MATERIALELE CONFERINȚEI (9): Mareșalul Ion Antonescu, simbolul Intransigenței și Demnității

Mareșalul Ion  Antonescu, simbolul Intransigenței și Demnității.

31 MAI 2016, Chișinău, Biblioteca Centrală Hasdeu

Daniela Vacarciuc, profesor de istorie, cercetător, Chișinău

Oamenii,cei lipsiți de orgoliu sunt recunoscători semenilor lor care posedă virtuți ce-i impresionează.Și asta indiferent de ce scriu istoriile. Sacrificiul în numele națiunii este o calitate extrem de rară în veacul extremelor, iar eroii mai sunt contestați de urmași. Numele lui Ion Antonescu este arhicunoscut în mediul European, implicit cel românesc: unii îl prezintă ca pe un mare patriot, sacrificat în numele curajului de a protesta unui imperiu  monstruos al ideologiei terorii, iar alții- ca pe un provocator al holocaustului. Starea de supraexpunere a acestui personaj istoric este provocată, credem de insistența de a face din România un stat care are curajul de a rezista. Frica de a ne manifesta atitudinea față de Antonescu, vine tocmai din riscul de a cădea într-o extremă sau alta. Deaceea azi ne propunem să creăm niște repere ce ne-ar ajuta să ne dorim să vorbim cu căldură despre acest mare patriot.În calitate de profesor de istorie, obligat să promoveze imparțialitatea și abordarea critică a informației,  menționez  că numele mareșalului este înscris în manuale și avem posibilitatea de a comunica cu elevii despre integritatea unui mare lider politic. Voi enumera mai jos argumentele care mă motivează să cred că imaginea lui Ion Antonescu se cere revizuită.

*Personalitatea lui Ion Antonescu o întîlnim în orele de clasă în momentul cînd prezentăm abdicarea regelui Carol al II-lea, ce pierduse România Mare în vara anului 1940. George Magherescu [Adevărul despre mareșalul Ion Antonescu, Editura Păunescu, 1991, p.72], ne menționează că initial mareșalul și-a oferit serviciile și sfatul său regelui cerîndu-i audiență. Acesta la început refuză, apoi acceptă, dar nu-l primește personal, ci prin sfetnicul său Ernest Urdăreanu. Ion Antonescu nu admite  intermediari, părăsește palatul regal cu replica, „Să nu te mai așezi între țară și rege! ” Ne întrebăm dacă azi mai există asemenea caractere și ce ar cîștiga sistemul educațional vorbind despre ele! Peste 24 de ore mareșalul a fost chemat la Palat,  primit de rege, cui îi  lasă o scrisoare în care numește starea creată o „catastrofă” și îi cere regelui abdicarea! Constatăm o poziție plină de demnitate și tenacitate față de o dictatură, instituită încă în 1938 și susținută  de personalități precum Gh. Tătărescu, A. Călinescu, I. Gigurtu etc. Pe de altă parte avem o notă ultimativă trimisă noaptea de o dictatură care nimicea propriii cetățeni. Începea sfîrșitul României Mari.I. Stalin alesese bine momentul, căci aliații României erau incapabili să o susțină, iar Germania lui Hitler făcuse jocul Moscovei. Armata română este umilită în timpul „retragerii grăbite”, după cum se exprimă Grigore Gafencu, iar decizia Sfatului Țării- ponegrită. Mutilarea granițelor continuă în stil rusesc și problema Basarabiei se complică prin ecoul simțit și azi. Din amintirile militarilor, remarcăm dezamăgirea acestora față de decizia Consiliului de Coroană, fiind obligați să revină în cazarmă după ce crezuse că vor protesta pretențiilor sovietice. Acțiunea lui Antonescu, șterge într-o oarecare măsură trădarea administrației oficiale de la București față de cei care vor fi împușcați în 1940, deportați în 1941 și 1949 sau supuși foametei în 1946-1947.Expresia mareșalului  „Prefer să mor în mocirlă, dar în România Mare decît în paradisul României mici!”, vibrează sentimentele celor care își au ca ideal Națiunea. Unele surse ne scriu- nu era altă soluție!  Și credem că au dreptate.Dar cum rămîne cu Demnitatea?De-a lungul timpului armate foarte puternice atacau spațiul românesc, dar băștinașii pîrjoleau pămîntul în fața dușmanului, căci așa cerea suveranul.Și rezistau.Sunt alte timpuri, zic alții, și tot au dreptate, dar întotdeauna valorează virtutea.În secolul XXI, cînd în răsărit apar tendințe de refacere imperială, iar teritoriile se ocupă fără scrupule, e important să ne amintim de mareșal.

