării istorice, o nouă etapă nocivă şi traumatizantă, cu efecte pe termen lung, sesizabile şi în ziua de astăzi[27]. Practic, „moldovenismul” a fost şi a rămas un construct etno-cultural, ideo­logic şi propagandistic ce poate fi definit şi încadrat fenomenului totalitar comunist şi care a avut, încă de la începuturi, un scop politic diversionist[28]. A fostconceputşiprogramat ca atare, a operatpeterenulculturalizăriiproletare, demonstrând un impact devastatorasupraprofiluluiidentitarromânesc de peambelemalurialeNistrului.

Prin urmare, ascensiunea agresivă a comunismului dizolvant în primii ani de după Unire şi identificarea unor minoritari ca agenţi camuflaţi ai disoluţiei statului naţional-unitar au constituit un permanent motiv de tensiune, generând contramăsuri din partea statului român (ordonan­ţele militare din aprilie-iulie 1924 şi, mai cu seamă, legea pentru reprimarea unor infraţiuni contra liniştii publice sau „legea Mârzescu” din decembrie 1924), dar şi reacţia dreptei naţional-creştine internbelice.

Teama de bolşevism a determinat o serie de atitudini refractare ale oamenilor politici de dreapta faţă de iniţiativele diplomaţiei româneşti din anii ’30. Partidul Naţional Creştin, Partidul Naţional Liberal, condus de istoricul Gh. I. Brătianu şi Mişcarea Legionară s-au manifestat vehement pe plan intern, denunţând incoerenţa şi neputinţa partidelor politice guvernamentale în a identifica şi neutraliza comunismul camuflat în diverse asociaţii, cluburi şi organe de presă, dar a formulat şi o „nouă ipoteză” de politică externă, care reevalua interesul naţional în cadrul unei alianţe româno-germane. Noile realităţi europene ale anilor ΄30, ascensiunea Italiei fasciste şi a Germaniei naţional-socialiste şi, totodată, conciliatorismului practicat de democraţiile occidentale, impuneau, de altfel, o nouă abordare din partea oamenilor politici români. Pentru menţi­nerea frontierelor României Mari – îndeosebi a graniţei de est, considerată a fi cea mai vulnerabilă – forţele de dreapta au identificat Rusia Sovietică drept inamicul principal al României Mari, iar în Germania un potenţial aliat capabil să asigure graniţele statului roman în raport cu agresivitatea Uniunii Sovietice şi pretenţiile teritoriale ale Ungariei hortyste.

Strategia generală de politică externă a României interbelice s-a bazat pe influenţa politicii marilor democraţii occidentale la nivel european şi, în consecinţă, iniţiativele noastre politice s-au pliat pe direcţiile diplomatice promovate de Paris şi Londra. Factorii de decizie de la Bucureşti au apreciat just că Franţa şi Marea Britanie au sprijinit confirmarea internaţională a actelor de unire de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, că sunt principalii piloni de susţinere ai Sistemului de la Versailles, iar obiectivul principal al politicii noastre externe este menţinerea statu-quo-ului european şi, implicit, a fontie­relor fixate prin Conferinţa Păcii de la Paris. Prin urmare, orice altă viziune de politică externă, care ar fi pus la îndoială alianţele noastre tradiţionale, igno­rând Franţa şi Anglia, era considerată „aventuroasă” şi chiar periculoasă pentru statul român. Totodată, diplomaţia română a avut un rol hotărâtor în constituirea şi activitatea Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice, care au fost concepute ca organisme menite să asigure stabilitatea regională în zona sud-est europeană şi ca o completare şi fortificare a „sistemului versaillez” pentru această parte a continentului. Ministru de Externe N. Titulescu declara în faţa Parlamentului român, la 4 aprilie 1934, făcând bilanţul activităţii diplomatice din perspectiva menţinerii păcii europene şi a integrităţii teritoriale a României, că politica noastră externă este dirijată spre o strânsă colaborare cu statele care au interese comune cu ale României: „Izvorând din poruncile unităţii noastre naţionale, politica noastră externă are ca scop principal păstrarea ei ca metodă constantă de lucru, coordonarea progresivă a acţiunii noastre cu aceea a statelor cu interese comune până la integrarea ei în grupuri internaţionale din ce în ce mai mari. De la naţional, prin regional, la universal, iată lozinca României peste graniţă”[29].

Nicolae Titulescu s-a implicat activ în promovarea politicii securităţii colective iniţiate de Louis Barthou, ministrul de Externe francez. Anul 1934 este marcat, pe plan diplomatic, prin constituirea Micii Înţelegeri (9 februarie) şi de semnarea instrumentelor diplomatice conexe reluării relaţiilor diploma­tice dintre România şi U.R.S.S. Între Bucureşti şi Moscova s-a derulat un schimb de note diplomatice care consemnau faptul că guvernele celor două ţări îşi garantau recipoc suveranitatea naţională şi neamestecul în problemele interne[30]. Ca premise ale destinderii diplomatice dintre cele două ţări au fost luate în considerare bunele raporturi survenite între N. Titulescu şi M. Litvinov şi chiar colaborarea dintre cei doi miniştri de Externe, evidenţiată la Geneva în 1933 şi continuată la Londra. Semnarea tratatelor de la Londra din 3-4 iulie 1933 dintre România, Uniunea Sovietică, vecinii ei şi Mica Înţelegere s-a dove­dit un bun prilej pentru Titulescu de a remarca, în şedinţa Camerei Depu­taţilor din 26 noiembrie 1934, faptul că reprezentantul sovietic a contribuit esenţial la efortul identificării definiţiei agresiunii şi agresorului şi că semnând convenţiile de la Londra, guvernul sovietic recunoaşte implicit inviolabilitatea teritoriului Regatului României şi, în consecinţă, apartenenţa Basarabiei la statul român[31]. Pactele de asistenţă încheiate în mai 1935 de Franţa şi Cehoslovacia cu Uniunea Sovietică au determinat pe ministrul român de Externe să iniţieze negocieri cu Maxim Litvinov în vederea semnării unui pact de asistenţă mutuală între România şi U.R.S.S. Încercările anterioare de normalizare a relaţiilor noastre cu Rusia Sovietică s-au lovit de fiecare dată de o atitudine extrem de rigidă în chestiunea Basarabiei din partea reprezen­tanţilor sovietici. Nicolae Titulescu a crezut sincer că poate fi omul providen­ţial care va reuşi să asigure liniştea la hotarul de răsărit. Prin urmare, în baza bunelor raporturi de ordin personal stabilite cu Maxim Litvinov, şeful diplo­maţiei sovietice, Titulescu a negociat încheierea unui Pact de asistenţă mutuală cu încuviinţarea tacită a regelui şi cu susţinerea, din umbră, a Partidului Naţional Ţărănesc şi a Partidului Naţional Liberal. De cealaltă parte a barica­dei s-au situat forţele politice de dreapta, mai cu seamă, Partidul Naţional Creştin (generat de fuziunea dintre L.A.N.C. şi Partidul Naţional-Agrar, din iulie 1935), condus de O. Goga şi A.C. Cuza, Partidul Naţional Liberal – Gheorghe Brătianu şi Mişcarea Legionară, care s-au împotrivit semnării pactului de asistenţă mutuală cu U.R.S.S., prin care se urmărea – conform pla­nului Barthou – izolarea Germaniei de conivenţă cu Franţa şi Cehoslovacia[32].

Interpelările adresate guvernului de către Gh. Brătianu de la tribuna Adunării Deputaţilor la 5 şi 26 octombrie 1935 dezvăluiau suspiciunile opiniei publice şi ale unor cercuri politice cu privire la tratativele ministrului de Externe cu U.R.S.S.; Gh. Brătianu considera inoperabil şi periculos un astfel de Pact, argumentând că Uniunea Sovietică nu recunoaşte unirea Basarabiei cu România şi se manifestase agresiv de fiecare dată când la Copenhaga, Viena, Varşovia se pusese problema apartenenţei Basarabiei la statul roman, că acordarea unui culoar de trecere pentru trupele sovietice ar însemna, în fapt, ocuparea ţării şi că o astfel de trecere a trupelor sovietice ar fi sinonimă cu bolşevizarea României[33]. Titulescu nu a recunoscut negocierile cu sovieticii, iar la 14 iulie 1936 diplomatul român a ajuns la un acord cu Litvinov pentru parafarea proiectului Pactului de asistenţă mutuală. Spre deosebire de mi­nistrul nostru de Externe, Litvinov nu era împuternicit să semneze încă acest document. În contextul derulării negocierilor dintre Titulescu şi Litvinov, isto­ricul Gh. Brătianu a combătut cu energie ideea Pactului de asistenţă mutuală. În opinia liderului liberal, România se situa între două blocuri revizioniste reprezentate de Germania şi U.R.S.S. Dacă o alianţă cu sovieticii era de neconceput, din cauza problemei Basarabiei, dar şi a neîncrederii istorice a oamenilor politici români în buna credinţă a ruşilor, o apropiere de Germania era de dorit, deoarece nu existau litigii teritoriale directe, iar susţinerea pre­tenţiilor anti-Trianon ale Ungariei putea fi deturantă. Gh. Brătianu cerea o politică abilă, realistă în care nevoia manifestă de petrol şi cereale a Germaniei să fie exploatată în detrimentul Ungariei. De asemenea s-a observat că nu Berlinul, ci mai degrabă Italia lui Mussolini susţine cauza revizionistă ma­ghiară. Pe de altă parte, supusă presiunii politicii de încercuire instrumentată de Franţa în estul Europei, Germania avea nevoie de aliaţi stabili care să nu marşeze la planul de izolare antigerman. Sub acest aspect, Gh. Brătianu a atacat ideea pactului cu U.R.S.S., considerat o sfidare la adresa Germaniei.

