CALEA GREŞITĂ


Calea greşită

Am mers pe un drum nepotrivit, deşi aveam perspectivele unei redresări. Am pornit atunci, în decembrie 1989, pe o nouă cale, în euforia libertăţii, fără datorii, cu un însemnat fond de rezervă. Este adevărat, trebuia să schimbăm direcţiile fundamentale ale existenţei noastre, felul nostru de a acţiona, felul nostru de a fi. Dar ce am făcut? Am îngăduit cu toţii fără a protesta şi a ne împotrivi un uriaş jaf!

Bogăţia ţării, a noastră, a tuturor, s-a irosit, până şi pământul roditor a luat în unele locuri calea străinătăţii. Am distrus o economie, care ar fi putut fi repusă în funcţiune pe noi parametri, cum s-au petrecut lucrurile în Germania răsăriteană fără a se irosi un cui şi am pierdut oportunităţile edificării unei noi economii prospere şi proprii. Pe plan spiritual, am urmat tot o cale greşită. N-ar fi trebuit să renunţăm la noi înşine, să încercăm să ieşim din hainele noastre milenare pentru ne îmbrăca în alte haine, care nu ni se potriveau, nu că am fi fost lipsiţi de însuşirile necesare, dar deoarece nu  rezultau din propria noastră devenire.

Naţiunea noastră a intrat într-o stare de criză din care nu s-a mai redresat. Ea  şi-a pierdut coeziunea, treptat s-a desprins din starea ei ancestrală, solidaritatea  comunitară i-a fost grav afectată. Din zi în zi, o populaţie nedefinită a luat locul naţiunii! Desţărarea  a devenit un fenomen  de masă şi zi de zi am ajuns să ne întrebăm unde sunt românii? Mai grav este că această evoluţie nu a fost doar încurajată, ci chiar a fost forţată.

Dragostea de ţară  a ajuns  să fie văzută  ca un  delict, fără a se ţine seama că modelul american,  în alte privinţe îndrituit invocat, n-a fost urmat şi în această direcţie. Cu uşurinţă se ironizează patriotismul, iar în şcoală el nu mai este amintit. Noroc de filmele americane pentru a ne aminti cum trebuie onoraţi cei care se jertfesc pentru ţara lor, respectul pe care-l datorăm steagului  şi locul pe care trebuie să-l ocupe cântecul patriotic în  inima fiecăruia!

Am ajuns să ne creştem copiii şi tinerii ca pe neromâni şi nici măcar ca pe nişte viitori cetăţeni. Avem în preajma noastră  pe concetăţenii maghiari, care ne dau zilnic măsura în care ei acordă însemnătate identităţii lor, afirmării şi apărării ei. Este o lecţie de comportament! Când oare ne vom trezi? Când vom reînvăţa că o ţară nu este un hotel trecător, ci o parte din sufletul fiecăruia, din fiinţa sa, o patrie faţă de care avem  datorii, iar îndreptarea stărilor nepotrivite de lucruri ne revine nouă, cetăţenilor, a o face şi nu doar a pretinde satisfacerea de drepturi şi să aşteptăm ca alţii din afară să îndrepte lucrurile în propria noastră ţară!

Sursa: http://www.revistaclipa. com

Publicat în Articole, TEXTE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA | Lasă un comentariu

STĂPÂNII LUMII

STĂPÂNII  LUMII

Acad. Dinu C. Giurescu   

 
„Fie ca vreti, fie că nu, vom avea un guvern mondial. Singura chestiune este dacă va fi acceptat sau impus”
(James P. Wartburg, bancher american şi consilier financiar al Preşedintelui Franklin D. Roosevelt)

Ca să ştim… Ca să înţelegem… (…) La câţiva ani de la evenimentele din decembrie 1989, piaţa de carte din România era „dată peste cap”, de romanele unui personaj controversat: Pavel Coruţ. Povestirile sale împletesc, după cum el însuşi mărturiseşte, realitatea cu fantezia, autorul lăsând la latitudinea cititorului să stabilească unde sfârşeşte una şi unde începe cealaltă.