*Al doilea reper  este legat de 4 septembrie 1940 cînd la postul de radio București se transmitea Proclamația către țară a lui Ion Antonescu. Sonoritatea oratorică o simțim din text, ca și cum ar fi un îndemn la solidaritate. Dezmembrați de mii de ani teritorial, dar și în cuget, din păcate, avem imperativul solidarizării și motivării în numele onoarei și viitorului după cum spunea și Antonescu. „Durerea trebuie să ne învețe, să ne înalțe. Popoarele adevărate își torc din înfrîngeri marile destine…”, continua mareșalul și toți au înțeles că există salvare. Toate mesajele sunt pline de esență, era o forță ce oprea confuzia și dezorganizarea. Constatăm apariția unei noi retorici politice, un nou stil oratoric, ce combină patriotismul, mesajul istoric și accente de covîrșitoare sinceritate. Totodată acțiunea lui Antonescu restabilea imaginea dinastiei, ca exemplu de moralitate, sobrietate, nepărtinire și modestie. Averile Elenei Lupescu au fost expropriate, ca un „act reparator al onoarei dinastiei și Țării… un omagiu credincios suferințelor regelui… și mamei sale Elena”. Un om singur se punea stăvilă torentelor de dezagregare a țării[Ibidem, p.121].Recunoaștem că la moment nici nu avea pe cine să se bazeze, căci după dictatura lui Carol al II-lea, activitatea partidelor era foarte ștearsă, iar războiul început crea riscuri, după cum spunea mareșalul,” nimeni nu vrea să-i fie găurită pielea murdară”. Antonescu a reușit în cîteva zile să excludă imaginea regelui de pe firmamentul politic, iar ziarul „Universul” din 12 septembrie 1940 scria: „Cauza abdicării este concepția generală a regelui despre domnie personală, fără ideal, fără moralitate și fără busolă sigură, în continuă oscilare oportunistă..”. Carol al II-lea totuși îi încredințează puterea lui Antonescu ca pe „singura rezervă”, cum se exprimă în documente.  Într-adevăr mareșalul se bucura de un prestigiu covîrșitor în România pentru dîrzenie, singularitate, discreție și muncă. Totuși partidele istorice au refizat conducerea și atunci se recurge la invitația față de legionari de a crea guvernul.Tineri, plini de elan, cu lozinci anticomuniste, cu recunoașterea „Sigiliului Romei” și a creștinismului în destinul românesc.Ignorați de Carol al II-lea, inclusiv prin Constituția din februarie 1938, care mărea cenzul de vîrstă la 30 de ani, legionarii erau finanțați de marii industriași Nicolae Malaxa și Max Auschnit, iar în rîndurile lor ajunsese intelectuali precum Nae Ionescu, Pamfil Șeicaru sau Nichifor Crainic [Ibidem, 76]. Totuși istoria păstrează mai multe mărturii despre atitudinea dezaprobatoare a mareșalului față de acțiunile Legiunii, încă din anul 1933, iar dovadă ne este lichidarea rebeliunii din 1941, chiar dacă părea o poziție antigermană. La 14 septembrie 1940 România devenea Stat Național Legionar. Politica externă presupunea trecerea totală de partea Axei, iar în politica internă, dreptul de proprietate, legalitatea, ordinea, disciplina, cinstea și munca au fost decretate ca pietre unghiulare ale guvernării.În discursul către țară se va menționa necesitatea de a părăsi ambițiile, de a se pune frîu bucuriei și orice secundă să fie pusă în slujba patriei! „Statul să se transforme într-un stup de înțelepte și harnice albine”-iată formula de motivare a perseverenței. În același timp înțelegem că aceste apeluri inedite nu aveau priză imediată la poporul mințit de politicieni succedați în campanii, exact ca și azi.Frontierele țării fusese modificate,  occidentul era în război, Franța, aliatul României căzuse sub ocupație germană, iar comunismul obținuse spațiu ce-i permitea să  amenințe istoria. Era o perioadă extrem de responsabilă.Ne impresionează faptul că Ion Antonescu totuși devine el prim ministru și ministru de război, secretar general Ilie Șteflea, iar ministru de externe C. Sturdza. Horia Sima era vicepreședintele consiliului de miniștri, iar în guvern avem atît legionari, cît și antilegionari, precum Alexandru Rioșeanu, subsecretar de stat.Izvoarele insistă că Antonescu nu a acceptat oameni de mîna a doua și persoane compromise.Deci, orice s-ar spune astăzi, înțelegem că Antonescu intuia riscul tinerilor oportuniști care exacerbau misticismul și promovau apologia crimei. Aceste acțiuni sunt un bun exemplu în condițiile lipsei unui lider corect și prevăzător în politica actuală.