Opinia publică şi medii politice de dreapta s-au alarmat, în martie 1936, când ministrul Poloniei la Bucureşti (Miroslav Arcziciewski) i-a prezentat diplomatului Mihail Sturdza un ordin emis de Ministerul Lucrărilor Publice, semnat de ministrul de resort, Richard Franasovici, prin care liniile feroviare române erau puse la dispoziţia Armatei Roşii pentru transportarea trupelor şi a materialului de război. Corneliu Z. Codreanu şi generalul Gh. Cantacuzino-Grăniceru alături de Gh. Brătianu au luat public poziţie faţă de proiectata convenţia feroviară secretă încheiată între România şi Uniunea Sovietică. Gh. Brătianu a iniţiat o interpelare în Parlament, iar liderul Mişcării a emis o circulară în care denunţa politica de apropiere faţă de Rusia Sovietică promo­vată de Titulescu[34]. În acest context, unii oameni politici au demarat o serie de contacte cu oficialităţile germane pentru a sonda disponibilitatea părţii germane în a adopta noi formule diplomatice între cele două state. Astfel de întrevederi au avut loc în perioada 1934-1937, fiind iniţiate de A.C. Cuza, Octavian Goga, Ion Gigurtu, Gh. Brătianu şi profesorul Nae Ionescu, prieten intim cu Alfred Rosenberg, şeful Oficiului de politică externă al N.S.D.A.P[35].

La 16 noiembrie 1936, Gh. Brătianu s-a întâlnit cu Adolf Hitler şi au discutat, în prezenţa secretarului K. Meissner, o posibilă apropiere între cele două state. Gh. Brătianu a precizat încă din debutul discuţiilor că politica externă a României poate fi sintetizată în trei puncte: 1) „Barieră împotriva comunismului. România trebuie să-şi reia, ca mai înainte, misiunea la Nistru şi Marea Neagră”. 2) „Nu voim să fim drum de trecere, nici câmp de bătaie”. 3) „Relaţii economice strânse cu Germania, fapt care ar contribui la dezvolta­rea economiei româneşti”[36].

Un alt punct al discuţiei l-a constituit susţinerea germană a revendi­cărilor revizioniste ale Ungariei. Hitler a replicat că România trebuie să se debaraseze de influenţele bolşevice, să deruleze relaţii economice strânse cu Germania şi că „interesul Germaniei ar fi să vadă în acest colţ al Europei o Românie independentă şi puternică”, fiind dispus să garanteze frontierele noastre. Mai mult, pentru a-şi dovedi simpatia faţă de România, Hitler a anunţat că este dispus, în acest sens, să facă declaraţii publice „la Roma şi Budapesta, dar mai ales la Budapesta”. Prin această abordare, cancelarul german dorea să demonstreze că pretenţiile revizioniste ale Ungariei erau susţinute de Italia prin vocea lui G. Ciano, ginerele Ducelui şi, mai ales, să demonteze per­cep­ţia că Germania sprijină Ungaria în proiectul ei de recuperare a Transilvaniei. De altfel, după instalarea lui Hitler la putere în ianuarie 1933, una dintre primele contacte externe al noului cancelar al Germaniei a fost vizita întreprinsă la Budapesta, în perioada 17-21 iunie 1933. Hitler s-a întâlnit cu primul-ministru ungar, care a afirmat deschis intenţiile revizioniste ale Ungariei. Hitler a încurajat revizionismul maghiar contra Cehoslovaciei, confirmând şi interesul german pentru zona sudetă, dar a refuzat categoric sa încurajeze pretenţiile maghiare faţă de România şi Iugoslavia[37]. Intenţia lui Hitler era de a nu oferi motive gratuite acestor doua state să achieseze la politica de „încercuire a Germaniei”, întrucât asupra acestor state se făceau presiuni externe şi erau tentate să se alinieze politicii Pactului oriental promovat de Franţa. Pe de altă parte, Hitler dorea să aducă aceste ţări în sfera de interes germană prin tratate economice reciproc avantajoase[38]. Şi în acest caz, potenţalul economic şi geopolitic a României a contat enorm în poziţionarea lui Hitler faţă de revizionismul maghiar. Poziţia strategică a României şi efectivele numeroase ale armatei române, petrolul românesc şi producţia agroalimentară l-au determinat pe Hitler să respingă politica anti-Trianon a Ungariei. Peste ani, în contextul audienţei istoricului Gh. Brătianu la Hitler, cancelarul german, din aceleaşi motive, era dispus să ofere garanţii ferme privind frontierele României Mari. În finalul întrevederii, cancelarul german l-a autorizat pe Gh. Brătianu să comunice regelui şi tuturor factorilor de decizie opiniile sale[39]. Deşi punctul de vedere al lui Hitler a fost raportat oamenilor politici români pe mai multe canale, inclusiv prin Nicolae Petrescu-Comnen, ministrul nostru la Berlin, Bucureştiul nu a avut nici o reacţie pozitivă în raport cu oferta Germaniei. Factorii decidenţi de la Bucureşti (regele, premierul Gh. Tătărescu), după ce s-au consultat cu cercurile guvernante de la Paris şi Praga,  prin ministrul de Externe, Victor Antonescu, au transmis instrucţiuni lui N. Petrescu Comnen, potricit cărăra „România rămâne fără şovăire credincioasă alianţelor şi politicii ei”. Într-o confuzie totală, nereuşind să despartă realităţile de sentimente şi dovedind, astfel, o opacitate politică periculoasă, Bucureştiul era total dezinteresat de dezvoltarea relaţiilor cu Germania şi mergea în continuare pe „mâna Franţei”, considerată unica „protectoare” a României.

Victime ale unor „idei fixe”, oamenii politici români nu scăpau nici un prilej de acuza politica revizionistă a Germaniei şi de a irita Berlinul prin adoptarea unor iniţiative ostile. România s-a aliniat fără rezerve politicii de „încercuire” promovată de Franţa, iar N. Titulescu a sprijinit politica de securitate colectivă. Tot ministrul nostru de Externe a participat la tratativele premergătoare semnării pactelor de asistenţă mutuală dintre Franţa şi URSS, dintre Cehoslovacia şi URSS (1935) şi, după cum am arătat mai sus, a negociat un pact similar între România şi URSS. Oameni politici şi gazetari dau combătut concepţiile şi iniţiativele diplomatice ale lui N. Titulescu. Între aceştia remarcăm pe Nicolae Iorga, C. Argetoianu, Octavian Goga, Istrate Micescu, A. C. Cuza, Corneliu Zelea Codreanu, Pamfil Şeicaru, Nichifor Crainic, Nicu Porsena şi, nu în ultimul rând, pe profesorul Nae Ionescu. Antipatia şi adversitatea lui Codreanu şi, implicit, a Legiunii erau determinate de atitudinile omului politic N. Titulescu în chestiuni de politică internă, cât şi de opţiunile şi acţiunile acestuia promovate în plan diplomatic. Pe plan intern, N. Titulescu s-a manifestat în mai multe ocazii ca adversar ireductibil al fascismului, dar şi al Gărzii de Fier, considerată expresie a extremismului european. Legiunea îl culpabiliza pe Titulescu din cauza implicării ministrului de Externe în acţiunea de scoatere în afara legii a Gărzii de Fier, operaţiune finalizată prin actul dizolvării abuzive din 10 decembrie 1933[40]. Ostilitatea pe care o manifesta Corneliu Codreanu şi Mişcarea Legionară faţă de N. Titulescu era motivată şi de încercările de apropiere faţă de Rusia Sovietică promovate de marele diplomat. Deşi Codreanu realiza că planul ministrului nostru de Externe urmărea rezolvarea acestor litigii teritoriale prin semnarea unor documente comune care să garanteze reciproc frontierele şi suveranitatea ambelor state totuşi, liderul legionar era ferm convins de nesinceritatea ruşilor dovedită, de altfel, în toată istoria relaţiilor româno-ruse, de faptul că reluarea relaţiilor cu U. R. S. S. îndepărta şi mai mult România de Germania şi Italia, ce reprezentau, în opinia sa, state ale revoluţiilor naţionale. Din anii 1933-1934, Codreanu a militat pentru o apropiere tactică faţă de Germania naţional-socialistă, acuzând, pe diverse canale, obtuzitatea şi incapacitatea patetică a regelui şi a tuturor titularilor de la Ministerul de Externe de a nu vedea mai departe de recomandările franco-engleze şi de construcţiile politice ineficiente gen Mica Antantă şi Înţelegera Balcanică[41]. Totodată, Codreanu considera că ostilitatea cercurilor politice de la Bucureşti şi a reprezentanţilor noştri la Geneva pot transforma Germania dintr-un potenţial prieten al României, într-un inamic dur şi intransigent, un adevărat gropar al României Mari[42]. Prin urmare, într-o circulară din mai 1936, Codreanu denunţa iniţiativele lui N. Titulescu, susţinând că „Lumea sănătoasă românească este îngrijorată de soarta ţării pe care o joacă în mâinile sale, foarte debile, Dl. Titulescu. Noi, românii,  înţelegem că Dl. Titulescu este un talent, este mai puţin o inteligenţă şi aproape deloc o inţelepciune. Mai bine să se încredinţeze soarta unei ţări unui înţelept fără talent, decât unui talent lipsit de înţelepciune”[43]. Remarcând inaplicabilitatea intrumentelor diplomatice promovate de Ministerul de Externe român, dar şi deciziile lovite de nulitate  ale Societăţii Naţiunilor, în memoriul trimis regelui la 5 noiembrie 1936 Codreanu afirma că: „Nu există Mica Înţelegere, nici Înţelegerea Balcanică. Cine crede în aceste construcţii de carton, dovedeşte că n-a înţeles nimic”[44].