Pavel Coruţ, fost şef adjunct al Serviciului de Contraspionaj Militar, (C.I.), din vremea lui Ceauşescu, este o persoană care ştie multe. Spre deosebire de alţii, domnia sa nu tace. Domnia sa scrie! Mai dă şi câte un interviu, dar nu este prea apreciat că interlocutor de către moderatori, întrucât are un stil de conversaţie foarte „milităros”. În schimb aflat în faţa foii de hârtie este capabil să dea din plin proba talentului său. În discuţiile despre el am aflat că ar fi un nostalgic sau un beneficiar al vechiului regim, în timp ce alte persoane sunt convinse că este un provocator, dar cei mai mulţi se văd constrânşi de „faptele sale de arme” scriitoriceşti, să-i recunoască buna credinţă şi patriotismul. Eroii romanelor sale sunt în principal agenţi ai serviciului de contraspionaj românesc, aflaţi într-o luptă inegală, pe viaţă şi pe moarte, cu slujitorii bine plătiţi ai „Bubulilor”, stăpânii din umbră ai lumii! Pe lângă lunga listă de romane de spionaj (pro şi contra), cu acţiuni normale, anormale şi mai ales paranormale, ale căror eroi sunt cât se poate de români şi de patrioţi, a scris şi o foarte interesantă şi utilă serie de cărţi destinate succesului în viaţă, în afaceri şi mai ales destinate tinerilor. Tematica abordată este foarte complexă, plecând de la lupta împotriva drogurilor, alcoolului şi tutunului şi până la formarea gândirii pozitive şi găsirea propriului drum în viaţă…

Pe la începutul anilor 2000, exista un talk-show pe Antena 1, care se numea: „Marius Tucă Show”. Acest excelent ziarist invita în emisiunile sale, cele mai reprezentative personalităţiale momentului, de la preşedintele statului, primul ministru şi membri ai guvernului, până la sportivi, oameni de cultură sau de ştiinţă… pe scurt, invita în fiecare seară, „Omul zilei”! …Era unul dintre programele cele mai aşteptate şi mai urmărite, întrucât realizatorul nu-şi „ierta” pentru nimic în lume invitatul, supunându-l unui continuu tir de întrebări, care de care mai provocatoare şi mai indiscrete referitoare la activitatea profesională sau acţiunile publice ale acestuia. Totul cu bun simţ, totul cu maxim profesionalism, beneficiind de o echipă redacţionala de elită!

Într-o seară de acum circa zece ani, l-a avut ca invitat pe marele nostru economist şi academician Anghel Rugină, profesor universitar de anvergură mondială, care din păcate s-a stins din viaţa… Emisiunea de pe Antena 1 din acea seară avea să devină, pentru toţi cei care am urmărit-o, absolut memorabilă.

Sub Ceauşescu, Anghel Rugină a fugit din ţară, trecând Dunărea înot la sârbi. A fost rănit la picior de un grănicer român, dar a reuşit în cele din urmă să ajungă în Statele Unite, unde a devenit membru corespondent al Academiei Statelor Unite, şef de comisii economice şi consilier în diferite guverne americane. Pentru cine vrea să se edifice mai pe larg despre personalitatea acestui român de excepţie recomand lectura de pe Wikipedia şi din alte surse on-line.

La un moment dat, cu toată experienţa sa, Marius Tucă a scăpat invitatul de sub control. Personajul „de mare calibru” din acea seară, a pus treptat stăpânire pe emisiune, toată pregătirea acesteia ducându-se „pe apa Sâmbetei”, deoarece răspunsurile sale la întrebările moderatorului depăşeau cu mult tiparul emisiunii, prin amplitudine, prin modul în care erau documentate şi mai ales prin consecinţele lor!… Erau răspunsuri care impuneau de la sine alte întrebări şi tot aşa… Ca un bulgăre de zăpadă lăsat să se rostogolească pe o pantă proaspăt ninsă!… Dar să vedem ce s-a întâmplat, concret!

Domnul Rugină a afirmat la un moment dat, că a fost invitat acasă la George Bush! La „Casa Albă”, bineînţeles. Fiica domniei sale era prietenă şi colegă de facultate cu gemenele preşedintelui american, iar acesta a vrut să îl cunoască personal, aşa că l-a invitat la o cină în cel mai bine păzit obiectiv al planetei. Şi când Marius Tucă l-a întrebat cum e de fapt preşedintele american „în privat”, au început dezvăluirile:

Anghel Rugină (A.R.): George Bush este un texan simpatic, cinstit şi foarte de treabă, dar nu face ce vrea el!…”

Marius Tucă (M.T.): Cum, adică, nu face ce vrea el? Păi nu este el cel mai puternic om de pe planetă? Nu conduce el guvernul celui mai puternic stat din lume?” A întrebat, Tucă.