* La 21-23 noiembrie 1940, Antonescu vizitează Italia și Germania și aderă la Axă. Sursele scriu că Antonescu nu era filogerman dar avea un spirit prusac în atitudine: ordonat, meticulos, adept al împlinirii datoriei și patriot consacrat. Trebuie să recunoaștem că atît B. Mussolini cît și A. Hitler stîrneau admirația adversarilor, iar Churchill spunea în 1940 că „este fericit să trăiască în secolul lui Mussolini”.Cunoscător al istoriei și un analist perfect, Antonescu nu a manifestat simpatie față de cei doi dictatori fasciști iar alianța cu ei este legată doar de retrocedarea teritoriilor. În unele manuale se prezintă fotografii cu Antonescu și Hitler, purtînd mesajul de similitudine între cei doi, ccea ce nu este adevărat. Argumentul nostru este că Antonescu a avut mai multe întîlniri cu Fuhrer-ul dar nu a discutat niciodată granițele altor popoare, precum Stalin la Moscova în 1939, 23 august.Vizita în statele membre ale Axei a conținut și unele discursuri care creau încredere într-o comunitate mai bună.Horia Vintilă, atașat de presă pe lîngă Ambasada română din Italia, menționa în 1940 despre discursul lui Antonescu într-o franceză foarte curată, impecabil, plin de demnitate, noblețe și tărie. Cuvîntarea îndrăzneață în conținut ce menționa și problema Dictatului de la Viena și negocierile de la Craiova. La Berlin Antonescu îi aducea argumente lui Hitler espre originea românească a Basarabiei și menționa prioritatea central recuperarea spațiului national. Generalul a ridicat și problema comportării brutale a trupelor maghiare în nordul Transilvaniei [Ibidem, 273], repetînd mesajul de retrocedare a Transilvaniei. Deci, la 24 noiembrie 1940 România se angajase în Pactul Tripartit și urma întocmirea planurilor de acțiune.Inițial Hitler a insistat pe rolul de furnizor principal al României pentru armatele Reichului, fără implicarea armatei române în operațiuni. Antonescu are o replica impresionantă- „Nu putem sta cu arma la  picior…s-ar dezonora țara!” Izvoarele vremii, inclusie ziarele scriu că Antonescu a lăsat o impresie deosebită lui Hitler, care la tratat la egal și chiar l-a numit pe mareșal „Român cu inimă de roman!” La întoarcere Antonescu mai face un discurs în care seamănă încredere pentru retrocedarea pămînturilor pierdute. Deci, țara este orientată spre retrocedarea pămînturilor, iar responsabilitatea și-a asumat-o mareșalul. La cîteva luni de la pierderea teritoriilor, un mare român își atribuie acest risc, și dacă ne gîndim la un Antonescu pentru anii tragici-1775, 1792, 1812. Dacă am avea azi un mareșal, împătimit de frumusețea codrilor voievodali și de glia Basarabiei, de responsabilitate, muncă și unitate. Mareșalul se pronunța mereu pentru o ordine internațională bazată pe principia entice, geografice și economice, fiecare popor este obligat să-și facă țara lui prosperă.Un principiu actual, și în special pentru Republica Moldova!