După ce refuzase oferta regelui în februarie 1937, cînd Carol al II-lea avusese o tentativă de captare a Legiunii în scopul orientării tineretului legionar către proiectul său de instaurare a regimului personal, Codreanu, în căutare de aliaţi politici, s-a apropiat de Iuliu Maniu, un adversar declarat al practicilor autoritare ale lui Carol al II-lea. După perfectarea pactului de neagresiune electorală din 25 noiembrie 1937, Codreanu a declarat în conferinţa de presă organizată, la 29 noiembrie 1937, la sediul Mişcării Legionare din str. Gutenberg nr. 3 că: „ Eu sunt pentru o politică externă alături de Roma şi Berlin. Alături de statele revoluţiilor naţionale. În contra bolşevismului […]. În 48 de ore după biruinţa Mişcării Legionare, România va avea o alianţă cu Roma şi Berlinul, intrând astfel în linia misiunii sale istorice în lume[45]. Declaraţia lui Codreanu era considerată o replică insolită la adresa lui Maniu care, cu două zile mai înainte îşi exprima încrederea în alianţele tradiţionale. În realitate, cele două declaraţii divergente făceau parte din strategia semnatarilor pactului de neagresiune electorală şi vizau cele două ipoteze posibile în dinamica relaţilor internaţionale europene, conturând, totodată, opţiunile României în politica externă. Lansarea declaraţiei din 29 noiembrie 1937 semnala orientarea fermă pro-Axă şi apropierea ideologică de Germania naţional-socialistă. În viziunea lui Codreanu, mesajul său explicit reconsidera poziţia de rezervă a Legiunii în cazul unei noi variante în politica externă a României. Dacă factorul german s-ar fi impus în geopolitica sud-est europeană, Mişcarea Legionară ar fi putut ajunge la putere, pentru a gestiona – cu succes, spera el – schimbarea alianţelor şi noile relaţii româno-germane. În acest scenariu transpus parţial în realitate, de altfel, peste doi ani, Codreanu nu a intuit reacţia violentă a regelui, represiunea dură împotriva Legiunii şi asasinarea sa. Prevăzuse însă agresivitatea germană care, în opinia lui, nu trebuia provocată, dar mai ales lansase dramatica profeţie privind căderea graniţelor[46] şi comunizarea României: „De vor intra trupele ruseşti pe la noi şi vor ieşi învingătoare, în numele Diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină, că ele vor pleca înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza? Consecinţele? Inutil a le discuta”[47]. Din păcate, aceste tragice previziuni s-au derulat cu precizie în vara anului 1940 (notele ultimative sovietice şi dictatul de la Viena), când România s-a trezit total izolată – şi apoi sfâşiată – dar mai cu seamă după 23 august 1944 şi după instalarea guvernului Petru Groza, când s-au creat premisele comunizării şi sovietizării României[48]. Pierderile teritoriale din vara anului 1940 sunt motiv de îngrijorare şi reflecţie amară pentru opinia publică românească. Evident erau lansate reproşuri şi anateme asupra celor consideraţi responsabili de „apocalipsa” graniţelor şi inerent se recunoşteau meritele acelor oameni politici care au intuit pericolul unei politici unilaterale „înfeudate” directivelor primite de la Paris şi Londra. Nichifor Crainic avea să scrie că: „Vina o poartă exclusiv politica democratică a României care a paralizat sistematic orice tendinţă de apropiere de puterile Axei. Mulţumită acestei politici dezastroase, România s-a găsit la 1940 cu desăvârşire izolată într-o Europă trântită la pământ şi având în faţă puterile Axei, animate numai de gândul sancţiunilor împotriva ei. Sentinţa de la Viena e corolarul funest al acestei stupide şi criminale politici democratice. Autorii pierderii Ardealului şi a Cadrilaterului sunt naţional-ţărăniştii şi liberalii, care au guvernat ţara în timpul Regelui Carol al II-lea şi au stârpit în sânge ideea apropierii de Germania sau măcar de Italia. Dacă o asemenea apropiere s-ar fi săvârşit la timpul ei, nu numai Ardealul şi Cadrilaterul ne-ar firămas, dar nici Basarabia şi Bucovina nu ne-ar fi fost luate în 1940 cu consimţământul puterilor Axei”. În acelaşi context de revoltă şi de stabilire a vinovăţiilor, Dimitrie Cristian Amzăr, un mare admirator al profesorului Nae Ionescu şi simpatizant al Legiunii, responsabilizează clasa politică românească sau, mai corect spus, vechea generaţie de politicieni, incapabili să păstreze şi să lase urmaşilor intactă moştenirea creată la 1918. Tema „conflictului dintre generaţii” lansată de congenerii săi prin Itinerariul spiritual (Mircea Eliade), Manifestul Crinului Alb (Petre Pandrea, Sorin Pavel, Ion Nestor)şi prin articolul Generaţie, publicat de Mircea Vulcănestu în „Criterion”, care a generat o prolifică dezbatere culturală în deceniul IV este translată de Amzăr în registru politic. Pe plan intern „bătrânii” partidelor istorice s-au opus vehement, chiar violent, iniţiativelor social-politice şi spirituale ale noii generaţii, iar pe plan extern, „gripaţi” pe linia tradiţiei filo-franceze, nu au reuşit să facă diferenţa între simpatii şi interese. În august 1940, D. C. Amzăr nota în jurnalul său: „De obicei, copii sunt aceia care risipesc averea, adunată cu trudă de părinţi, dar uneori există părinţi care mănâncă şi distrug la bătrâneţe ceea ce au adunat în tinereţe, poate mai mult prin noroc şi împrejurări favorabile decât prin muncă cinstită. De astfel de părinţi a avut parte România Mare”[49].

Declaraţia lui Codreanu din noiembrie 1937, care sublinia în esenţă disponibilitatea schimbării alianţelor tradiţionale, a iritat Franţa şi Marea Britanie şi a produs efecte dezastroase în raport cu factorul constituţional. În opinia cercurile politico-diplomatice occidentale, regele reprezenta ultimul şi cel mai important impediment în calea ascensiunii Mişcării Legionare şi a reorientării politicii externe româneşti către Germania şi Italia. În consecinţă, democraţiile occidentale au aprobat tacit planul de instaurare a regimului autoritar condus de Carol al II-lea. Abrogarea Constituţiei din 1923, dizolvarea partidelor politice, aplicarea pe scară largă a cenzurii şi stării de asediu – derapaje evidente de la standardele sistemului democratic – au fost trecute cu vederea de democraţiile occidentale, atâta timp cât aceste măsuri politice asigurau lichidarea Mişcării Legionare, receptată la Londra şi Paris drept principalul vector al opţiunii pro-germane din România. Din punctul nostru de vedere, Codreanu nu poate fi culpabilizat pentru declaraţia fermă referitoare la reorientarea politicii noastre externe, întrucât mesajul afirma clar opţiune pro-Axă şi acesta era şi scopul. Credem că acordul de neagresiune electorală nu opera doar pe tabloul intern (răsturnarea guvernului Tătărescu şi blocarea instaurării dictaturii regale), ci anticipa două ipoteze posibile în plan extern. În cazul menţinerii supremaţiei anglo-franceze în relaţiile internaţionale era recomandat un guvern naţional-ţărănist în frunte cu Iuliu Maniu, dar în cazul unui alt scenariu, în care Germania şi Italia aveau un rol determinant în dinamica europeană, s-ar fi impus aducerea la putere a lui Codreanu. În această cheie – credem noi – trebuie interpretată declaraţia liderului legionar din noiembrie 1937 când, indubitabil, a lansat un mesaj explicit de politică externă şi care s-a produs la scurt timp după precizările oferite presei de către Iuliu Maniu, unde se sublinia menţinerea alianţelor tradiţionale. De asemenea, considerăm că strategia declaraţiilor fără echivoc în ceea ce priveşte politica externă a ţării, fusese stabilită anterior semnării acordului electoral în decursul mai multor runde de negocieri. În sine, pactul de neagresiune electorală conţinea şi cele două opţiuni de politică externă, reconfigurănd – în context interbelic – proiectul alternativ (pro – Antantă şi pro – Puterile Centrale), existent în România antebelică. În opinia noastră, la sfârşitul anilor ’30 evoluţiile internaţionale şi vulnerabilităţile geopolitice specifice sud-estului european etalau factorilor de decizie, aproximativ, acelaşi tip de susceptibilităţi şi scenarii agresive la adresa integrităţii teritoriale a statului român ca în anii 1914-1916. În consecinţă, credem că realităţile internaţionale recomandau o strategie de gestionare a opţiunilor externe comparabilă cu cea adoptată de personalităţile politice şi regele Ferdinand în perioada neutralităţii, însă Carol al II-lea a preferat cu totul alte soluţii. Prin instaurarea regimului autoritar monarhic şi dizolvarea partidelor, regele şi-a asumat responsabilitatea integrală a politicii externe, iar prin suprimarea lui Codreanu şi a Legiunii – iniţiativă receptată de Hitler ca un afront personal, în condiţiile dialogului avut cu regele aflat în vizită la Berchstengaden[50] – Carol al II-lea a anulat o alternativă politică viabilă care, în climatul bulversant al anilor 1938-1940, cu Germania principal vector de putere, ar fi putut opera cu mai multe şanse de reuşită pentru salvarea frontierelor.