A.R.: Păi, nu prea… „Se vede treaba că trebuie să fac unele precizări, a mai „ca să se ştie şi ca să puteţi înţelege mai bine”!…
Dragii mei, lumea asta este condusă de un fel de guvern mondial, format dintr-un grup de circa 250-300 de persoane, super-bogate, super-puternice şi super-bine-informate, care trăiesc „ca în sânul lui Avram”! Oamenii ăştia deţin puterea absolută pe planetă. În afară de accesul imediat la toate resursele economice şi la cele mai recente descoperiri tehnico-ştiinţifice, multe ţinute în secret, au la dispoziţie, în toate ţările lumii, institute de cercetări psiho-sociologice, cu ajutorul cărora ţin sub control toate popoarele planetei. Acestea le indică personajele politice cele mai „potrivite” pentru a „câştiga alegerile”, în mod „democratic” în cele mai importante state ale lumii; importante nu numai ca număr de locuitori, dar mai ales prin resursele lor naturale, prin puterea economică, militară sau prin poziţia lor strategică.

Practic toţi conducătorii statelor importante ale planetei sunt „aleşi” cu „binecuvântarea » acestui „Grup”, şi toţi cei aleşi nu fac altceva decât să pună în practică „directivele” trasate de acesta…”

Telespectator (T.S.): Domnule Anghel Rugină, face şi România parte dintre ţările vizate de „Grup”?

A.R. : Da. Şi ca dovadă vă aduc faptul că, înainte cu două luni de alegerile din 2000, persoana care a câştigat alegerile prezidenţiale, a fost în vizită „privată” în Statele Unite, iar la două săptămâni de la câştigarea alegerilor, primul ministru proaspăt numit a făcut acelaşi lucru. Au fost amândoi să-şi ia „foaia de drum”…

T.S.: Adică dumneavoastră vreţi să spuneţi că pe preşedintele nostru ni l-au ales americanii?

A.R. : Nu o spun eu. Aşa este. Numai că nu americanii, ci „Grupulcare conduce. În America a avut loc doar acceptarea şi instruirea personajelor.”

T.S.: Să vă fie ruşine domnule, Rugină… Să vă fie ruşine că aţi ajuns la vârsta pe care o aveţi, cu capul plin de păr alb, ca şi mine şi că ne minţiţi în halul ăsta… Nu ştiu ce interes aveţi să o faceţi, dar vreau să vă spun că pe preşedintele nostru l-am ales noi, cu toţii, prin votul nostru, că aşa am vrut noi! Să vă fie clar: aşa am vrut noi! Şi apoi cum să ni-l aleagă alţii când este o comisie de votare care verifică vot cu vot, de la toate partidele… Sunteţi un mincinos! Domnule Marius Tucă, nu mai chemaţi, domnule, din ăştia… Bună seara!…

A.R. : Dragă domnule, te felicit!… Te felicit că ai ajuns la vârsta la care ai capul plin de păr alb şi că ai trăit până acum cu impresia că ai putere! Că votul tău contează! Poţi să mori fericit în cazul ăsta! Eu nu am vorbit pentru cei care au vârsta şi convingerile dumitale. Eu am vorbit pentru cine are urechi să audă şi minte să înţeleagă!… În ceea ce priveşte votul, nu uitaţi vorbele lui Stalin, care zicea că nu contează cine şi ce votează, contează doar cine numără voturile! Astăzi cu voturile centralizate electronic treaba asta a devenit un simplu joc pentru un informatician: cu un program deştept, printr-o simplă atingere a unei anumite taste, voturile plus ale unui candidat se adună discret la cel care trebuie să iasă…
Îmi spui că nu ştii ce interes am… Am interesul ca POPORUL MEU SĂ AFLE… Să afle şi să înţeleagă! Să înţeleagă că la nivel global „cărţile sunt făcute”! Oamenii ăştia sunt prea deştepţi şi prea puternici!…”

T.S.: (chiar dacă se tratează de către un alt telespectator lăsăm iniţialele cu titlu generic, pentru cursivitatea mesajului): Dar cine sunt oamenii ăştia? Este vorba de Francmasonerie?

A.R. : Sunt şi masoni în „grup”, dar nu sunt majoritari!

T.S.: Atunci, despre cine este vorba? E sultanul Bruneiului? Bill Gates? Sau cine altcineva?