*Anarhia semănată de Legionari precum și asasinatele , inclusiv N. Iorga la 27 noiembrie îl motivează pe mareșal să recurgă la lichidarea legiunii. Faptul că Antonescu a reușit să-l convingă pe Hitler în acest fapt este impresionant, căci legionarii erau adepții Germaniei. Lichidarea rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941 aduce României la 27 ianuarie un nou govern format din militari, căci așa cum menționa și mareșalul, „Sînt oameni care refuză să-și dea concursul nu pentru că nu vor să colaboreze cu Antonescu, ci din lașitate, că nu știu ce se va întîmpla mîine”[Marcel-Dumitru Ciucă, în Dosarele Istoriei, nr 11, 1998, p. 60]. Devotamentul față de Țară,  responsabilitate și intransigența marelui patriot este o dovadă a unui om preocupat de respectarea virtuților civice și naționale. La 14 februarie 1941 începe dictatura lui Ion Antonescu și astfel începe etapa de responsabilitate maximă, care în fond îl va costa viața și locul în istorie.

*Politica antievreească s-a manifestat prin crearea unui cartier evreesc  pe axa Văcărești-Dudești, unde timp de 2 ani urma să se creeze o cetate jidovească. Totuși menționăm că în România evreii nu au fost exterminați, iar guvernul Israelului a recunoscut oficial acest lucru în anul 2015. Rezolvarea problemei țiganilor a fost aproape similară- se intenționa crearea unor sate țigănești în Bălțile  Dunării, aproape de Bărăgan, unde aceștea să practice pescuitul. Insistența lui Antonescu era să pună la munci țiganii, în scop de sedentarizare a acestora.Nu putem justifica această abordare a lui Antonescu, dar nici nu exagerăm, declarîndu-l criminal.

*La 22 iunie 1941 Antonescu face Declarația către Țară și ordonă ostașilor români, să treacă Prutul, pentru a „dezrobi frații de sub teroarea roșie”, și dacă ar fi căștigat, ar fi avut monumente în toate orașele României, după cum remarcă cu durere și mareșalul în discursul său din 1946.Ceea ce impresionează sunt victoriile- dovadă a bunei organizări a armatei. Timp de 35 de zile, această armată a reușit să retrocedeze teritoriile pierdute și noi ne întrebăm cum rămîne cu replica lui Carol II, „armata e mai mult decît la pămînt” la 27 iunie 1940, dacă  mareșalul a reușit atît de rapid să organizeze forțe care vor participa la ocuparea Odesei, Crimeii și vor obține numeroase victorii pînă la Don. Acțiunea de eliberare a Basarabiei ne impune să abordăm altfel imaginea lui Ion Antonescu în istorie. Nu putem crede că un militar atît de talentat și un veritabil prevăzător politic, nu înțelegea riscul deciziei de a intra în război alături de Hitler care amenința marile puteri. Sigur era clară conturarea viitoarei Coaliții antigermane și totuși mareșalul preciza- nu suntem o armată barbară năvălitoare, suntem armata dreptății și cerem pămînturile neamului.

*Decizia mareșalului de a lupta pe teritoriul URSS, după 17 iulie, 1941, este legată de poziția anticomunistă a mareșalului, dar și de statutul de membru al Axei. Antonescu era omul cuvîntului și onoarei.De cite ori mă întreabă cineva de ce a intrat Antonescu pe pămîntul URSS, am o întrebare-răspuns- Dar ce a căutat Stalin în Berlin în 1945? În război lupta se duce pînă la Victoria finală.Greșelile tactice ale aliatului său, Hitler, dar și condițiile geografice au compromise acțiunea armatei române la Stalingrad și mareșalul exclamă- „Germania a pierdut războiul, să încercăm să nu-l perdem pe al nostru”. Încep negocieri, mijlocite inclusiv de mareșal, dar, vorba poetului- dacă nu ar fi trădări acasă, lîngă ura de afară…Discuțiile de la Stokholm, Ankara și Cairo au ieșuat și era clar că sovieticii insistau pe capul mareșalului. Nu-I puteau ierta victoriile în fața armatei create de V.I. Lenin, pe care o credeau invincibilă.