Prăbuşirea României Mari în vara anului 1940 a fost, indubitabil, o consecinţă directă a Pactului Ribbentrop-Molotov, însă astăzi, ca şi ieri de altfel, istoricii reevaluează punctual momentele cheie care au condus la catastrofă. Această optică reconstruieştecontextul epocii şi propune o altă perspectivă asupra evenimentelor dramatice din anul 1940, care ar fi putut fi evitate printr-o politică matură şi elastică în raport cu polurile de putere configurate în sud-estul european. România naviga, practic, între ostilitatea declarată a URSS, agresivitatea revanşardă germană şi neputinţa mascată în „conciliatorism” a Franţei şi Marii Britanii. În condiţiile reocupării Rhenaniei (martie 1936), a Anschullus-ului (1938), a prestaţiei deplorabile a liderilor anglo-francezi din timpul Conferinţei de la Munchen, a anexării Cehoslovaciei (martie 1939), factorii de decizie de la Bucureşti au „reacţionat” prin Tratatul economic româno-german, semnat în martie 1939, pe care nu s-au grăbit să-l pună în aplicare. Ba mai mult, pentru a irita şi mai mult Berlinul, au dat credit „garanţiilor unilaterale”, primite în aprilie 1939, din partea Marii Britanii şi Franţei. Aceste „garanţii” erau simple declaraţii politice de conjunctură făcute de Neville Chamberlain şi Edouard Daladier (capitularzii de la Munchen). Ei anunţau vag că anglo-francezii pot acorda „întreaga asistenţă ce le stă în putinţă” în cazul unei agresiuni împotriva României şi Greciei, care „ ar ameninţa în mod clar independenţa” celor două state, iar guvernele de la Bucureşti şi Atena ar hotărâ să opună rezistenţă. Evident că aceste „garanţii” nu erau dublate de acorduri tehnice carte să consemneze ajutorul militar concret[51].  Tragedia anului 1940 a confirmat erorile şcolii titulesciene de diplomaţie ancorată unilateral în direcţia păstrării alianţelor tradiţionale, devenite, însă, inoperabile la sfârşitul deceniului IV. Abia după notele ultimative din 26 şi 27 iunie 1940 şi anexarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţei, Carol al II-lea a decis să adapteze politica externă a României, deja răşluite, la realităţile geopolitice. Abia la 28 iunie 1940, regele a renunţat la „garanţiile” franceze şi engleze, iar noul premier, Ion Gigurtu, a anunţat alinierea „sinceră” la politica Axei. Era însă prea târziu. România pierduse momente preţioase în perioada 1936-1938, când Germania era direct interesată de prietenia României şi ar fi răspuns loial nevoilor noastre de securitate a graniţelor de Est şi de Vest. În noul context, Hitler era stăpân pe situaţie, iar primul-ministru I. Gigurtu şi ministrul de Externe M. Manoilescu, aflaţi în vizită în Germania, au primit nenumărate reproşuri pentru politica de „încercuire”a Germaniei adoptată de România la cererea Franţei şi Angliei. Totodată, rememorând momentul 1936, vizita lui Gh. Brătianu la Berlin şi semnalele transmise Bucureştiului pe canalele diplomatice, Hitler reproşa oficialilor români că oamenii politici şi „Hohenzollernul de la Bucureşti” au refuzat „mâna întinsă” cu mulţi ani în urmă, când se oferise să garanteze toate frontierele României, fără ca noi să renunţăm la cele franceze şi promitea relaţii economice foarte avantajoase în schimbul renunţării la politica Pactului oriental[52].

Adversitatea lui N. Titulescu faţă de Germania, afişată zgomotos după 1933, echilibristica politică şi economică utilizată de Bucureşti după debarcarea lui N. Titulescu şi în special din perioada monarhiei autoritare, când Carol al II-lea devenise principalul factor de decizie al politicii externe, au creat neîncredere şi antipatie la Berlin. În replică, politica duplicitară a regelui faţă de Germania a fost taxată indirect de catre Hitler prin „dezinteresul” – termen stipulat la punctul 3 din Protocolului adiţional secret al Pactului Ribbentropp-Molotov – privind Basarabia lasată pradă imperialismului sovietic. Totodată, aceeaşi politică duplicitară a fost „rasplătită” şi direct prin odiosul Arbitraj de la Viena, care a permis Ungariei ocuparea părţii de nord-vest a Transilvaniei şi pierderea Cadrilaterului în favoarea Bulgariei. Tragedia anului 1940 a consemnat falimentul regimului autoritar şi a determinat abdicarea regelui Carol al II-lea, considerat principalul vinovat de dezastrul ţării. Pierderile teritoriale au impus invariabil, ca unică soluţie de suprevieţuire de statului, intrarea ţării pe orbita Reich-ului, dar în condiţii cu mult mai drastice, comparativ cu perioada precedentă, în care germanii erau realmente interesaţi de prietenia României. Situaţia era dezastroasă. Ţara fusese mutilată teritorial iar societate românească demobilizată de proporţiile dezastrului, de neîncredere şi incertitudini. Armată română era inhibată de hotărârile capitularde luate de Consiliile de Coroană şi de către rege, dezonorată, deopotrivă, de retragerea pripită din teritoriile abandonate. Astfel, comunitatea românească traumatizată de realităţile prăbuşirii oferea generalului Ion Antonescu, şeful statului român, argumente şi instrumente de negociere incomparabil mai slabe faţă de anii 1936-1939 când, printr-o atitudine elastică şi echilibrată de apropiere politico-economică faţă de Germania s-ar fi evitat, poate, tragedia anului 1940. Protagoniştii politicii de apropierea dispăruseră, însă. Corneliu Codreanu fusese asasinat iar Mişcarea Legionară reprimată cu o violenţă extremă. Octavian Goga era decedat din cauze naturale sau, după cum s-a spus în epocă, otrăvit. Alţi oameni politici erau consideraţi nereprezentativi, fără partid puternic şi fără anvergură politică (Gh. Brătianu, ing. Ion Gigurtu), sau realmente inutilizabili ( A. C. Cuza, un bătrân trecut de 80 de ani). În septembrie 1940, Carol al II-lea a propus lui M. Manoilescu să formeze un guvern de dreapta, care să acţioneze ca un paratrăsnet în faţă pretenţiilor germane, însă fostul ministru de Externe, a refuzat, considerându-se consumat şi compromis politic prin rolul ingrat distribuit de rege; acela de semnatar al Dictatului de la Viena. Lipsa oamenilor politici cu şanse reale de a negocia cu Berlinul adâncea agonia regimului carlist şi dovedeau, încă odată, erorile săvârşite şi incapacitatea regelui de a rezolva criza. Varianta Antonescu a fost sugerată regelui de W. Fabricius, reprezentantul Germaniei la Bucureşti şi de Valer Pop, însă a fost agreată de Iuliu Maniu şi C. I. C. Brătianu, aflaţi în relaţie directă cu Antonescu. Dezorientat de manifestările ostile ale opiniei publice, Carol a II-lea l-a eliberat pe generalul Antonescu, reţinut cu domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Bistriţa din Oltenia. În ţară se crease o stare insurecţională în care un rol dominant îl avea Mişcarea Legionară, singura forţă organizată, disciplinată şi capabilă de reacţie. Puciul declanşat de Horia Sima la 3 septembrie 1940 (Bucureşti, Braşov, Constanţa) a grăbit investirea cu puteri depline, cerută de generalul Antonescu pentru a pune capăt haosului şi a „reprima pe legionari”. Renunţarea la prerogativele regale a oferit, în fapt, lui Ion Antonescu instrumentele necesare pentru a forţa abdicarea lui Carol al II-lea[53].  De altfel, în discuţiile generalului Antonescu privind participarea ţărăniştilor şi liberalilor la un guvern de uniune naţională, abdicarea regelui era condiţia principală impusă de liderii celor două partide.

Trebuie menţionat, însă, că întreaga carieră militară şi atitudine politică a generalului Antonescu nu-l recomanda ca „om al Germaniei”, ci din contră. Profesionalismul ofiţerului de stat major şi îndârjirea dovedite împotriva trupelor germane în Războiul de Întregire, când a ocupat şefia Biroului de Operaţiuni de pe lângă Marele Cartier General[54], postul de ataşat militar la Paris, Londra şi Bruxelles dar mai cu seamă, reacţiile şi declaraţiile sale lansate în diverse ocazii şi discuţii cu oamenii politici ai vremii, îl catalogau pe generalul Antonescu drept un ofiţer cu simpatii filo-anglo-franceze de nezdruncinat[55]. Şi totuşi aceste sentimente au fost lesne depăşite de Ion Antonescu, omul de stat care, ţinând cont de realităţile geopolitice, a semnat Pactul tripartit în noiembrie 1940, devenind al treilea om al Axei [56] şi în nici un caz „aliatul uitat al lui Hitler”[57]. Totodată trebuie consemnat că Antonescu  la aceea dată nu avea altă soluţie onorabilă de a menţine şi salva ceea ce se mai putea salva din statul român. În definitiv, alianţa cu Germania era inevitabilă, fiind o consecinţă firească a dominaţiei germane în sud-estul european şi o reacţie de legitimă apărare faţă de comunism şi agresivitatea sovietică. Cu atât mai mult se impune recunoaşterea meritelor oamenilor politici care, în anii precedenţi, intuiseră supremaţia germană pe continent şi se pronunţaseră pentru o apropiere de Germania.

2. Mareşalul Antonescu, pericolul comunist şi lupta pentru Basarabia

Biografia lui Ion Antonescu dezvăluie o simbioză perfectă între spiritul ostăşesc şi vocaţia omului politic. Ca militar şi apoi ca lider politic – din 1940 – Antonescu a fost omul de acţiune şi concepţie care, în diverse funcţii şi pe parcursul unor misiuni, a depăşit de cele mai multe ori statutul de funcţionar, de om aflat sub comandă. El nu s-a mărginit să lanseze doar expertize de cabinet ci a operat şi recomandat soluţii de ordin strategic, argumentate doctrinar, dovedind o adâncă înţelegere asupra unor fenomene ostile existenţei statului român. A intuit pericolul comunist şi l-a catalogat drept continuator ideologic al politicilor expansioniste seculare coordonate de Moscova. Dacă Rusia ţarista opera cu ideile pan-ortodoxiste şi pan- slaviste, Rusia bolşevică acţiona în registru ideologic, utilizând formula „revoluţiei continue” şi a sloganului „Proletari din toate ţările, uniţi-vă”. Într-un amplu răspuns acordat chestionarului lansat de Al. Brătescu-Voineşti în 1943, Mareşalul Antonescu dovedea o profundă înţelegere a comunismului: „Cârmuirea proletariatului, instaurată într-o ţară mare (URSS) a răsturnat domnia unor tirani şi a instaurat pe aceea a altora. Cine poate afirma că proletariatul, care a sângerat pentru a se elibera de tiranie, are astăzi libertatea de a-şi spune cuvântul şi de a decide în alt fel decât avea, unul singur, de soarta lui? Democraţia, pentru a pune mâna pe putere şi pentru a se menţine, a recurs la demagogie, demagogia a dus [în URSS] la anarhie şi anarhia la cea mai groaznică tiranie”[58]. Prin această declaraţia din 1943 nu înseamnă că Mareşalul Antonescu realizase doar în acel moment nocivitatea comunismului. Acţiunile periculoase ale bolşevismului fusese cu mult timp în urmă decriptate şi denunţate de Ion Antonescu, întrucât manifestase atitudini anticomuniste încă din 1917, odată cu izbucnirea revoluţiei bolşevice.

Mlitar de excepţie, exigent cu sine şi cu ceilalţi, Ion Antonescu a dovedit mari calităţi de ofiţer de stat-major. În perioada Războiului de Întregire, ca şef al Secţiei Operaţii din cadrul Marelui Cartier General Român, locotenent-colonelul Antonescu a contribuit la lichidarea focarelor comuniste din România, organizând ample acţiuni de dezarmare a soldaţilor ruşi bolşevizaţi şi trimiterea lor peste Nistru[59]. Şi tot el, în decembrie 1917, a conceput un material cu titlul Constatări şi aprecieri asupra situaţiei actuale a Armatei şi Ţării Româneşti, în care erau menţionate ipotezele şi repoziţionarea României în contextul războiului mondial. Erau anticipate momente deosebit de grave pentru soarta ţării şi a armatei române – pace separată cu Puterile Centrale, capitulare, dispersarea forţelor armate ori replierea peste Prut, sau peste Nistru, continuarea pîna la capăt a rezistenţei armate –, la care Antonescu emitea soluţii strategice adecvate, luând în calcul dezintegrarea armatei ruse aliate şi bulversarea climatului social şi politic din Imperiul ţarist, sub impulsul revoluţiei bolşevice.

În contextul constituirii Sfatului Ţării şi proclamării Republicii Democratice Moldoveneşti, în decembrie 1917, a terorii instaurate de bandele bolşevice care prădau şi comiteau asasinate, Consiliul Directorilor de la Chişinău a trimis două delegaţii la Iaşi pentru a cere guvernului român şi reprezentanţilor Antantei ajutor militar în vederea restabilirii ordinii. Astfel, la 2 ianuarie 1918,  tot locotenentul-colonel Ion Antonescu a elaborat Studiul referitor la trimiterea de trupe în Basarabia[60], care urmărea lichidarea „bandelor roşii” şi normalizarea situaţiei între Prut şi Nistru. Înlăturarea presiunii exercitate de Front-Otdel, care declanşase acţiuni de represiune politică împotriva membrilor Sfatului Ţării şi a Consiliului Directorilor Generali, a făcut posibilă desfăşurarea liberă a şedinţei memorabile din 27 martie/9 aprilie 1918 a Sfatului Ţării, votarea şi adoptare Hotărârii de Unire a Basarabiei cu România.

După momentul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, victoria revoluţiei bolşevice din Ungaria şi instaurarea Republicii Ungare a Sfaturilor (Sovietelor), în martie 1919 a creat o atmosferă încordată între Ungaria şi România. Regimul comunist Kun Béla (ministru de Externe) a protestat împotriva „ocupării” Transilvaniei şi ameninţa cu represalii combinate din partea Ungariei şi Rusiei Sovietice. În urma ofensivei trupelor ungare care au forţat Tisa, locotenent-colonelul Antonescu a întocmit planul de respingere a atacului unguresc, trecerea armatei române peste Tisa, înaintarea în teritoriul inamic, pe direcţii şi etape de marş, şi – nu în ultimul rând –  memorabila ocupare a Budapestei. Aceste repere operative din biografia ofiţerului de stat major explică anticomunismul asumat şi manifestat de Ion Antonescu, omul de stat.

După Războiul de Întregire, Ion Antonescu a reprezentat România cu cinste şi profesionalism desăvârşit  la Paris, Londra şi Bruxelles ca ataşat militar. A deţinut mai multe funcţii de răspundere în organigrama armatei române: comandant al Centrului de instrucţie al Cavaleriei din Sibiu, comandant al Şcolii Superioare de Război, secretar general al Ministerului Apărării Naţionale, iar în perioada 1933-1934 a fost şef al Marelui Stat Major.  În cabinetul condus de Octavian Goga (28 decembrie 1937-1o februarie 1938), generalul Antonescu a fost numit ministrul Apărării Naţionale, poziţie păstrată şi în primul guvern prezidat de patriarhul Miron Cristea[61].

În contextul lansării notelor ultimative din iunie 1940, generalul Antonescu s-a înfăţişat regelui Carol al II-lea şi s-a opus vehement retagerii fără lupta armatei române din Basarabia şi din Nordul Bucovinei., iar la 1 iulie 1940 a adresat o scrisoare regelui unde era atacată în termeni duri politica de abandon a teritoriului naţional şi erau menţionate erorile regimului carlist. Aceeaşi temă a greşelilor săvârşite de Carol al II-lea, dar mai ales marea eroare a retragerii din Basarabiei fără a opune rezistenţă a fost reluată de Ion Antonescu pe parcursul anilor în care devenise conducătorul statului român[62], dar şi în cursul procesului ce i-a fost inscenat de autorităţile comuniste manevrate de ocupantul sovietic. Tot în acest cadru, amintim Memoriul prezentat „Tribunalului Poporului” la 16 mai 1946, în care Mareşalul preciza că „în iunie 1941 a fost o acţiune (atacarea URSS) care se încadra şi era urmare a agresiunilor pe care le suferise (din partea sovieticilor) poporul român”[63]. De asemenea, lui Grigore Gafencu, ministrul plenipotenţiar la Moscova în iunie 1941, în timpul unei întrevederi cu V. M. Molotov ce avea drept scop restituirea documentelor de acreditare, i s-a reproşat de către şeful Ministerului de Externe al URSS intrarea armatei române în Basarabia şi asocierea României la „atacul banditesc”al Germaniei împotriva URSS. Grigore Gafencu a explicat cu demnitatea că „ prin ultimatumul brutal din anul trecut, prin ocuparea Basarabiei, a Bucovinei şi chiar a unei părţi din vehea Moldovă despre care am avut prilejul să vorbesc d-lui Molotov în mai multe rânduri, prin încălcarea teritoriului nostru, prin actele de forţă care au intervenit pe Dunăre […], Uniunea Sovietică a distrus în România orice simţământ de siguranţă şi de încredere şi a stârnit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului român este în primejdie. Atunci am căutat sprijin în altă parte […] Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat unei asemenea Românii, chezăşia de siguranţă şi de pace, a fost dată din nenorocire de guvernul sovietic. Cele ce se întâmplă azi sunt urmările acestei nenorociri care a dus acum la război între cele două popoare care niciodată în istorie nu au luptat unul împotriva altuia”[64]. Prin urmare, implicarea României în al doilea război mondial prin intrarea armatei române în Basarabia la 22 iunie 1941 era răspunsul firesc la agresiunea sovietică din vara anului precedent. Era o replică normală şi corectă a statului român, lansată împotriva unui act samavolnic făptuit de Uniunea Sovietică, era o decizie politică, militară şi, deopotrivă, un gest de reparaţie istorică. Războiul nostru în Răsărit, de la 22 iunie 1941 până la 23 august 1944 a fost unul drept pentru eliminarea comunismului şi eliberarea provinciilor istorice  ale Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, teritorii răpite în urmă cu un an. A fost dorit de întreaga suflare românească, gândit şi aşteptat în mintea şi sufletului tuturor românilor şi chiar preconizat imediat după drama românească din iunie 1940[65]. În acest sens apelăm la nimeni altul decât inegalabilul istoric Nicolae Iorga, apostolul rezistenţei din anii Războiului de Întregire şi al rezistenţei cu orice chip şi cu orice sacrificiu în faţa agresiunii sovietice, opinie susţinută de Profesor în cele două Consilii de Coroană din iunie 1940. În contextul ocupării Basarabiei, N. Iorga a adăugat două paragrafe simbolice[66] la micro-siteza publicată cu ani în urmă şi intitulată Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei[67]. Istoricul semnala că Uniunea Sovietică anexase prin forţă „un teritoriu naţional şi de drept naţional” care „va fi reluat la cel dintâi prilej favorabil”[68]… Iar acest „prilej favorabil” s-a dovedit a fi 22 iunie 1941. Totodată, participarea armatei române la Războiul din Răsărit a avut şi o altă dimensiune surprinsă şi subliniată cu acurateţe în chiar ziua de 22 iunie 1941[69]. El a fost definit şi proclamat drept Sfânt, fiind declanşat cu scopul reintrării în drepturile noastre istorice, naţionale, pentru lichidarea comunismului internaţionalist şi ateu, dar şi pentru apărarea credinţei creştine, care reprezenta şi reprezintă predicatul ontologic-spiritual fundamental al civilizaţiei româneşti şi europene. În binecunoscutul Ordin către Armată din 22 iunie 1941, generalul Antonescu reuşea să împletească în mod strălucit tematica naţională şi creştină, dincolo de arta propagandei şi manipulării pe care o reclamă obsesiv diverşi analişti, contestatari ai lui Antonescu. În primul rând trebuie remarcat că îndemnul lui Antonescu adresat armatei române se plia pe o stare de spirit şi răspundea unei aşteptări unanime din societatea românească: „V-am făgăduit din prima zi a noii domnii şi a luptei mele naţionale să vă duc la biruinţă. Să şterg pata de dezonoare din cartea Neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi epoleţii voştri..A sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele româneşti”[70]. În condiţiile concrete ale timpului şi în consonanţă cu limbajul tipic al epocii,  discursul lui Ion Antonescu evoca figurile marilor voievozi şi sublinia clar obiectivele războiului: pentru neam, pentru cruce şi pentru zdrobirea comunismului: „Plecaţi azi pe drumul biruinţelor lui Ştefan cel Mare, ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoşii cu jertfa lor. Înainte! Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aci strajă dreptăţii şi zid de cetate creştină. […] Să cinstiţi prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă şi a lui Ştefan cel Mare, a martirilor şi eroilor căzuţi în pământul veşniciei nostre, cu gândul la Dumnezeu. Să luptaţi pentru dezrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi căminelor batjocorite de păgânii cotropitori. Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea”[71]. Cele două documente istorice difuzate la 22 iunie 1941 (Ordinului de zi către Armata Română şi Proclamaţia către Ţară)