*În anul 1943 începe contraofensiva rusească spre Berlin și Occidentalii curtează Moscova la Teheran (W. Churchill îl decorează pe I. V. Stalin cu Sabia de Onoare), iar estul continentului este lăsat pradă invaziei ″eliberatoare″. Din păcate acolo se afla România, care spre placul acestora mai fusese și aliata Germaniei. Antonescu refuză să semneze un armistițiu necondiționat cu URSS și insistă pe inviolabilitatea granițelor. În aceste condiții se conturează un conflict între Mihai I și mareșal, alimentat și de comuniștii infiltrați încă din perioada interbelică. Antonescu este învinuit că expune riscului integritatea țării și la 23 august 1944, este arestat la palat, ținut în safeul pentru timbre și dat pe mîina Moscovei. Regele Mihai a avut un comportament controversat, dispărînd pentru cîteva zile din capitală, pentru a nu fi impus să acorde grațierea cerută de Iuliu Maniu. În opinia noastră, evenimentele din 1944, demonstrează încă o data perseverența acestui om, care „fără nume, fără partid și fără bani a urcat în cea mai mare funcție din stat. Acest om merită să se justifice, iar istoria să-l judece”. Este foarte dificilsă te expui pe marginea acestor evenimente, dar e important să înțelegem poziția mareșalului în favoarea demnității și onoarei poporului roman.

*Ion Antonescu trebuie prezentat și ca un mare talent militar, o devenire legendară respectată de marea masă a armatei, deși mulți nu știau cum arată[Ibidem, 176]. Ofițer de un prestigiu covîrșitor reușea să mobilizeze forțele, să altoiască încredere și să obțină victorii. O adevărată valoare reușită prin muncă, dîrzenie și sacrificiu. Munca este febrilă și neîntreruptă în preajma unui asemenea conducător. Toți funcționarii erau plini de sîrg și entuziasm alături de o personalitate care le era exemplu.

*În sfîrșit- anul 1946, Ion Antonescu, după detenție în lagărul sovietic Liubianka și apoi Jilava, mareșalul este excutat, soția, Maria trimisă la muncă silnică la Canal, iar România  ajunge pentru cîteva decenii sub ocupație sovietică. Deci, ce a obținut România fără Antonescu- dezonoare, stagnare și menținerea dezmembrării. În urechi mai sună cuvintele mareșalului că este mîndru să coboare mai devreme alături de martirii acestui neam. Cîtă seninătate de primire a morții, comportament tracic și demnitate adevărată care nu se dezice de deciziile luate în numele neamului.

Credem necesară reevaluarea personalității unui mare erou, a lui Ion ″fără de mormînt″ (A. Păunescu), pentru a aminti de o Patriot preocupat de chipul și viitorul Națiunii, caracterizat prin Onoare și Devotament.

Bibliografie

George Magerescu,Adevărul despre mareșalul  Antonescu, Editura Păunescu, 1991.

Gheorghe Buzatu, România cu și fără Antonescu, Iași, Editura Moldova, 1991.

Marcel Dumitru-Ciucă, Procesulmareșalului Ion Antonescu, Magazin istoric,martie 1998.

Alexandru Moraru, Scrisori către mareșal, Chișinău, 2014.

Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Antonescu și Războiul de Reîntregire a Neamului.

Nicolae Baciu, Agonia României 1944-1948, Cluj Napoca, Editura Dacia,1990.

Lucrețiu Pătrășcanu, Sub trei dictaturi

Florin Constantiniu, Hitler, Stalin și România-România și geneza Operațiunii Barbarossa, București, Univers Enciclopedic, 2002.