Un alt aspect la care trebuie reflectat cu deosebită seriozitate îl constituie percepţia şi convingerile asumate şi declarate de Antonescu în raport cu locul, rolul şi ponderea factorului rusesc în adoptarea unor decizii politico-militare. Gândind la trăinicia şi dăinuirea României, Mareşalul Antonescu nu putea ignora rolul perturbator al Rusiei evidenţiat încă de la începutul secolului al XVIII-lea. Vecinătatea Rusiei şi imperialismul camuflat sub diverse forme contura pe deplin blestemul geopolitic al României[72]. În acest cadru reamintim că regretatul istoric Gh. Buzatu a afirmat, nu o dată şi pe bună dreptate, că noi, românii, „suntem prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu”, demonstrând în scrierile sale că mareşalul Antonescu era pe deplin conştient de pericolul rusesc[73]. Intervievat de ziaristul italian Lamberto Sorentino de la „Il Tempo”, mareşalul Antonescu a recunoscut că „Eu lupt cu Rusia, care este inamicul mortal al ţării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub ameninţarea Rusiei putem sucomba. Rusia vrea Constantinopolul, încă din timpul Ecaterinei a II-a, ieşirea la mările calde, şi noi reprezentăm piedica principală în realizarea unei asemenea aspiraţii”[74]. Întrebat de către ziaristul italian despre ponderea comunismului în acest proiect secular al Rusiei, şeful statului român a răspuns ca  unui bun cunoscător al istoriei Rusiei, evocând cu precizie diferenţa între obiectivul permanent şi metodele conjuncturale: „Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate să ajungă acolo numai traversând sau înghiţind România”[75]. De asemenea, în concepţia lui Ion Antonescu, popoarele europene şi în primul rând românii („latinii de la Dunăre”) au fost sub presiunea şi ameninţarea slavă. De altfel, cu prilejul unei întâlniri cu Poklewski-Koziel, fostul ministru al Rusiei ţariste la Bucureşti, stabilit în României după izbucnirea revoluţiei bolşevice, jurnalistul Ion Joldea Rădulescu l-a chestionat pe fostul diplomat cu privire la pericolul comunismului moscovit. În opinia fostului reprezentant al ţarului Nicolae al II-lea „Nu bolşevismul constituie primejdia morală care ne pândeşte, ci Rusia, Rusia pur şi simplu”[76]. Permanenţa factorului rusesc şi pericolul slav au fost alte teme predilecte ale discursului politic antonescian, în contextul în care s-a sesizat că imperialismului rus din secolele XVIII-XIX este suplinit cu succes, în secolul XX, de cel sovietic, că expansionismul Kremlinului a utilizat iniţial biserica pravoslavnică, după cum cel sovietic foloseşte ideologia comunistă[77].

În încheierea demersului nostru, întru lămurirea exactă a acţiunii întreprinse de Ion Antonescu la 22 iunie 1941, este necesară şi, deopotrivă, binevenită rememorarea momentelor dramatice trăite de Mareşal în contextul procesului nedrept instrumentat de noua putere comunistă de la Bucureşti. Emanaţie a ocupantului sovietic, „Tribunalul Poporului” a lansat o serie de acuzaţii privitoare la caracterul „premeditat” al ofensivei de la 22 iunie 1941, la planificarea „crimei” de „agresiune” împotriva URSS, la trecerea Nistrului, la „înfeudarea” economică faţă de Germania nazistă. Răspunsurile Mareşalului Antonescu au destrămat punctual toate alegaţiile răuvoitoare ale acuzatorilor publici şi ale preşedintelui „Tribunalului Poporului”, nimeni altul decât Alexandru Voitinovici[78]. Victimă a sentinţei odioase emise de acelaşi „Tribunal al Poporului”, Mareşalul a cerut să fie „condamnat la moarte”, refuzând orice virtuală „graţiere”… Şi totuşi, cu câteve zeci de minute înainte de trecerea la cele veşnice, cu prilejul ultimei lor discuţii, la Penitenciarul Jilava,a mărturisit cu obidă mamei sale adevăratul motiv al urii cu care fusese acuzat şi diabolizat de reprezentanţii puterii sovietice… A comuniştilor „fără de Neam şi Dumnezeu” care, în urmă cu un an (1945) preluaseră frâiele guvernării după intervenţia forţă a lui A. I. Vîşinschi şi răsturnarea de la putere a generalul Rădescu. În faţa mamei sale, Antonescu a punctat realist şi a evocat magistral adevăratul motiv al execuţiei … Astfel, Istoria  a înregistrat o declaraţie cu valoare testamentară, o recunoaştere şi, totodată, un îndemn rostit din străfundurile ethosului românesc. Un strigăt de luptă pornit din lăuntrul fiinţei sale către adâncurile conştiinţei româneşti, către cei de ieri, pentru cei de azi, dar mai cu seamă, pentru cei de mâine: „Dacă e să mor, este pentru Bucovina şi Basarabia. De ar fi să reîncep, aş face la fel”!

Dr. Corneliu CIUCANU, Centrul de Istorie și Civilizație Europeană

[1] Gh. Buzatu, Gh Buzatu, , Horia Dumitrescu (coord.), 22 iunie 1941. România şi Războiul Mondial, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2011, p. 11.

[2]Ibidem,  p. 9.

[3]Ibidem, p. 11.

[4]Istoria Românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), Bucureşti, Editura Enci­clopedică, 2003, p. 31 şi urm.; Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, Editura Paideia, 1999, pp. 17-32; Keith Hitchins, România 1866 – 1947, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 330 şi urm;Enciclopedia României, vol. I, Statul, (capitolul II, Populaţia României), editori D. Gusti, C. Orghidan, Mircea Vulcănescu, Dan Botta, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, p. 133 şi urm.; Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. X, Bucureşti, 1939, p. 448 şi urm.; Dimitrie Drăghicescu, Evoluţia ideilor liberale, Bucureşti, 1921, p. 3; Simion Mehedinţi, George Vâlsan, România, Bucureşti, 1929, pp. 5-8, 21-40, 208-211, 304; Romulus Seişanu, Principiul naţionalităţilor. Principiile, evoluţia şi elementele naţionalităţii, ediţie Constantin Schifirneţ, Bucureşti, 1996, passim; idem, România. Atlas istoric, geopolitic, etnografic şi economic, Bucureşti, 1936, p. 157, 184;Ion Simionescu, Ţara noastră. Natură. Oameni. Muncă, Bucureşti, 1938; Istoria Românilor, vol. VIII, p. 31 şi urm.; Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, op. cit., p. 17 şi urm.; Ion Agrigoroaiei, România interbelică, vol. I, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza” – Iaşi, 2001, p. 37 şi urm. (capitolul Noul cadru naţional. Pămîntul românesc şi locuitorii lui); idem, România interbelică. Unificare şi evoluţie economică, Iaşi, CasaEditorială Demiurg, 2015, p. 45 şi urm.;Ion Agrigoroaiei, Dumitru D. Rusu, Istoria românilor. Epoca contemporană, Chişinău-Galaţi, 1992, pp. 14-16; Victor Axenciuc, Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice 1859-1940, vol. II, Agricultura, Bucureşti, Editura Academiei, 1996, p. 176 şi urm.; Ioan Ciupercă, Opoziţie şi putere în România anilor 1922-1928, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza” – Iaşi, 2010, pp. 31-33; Corneliu Ciucanu, Dreapta românească interbelică. Politică şi ideologie, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2009, p. 71 şi urm.

[5]Vezi capitolul Mersul reformelor agrară şi electorală, în Ion Agrigoroaiei, op.cit., pp. 77-123.

[6]Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, op. cit., p. 17 şi urm. Istoricul Ioan Scurtu precizează că „mentalul colectiv al românilor a fost influenţat de trei factori esenţiali: unirea, războiul şi reformele, care au impus o trăire intensă, o largă participare a populaţiei”.

[7]Ion Agrigoroaiei, România interbelică, vol. I, pp. 56-76.

[8]Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor. Poeme. Proză, Chişinău, 1993, p. 255.

[9]Dimitrie Gusti, Pagini alese, texte şi note de Ovidiu Bădina şi Octavian Neamţu, Bucureşti, 1965, p. 33; Ion Agrigoroaiei, România intrebelică. Unificare şievoluţie econo­mică, p. 64 şi urm.; idem, Marea Unire – obiectiv fundamental împlinit şi începutul unei noi pe­rioada istorice, în Gh. Platon V. Russu, Gh. Iacob, V. Cristian, I. Agrigoroaiei, Cum s-a în­făp­tuit România modernă. O perspectivă asupra strategiei dezvoltării, Iaşi, 1993, pp. 311-312.; Ion Agrigoroaiei (coord.), România interbelică în paradigmă europeană, Iaşi, Editura Univer­sităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2005, p. 108 şi urm.

[10]Ideologie şi structuri comuniste în România 1917-1918, Studiu introductiv de Florian Tănăsescu, Bucureşti, Institutul pentru Studiul Totalitarismului, 1995, pp. 95-109; Marin C. Stănescu, op. cit.,passim Octavian Goga, Mustul care fierbe, ediţie Teodor Vârgolici, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, p. 38 şi urm.

[11]Armata Roşie sub comanda generalului Tuhacevski a atacat Polonia în ianuarie 1919, iar în timpul Congresului de constituire a Internaţionalei a III-a, trupele bolşevice se aflau în plină ofensivă. Armata poloneză a suferit iniţial câteva înfrângeri dar condusă de mareşalul Pilsudski,fost general ţarist, şi-a luat în curând revanşa. În alianţă cu hatmanul cazac Petliura, unul dintre liderii autonomiştilor ucraineni, în 2 mai 1920, armata poloneză intră în Kiev, iar la 14 august 1920, mareşalul Pilsudski a înfrânt Armata Roşie.

[12]La solicitarea expresă a Sfatului Ţării din Basarabia şi a unor oficialităţi civile şi militare străine îngrijorate de instabilitatea şi abuzurile bolşevicilor în Basarabia, trupele române con­duse de generalul Ernest Broşteanu au intrat în Basarabia pentru a restabili ordinea (Alexandru V. Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Bucureşti, Editura Militară, 2000, p. 100 şi urm.). Consiliului Comisarilor Poporului din Petrograd a anunţat la radio decizia încetării „relaţiilor diplomatice cu România”. Guvernul bolşevic reţinea samavolnic tezaurul nostru aflat la Moscova, declarându-l „intangibil pentru oligarhia română” (Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România, 1917-1918. Documente, antologie de Ion Calafeteanu şi Viorica Pompilia Moisuc, Chişinău, Editura Universitas, 1995; Ioan Ciupercă, România în faţa recu­noaşterii unităţii naţionale. Repere, Iaşi, Universităţii „Al. I. Cuza” – Iaşi, 1996, p. 35-36; Ion Constantin, România, Marile Puteri şi problema Basarabiei, Bucureşti, Editura Enciclo­pe­dică, 1996, p. 19-36).

[13]Despre originea etnică a liderilor de la Kremlin şi ai Cominternului, vezi B. Lazitch, M. Drackovici, Lenin and the Comintern, Stanford, 1972; L. Tökes, Béla Kun and Hungarian Soviet Republic, New York, 1967; Jacques de Launay, Istoria secretă a Cominternului 1919-1943. Eşecul unei speranţe, Bucureşti, 1993, p. 22 şi urm.; Marin C. Stănescu, Moscova, Cominternul, Filiera Comunistă Balcanică şi România (1919-1944), passim.

[14]Nicolae Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, Chişinău, Editura Universitas, 1991, pp. 271-272; I. G. Duca, Amintiri politice, München, Colecţia „Memorii şi mărturii”, Ion Dumitru-Verlag, 1981. p. 183; Nichifor Crainic, Zile albe – zile negre. Memorii, (I), ediţie Nedic Lemnaru, Bucureşti, Casa Editorială „Gândirea”, 1991, pp. 144-145; Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. 2, Bucureşti, Editura Albatros, 1993, pp. 141-142, 191-192, 201-204; Ideologie şi structuri comuniste în România 1917-1918, vol. I, pp. 221-226.

[15]Ideologie şi structuri comuniste în România, vol I,pp. 91-109, 217-226, 254-259, 293-297, 357-358, 404-497, 428-430, 445; Florin Şandru, Cominternul şi comuniştii români. O sinteză a Prefecturii Poliţiei Capitalei, 1941, (partea a III-a), în „Arhivele Totalitarismului”, anul XIX, nr.70-71, 12/2011, pp. 167-169.

[16]Florin Şandru, op. cit., p. 185; Constantin Argetoianu, op. cit., vol. IV, partea a V-a, p. 64. În noiembrie 1917, Lenin a trimis un comando format din 80 de persoane şi condus de Simion Grigorievici Roşal (scris şi Roschal sau Rochal), fostul comandant al fortăreţei Kronstad, cu misiunea de a-l asasina pe regele Ferdinand şi pe generalul Şcerbaceev, coman­dantul trupelor ruseşti de pe frontul românesc. Planul bolşevic urmărea instaurarea unei republici sovietice la Iaşi. Siguranţa română a arestat pe complotişti, iar Roşal şi alţi cinci bolşevici au fost executaţi.

[17]I. G. Duca, op. cit., pp. 36-43.

[18]Francisc Conte, Christian Racowski (1873-1941), vol. I, Paris, 1975, p. 240 şi urm.

[19]„Arhivele Totalitarismului”, an II, nr. 1-2/1994, pp. 115-128; Ideologie şi structuri comuniste în România, vol. III, 1 ianuarie 1920 – 3 februarie 1921, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2001, pp. 294-298; Dumitru Şandru, Ordonanţa definitivă a procesului comuniştilor din 1922: un document incriminatoriu, în Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, Istorie şi societate, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 257; Florin Şandru, op. cit., p. 171.

[20]Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, op. cit., p.134.

[21]Ibidem; Gheorghe Cojocaru, Cominternul şi originile „moldovenismului”, Chişinău, Editura Civitas, 2009, pp. 13-83.

[22]Ion Constantin, op. cit., pp. 29-30.

[23]Ibidem, p. 30; Gh. Tătărescu, Basarabia şi Moscova. Discurs pronunţat în Camera Deputaţilor la 9 decembrie 1925, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1926. În circulara-telegrafică iscălită de liderul bolşevic, Karl Bernardovici Radek se consemna că „problema Basarabiei va fi rezolvată, în curând, prin arme” (V. Fl. Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia, Iaşi, Editura Junimea, 1991, p. 96).

[24]Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, op. cit., p. 157; Gheorghe Cojocaru, op. cit., pp. 18-120, 22-29.

[25]Istoria Românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), pp. 240-241; Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, op. cit., p. 154-155; Ion Constantin, op. cit., pp. 28-30; Gheorghe Cojocaru, op. cit. pp. 13-14.

[26]Gheorghe Cojocaru, op. cit. p. 14-83.

[27]Ne referim la abordările şideclaraţiile „moldoveniste” ale unor lideri politici din Republica Moldova şi mai cu seamă la lucrările pretins ştiinţifice apărute la Chişinău, care reprezintă, în realitate, simple materiale de propagandă ale regimului Voroninşi ale nostal­gi­cilor comunişti, bântuiţi încă de „pericolul unirii şi românizării”: Vasile Stati, Istoria Moldovei,Chişinău, 2002; idem, Dicţionar moldovenesc-românesc, Chişinău, 2003; Victor Stepaniuc, Statalitatea poporului moldovenesc, Chişinău, 2003.

[28]Costică Asăvoaie, Vitalie Josanu, Impostură şi interes politic în „Istoria Moldovei”, Iaşi, 2007, passim.

[29]Dezbaterile Adunării Deputaţilor (în continuare D.A.D.) , nr. 38, şedinţa din 4 aprilie 1934, p. 1612. Vezi şi N. Titulescu, Discursuri, (studiu introductiv, texte alese şi adnotări Robert Deutsch), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, p. 407.

[30]D.A.D., nr. 4, şedinţa din 26 noiembrie 1934, p. 18.

[31]Ibidem.

[32]Corneliu Ciucanu, Nicolae Titulescu şi Mişcarea Legionară în decembrie 1937. De la adversitate la reconciliere tactică, în Permanenţele istoriei: Profesorul Corneliu Mihail Lungu la 70 de ani, coord: Sorin Liviu Damean, Marusia Cîrstea, Mihaela Damean, Lucian Dindirică, ed. Sorin Liviu Damean, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2013, pp. 498-501.

          [33]Ioan Scurtu, Câteva reflecţii asupra întrevederii lui Gheorghe Brătianu cu Adolf Hitler (16 noiembrie 1936) în Omagiu istoricului Valeriu Florin Dobrinescu (coordonator Horia Dumitrescu), Focşani, Editura Pallas, 2003, p. 362.

          [34]Mihail Studza, România şi sfârşitul Europei.Amintiri din Ţara pierdută, Alba Iulia, Paris, Editura Fronde, 1994, pp. 113-114; Corneliu Z. Codreanu, Circulări şi manifeste, ed. a V-a, München, Colecţia « Omul nou », 1985, pp. 74-75.

[35]Armin Heinen, Legiunea “Arhanghelul Mihail”.Mişcare socială şi organizaţie politică. O contribuţie la problema fascismului internaţional, traducere din germană de Cornelia şi Delia Eşianu, Bucureşti, Humanitas, 1999, p. 233-234. Ediţia originală, Armin Heinen, Die Legion „Erzengel Michael” in Rumänien. Soziale Bewegung und politische Organisation. Ein Beitrag zum Problem des internationalen Faschismus, München, R. Oldenbourg Verlag, 1986.

[36]Ioan Scurtu, Câteva reflecţii asupra întrevederii lui Gheorghe Brătianu cu Adolf Hitler (16 noiembrie 1936), p. 364.

[37]Ion Chiper, România şi Germania nazistă, Bucureşti, Editura Elion, 2000, p. 63.

[38]Ibidem.

[39]Ioan Scurtu, Câteva reflecţii asupra întrevederii lui Gh. Brătianu cu Adolf Hitler…pp. 283-264; Ion Calafeteanu, Români la Hitler, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999, pp. 13–16.

[40]Constantin Argetoianu, Pentrucei de mâine, vol. X,p. 263-264; Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, op. cit., p. 279; Corneliu Ciucanu, Diplomatul Mihail Sturdza, Mişcarea Legionară şi „coaliţia anti-Titulascu”, în Paul Nistor, Adrian-Bogdan Ceobanu (coordonatori), Diplomaţie şi destine diplomatice în lumea românească, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2011, p. 280-283; idem,  Nicolae Titulescu, şi Mişcarea Legionară în decembrie 1937. De la adversitate la reconciliere tactică, p. 491-510.

[41]Ibidem. Vezi şi Mihail Polihroniade, Mica Înţelegere şi interesele României, în „ Axa”, an I, nr. 7 din februarie, 1933; idem, Tineretul şi politica externă, Salzburg, Colecţia „Omul nou”, 1952, p. 14 şi urm. (sub-capitolul Revizionismul şi valoarea tratatelor); Ernest Bernea, Tineretul şi politica, Bucureşti, ed. a II-a, 1936, p.17 şi urm.

[42]Corneliu Ciucanu, Nicolae Titulescu şi Mişcarea Legionară în decembrie 1937. De la adversitate la reconciliere tactică, p. 499-503.

[43]Corneliu Z. Codreanu, Circulări şi manifeste, p. 74.

[44]Ibidem, p. 98-99.

[45]„Buna Vestire” an I, nr. 227 din 30 noiembrie 1937; Corneliu Zelea Codreanu, Circulări şi manifeste, p. 221-222.

[46]În Memoriul din 5 noiembrie 1936, adresat regelui Carol al II-le, Codreanu solicita asumarea răspunderii factorilor care decid politica externă: „Cerem ca Majestatea Voastră să pretindă tuturor celor care conduc sau manifestă păreri cu privire la politica externă a României să declare că răspund cu capul pentru directivele pe care şi le însuşesc. […]. Este cutremurător să ne gândim că noi, tineretul de astăzi ar fi să fim condamnaţi a asista la împărţirea sau ciuntirea României Mari, pentru a plăti păcatele unei infame politici externe (Corneliu Zelea Codreanu, Scrieri. Documente, Însemnări, p. 285).

[47]Ibidem, p. 263.

[48]Gh. Buzatu, Paradigmele tragediei Basarabiei, în Gh. Buzatu (coordonator), Bătălia pentru Basarabia, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2010, p. 40; Pamfil Şeicaru, Construcţii pe nisip. Politica anistorică, Madrid, 1972, passim; idem, Scrieri, vol. 3, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 2003, p. 215. Aflat în exil, ziaristul Pamfil Şeicaru considera că „tot ce s-a abătut, după 23 august [1944], asupra nenorocitei noastre patrii era virtual cuprins în actul loviturii de stat”; Corneliu Ciucanu, Nicolae Titulescu şi Mişcarea Legionară în decembrie 1937. De la adversitate la reconciliere tactică, p. 506-507.

[49]D. C. Amzăr, Jurnal berlinez, ediţie îngrijită de Dora Mezdrea şi de Dinu. D. Amzăr, Bucureşti, Editura România Press, 2005, p. 83.

[50]Ioan Scurtu, Românii şi Hitler. Eşecul unei „idei fixe”, în Ioan Scurtu, Istoria românilor de la Carol I la Nicolae Ceauşescu. Culegere de studii, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2010, p. 164

[51]Ibidem, p. 165.

[52]Ibidem, p. 167.

[53]Gh. Buzatu, Mareşalul Antonescu la judecata istoriei. Contribuţii, mărturii, documente, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2003, p. 85; Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol. 3, Cele trei dictaturi, Bucureşti, Editura RAO, 2002, p. 348 şi urm.;

[54]Pentru activitatea militară a lui Ion Antonescu din perioada primului război mondial, vezi Valeriu Fl. Dobrinescu, Horia Dumitrescu, Ion Antonescu şi Războiul de Reîntregire a Neamului, ediţia a II-a revăzută, Focşani, Editura Pallas, 2006,, passim; V. Fl. Dobrinescu, Gh. Nicolescu, Plata şi răsplata istoriei: Mareşalul Ion Antonescu, militar şi diplomat, (1914-1940), Iaşi, Institutul European, 1994, p. 79-80;Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. Forţa destinului. O biografie, ediţia I, Iaşi, Editura Tipo-Moldova, 2012, p. 42.

[55]Radu R. Rosetti, Pagini de jurnal, Bucureşti, Editura Adevărul, 1993, p. 137; Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, CristianSandache, op. cit. p. 374; Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. Forţa destinului. O biografie, p. 37; idem, Românii în arhivele Kremlinului, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996, p. 362-354.

[56]Gh. Barbul, MémorialAntonesco. Le III-e homme de l′Axe, I, Paris, Edition de la Couronne, 1950, p. 186-187; Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. Forţa destinului. O biografie, p. 40-41.

[57]Expresia îi aparţine istoricului britanic Dennis Deletant (Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescuşi regimul său, 1940-1944, traducere Delia Răzdolescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008). Totuşi, pe parcursul a 20 de întrevederi dintre Hitler şi Antonescu, Mareşalul a dovedit curaj şiprezenţă de spirit în abordările sale, nefiind nicidecum un „aliat” docil al Führerului, ci mai degrabă un interlocutor incomod în discuţiile cu tematică militară ce priveau Frontul de Răsărit. După cum relatează chiar ministrul de Externe, M. Sturdza, un contestatar vehement al regimului Antonescu, Mareşalul era bine documentat, elocvent în expunerea, dar mai ales  consecvent în a reclama lui Hitler nedreptatea produsă României prin Arbitrajul de la Viena ( vezi Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, Ploieşti, Editura Ploieşti-Mileniul III, 2005, p. 241, ediţia a II-a, anastatică, Iaşi, Tipo Moldova, 2010). Pentru amploarea relaţiilor româno-germane între 1940-1944 vezi mai cu seamă, mai cu seamă, Andreas Hillgruber, op. cit., passim; AlesandruDuţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament româno-germane şi româno-sovietice (1941-1945), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000; Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri (1939-1947), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003.

[58]Apud Mareşalul Ion Antonescu, Un ABC al anticomunismului românesc, I, ediţie Gh. Buzatu, Iaşi, Editura Moldova, 1992, p. 13.

[59]Valeriu Florin Dobrinescu, Gh. Nicolescu, op. cit., p. 173 şi urm.

[60]Ibidem, p. 173-175.

[61]Ion Mamina, Ioan Scurtu, Guverne şiguvernanţi, 1916-1938, Bucureşti, Editura Silex, 1996, p. 129.

[62]La 1 octombrie 1940, Ion Antonescu era convins că dacă în iunie 1940 factorii decidenţi de la Bucureşti se hotărau să respingă notele ultimative sovietice, armata română s-ar fi luptat cu cea mai mare vitejie (Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p. 262).

[63]Marcel D. Ciucă, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, 2, Bucureşti, 1995, 167.

[64]Grigore Gafencu, Misiune la Moscova. 1940-1941, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1995, 230-231.

[65]Pericolul bolşevismului rusesc şi crimele comise de sovietici în Basarabia şi Bucovina de Nord au fost pe larg prezentate într-o serie de cărţi apărute după declanşarea Războiului din Răsărit: Colonel V. Nădejde, Primejdia moscovită şi misiunea poporului român, Bacău, Tip. Lumina, 1941; D. Pădure, Basarabia şi Bucovina de Sus sub noua stăpânire. Noiembrie 1940, f. l., f. a.; idem, Sub călcâiul comunist. Pagini de crud adevăr, Bucureşti, 1941; I. Vişoianu, Gh. Nicola, URSS 1917-1941. O pată de întuneric în istoria civilizaţiei, Bucureşti, Socec et Co., 1941; Maior d. Stancov, Acţiunea subversivă sovietică. Propaganda, alarmismul, defetismul. Constatări şiînvăţăminte. Bucureşti, 1941.

[66]Vezi Victor Crăciun, Nicolae Iorga despre Basarabia şi Bucovina. Proiectpentru o viitoare carte, Bucureşti, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, 2006, p. 10-12

[67]Vezi Nicolae Iorga, Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, Bucureşti, Tipografia ziarului „Universul”, 1940, 78p;

[68]Ibidem, p. 78

[69]Mihai Antonescu, Războiul Sfânt. Cuvânt către Români rostit la Radio în ziua de 22 iunie 1941, Bucureşti, 1941, 19p.

[70]Vezi Ordinul către Armată, în Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. Forţa destinului, p. 20.

[71]Ibidem.

[72]Petre Mihail Mihăilescu, România în cale imperialismui rus. Rusia, România şi Marea Neagră, Bucureşti, 1944, passim.; general Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei Sovietice, 22 iunie 1941-23 august 1944, ediţia a IV-a, Iaşi, Editura Fides 1998, passim.

[73]Gh. Buzatu, DeclaraţiaMareşalului Ion Antonescu din 26 ianuarie 1943 – un veritabil testament politic pentru cauza României mari, în , Gh. Buzatu, coordonator Bătălia pentru Basarabia 1941-1944, p, 161-177.

[74]Ibidem, p. 175.

[75]Ibidem.

[76]Ibidem, 167.

[77]Ibidem, p. 243.

[78]Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. Forţa destinului, p. 19 şi urm.