A.R.: Mai, băieţi… Pe oamenii ăştia nu-i cunoaşte nimeni… Adică nimeni dintre „muritorii de rând”! Ce, sultan? Ce, Bill Gates? Ăştia sunt mici copii, pe lângă cei din „GRUP”! Trebuie să înţelegeţi că adevăraţii bogaţi ai lumii nu apar în nici un top, al niciunei reviste… Se bucură de anonimat pentru ca astfel să aibă libertate deplină de mişcare. Doar un număr limitat de persoane, alese pe sprânceană, cunoaşte identitatea unora dintre ei, alte persoane „alese”, cunosc pe altele, şi tot aşa. Nimeni nu poate pune toate piesele acestui puzzle împreună… Nici măcar preşedinţii marilor state ale lumii. Directivele ajung la ei prin interpuşi. V-am spus că este vorba despre oameni deosebit de inteligenţi şi despre o organizare perfectă!…

T.S.: Atunci sunt evreii?

A.R.: Sunt şi evrei dar nu sunt majoritari!

T.S.: Arabii? Sunt şi arabi? Că ăştia au petrol…

A.R.: Dragii mei, sunt reprezentanţi de peste tot, într-o proporţie echilibrată. În asta şi constă succesul „Grupului”, deciziile în interiorul lui se iau într-un mod absolut democratic, iar locul în acest „Grup” se moşteneşte, pe principii monarhice, cei ce urmează să intre fiind foarte bine testaţi şi pregătiţi în acest sens…

T.S.: Bun, şi cam de când se întâmplă chestiile astea?”

A.R.: Se zice că acest „Grup” a luat fiinţă cam pe la începutul anilor 1800, cu scopul declarat de a prelua conducerea lumii. Prima mişcare cu relevanţă la nivel planetar ar fi fost iniţierea valului de revoluţii din Europa anilor 1848. Apoi „Grupul” a încercat preluarea puterii pe tot globul prin intermediul ideologiei comuniste.”

T.S.: Cum adică, să preia puterea în lume cu ajutorul comunismului? Păi comunismul nu zice că totul este al tuturor? Nu înţeleg. Puteţi să ne explicaţi?”

A.R.: O.K. Să raţionăm un pic… Deci ideologia comunistă spune că totul este al tuturor, este adevărat, dar şi că nimeni nu poate dezlipi nici un strop din bunurile în comun pentru folosul său personal. Deci totul este al tuturor şi în particular al nimănui. Şi chiar dacă nu sunt ale nimănui, după victoria planetară a comunismului, aceste bunuri trebuiesc totuşi „administrate” de cineva. Şi de ce acel cineva n-ar putea fi un „Grup” de administratori la nivel mondial de, să zicem… 250-300 de persoane!… ” …Toată lumea… mută. Inclusiv Marius Tucă…

Şi domnul profesor a continuat: „Toate mişcările de rezonanţă mondială de după 1848, s-ar fi produs cu acceptul acestui „Grup”. Totul bine studiat. Totul cu un scop precis.Bineînţeles că au apărut şi evenimente neprevăzute. Las un moment dat, liderii comunişti, supuşi unei propagande deşănţate cu scopul creării cultului personalităţii, pe criterii de marketing politic, au început ei înşişi să creadă în ceea ce propovăduiau şi să se creadă nişte ZEI în viaţă, aşa că au scăpat de sub control. Şi atunci a fost nevoie de crearea unei ideologii care să contrabalanseze comunismul şi anume fascismul. Şi aşa a pornit cel de-al doilea război mondial… Şi când şi fascismul a început să aibă derapaje i s-a opus o coaliţie mondială, şi pentru că nu fusese înfrânt comunismul „independent”, a fost nevoie de un „război rece”, care s-a încheiat aşa cum ştim cu toţii, cu victoria „GRUPULUI”, asupra copilului rebel – comunismul!

Acum suntem în faza în care „Grupul” se concentrează asupra unei noi strategii de putere şi anume „GLOBALIZAREA”. Au fost create organisme la nivel global în sprijinul acestui concept: NATO, G8, G20, FMI, Banca Mondială, BERD, Comunitatea Europeană, etc…

Trebuie să recunoaştem că acest „Grup” a avut un rol foarte important în menţinerea unui echilibru strategic la nivel mondial. În perioada dominaţiei acestuia, nivelul de trai al populaţiei a crescut în mod constant, nu peste tot e drept dar încă se mai lucrează la acest lucru prin intermediul organismelor mondiale controlate de „Grup”. De asemenea nivelul tehnologic a cunoscut un progres uriaş care nu ar fi fost posibil fără direcţionarea resurselor necesare în acest sens. „Drepturile omului”sunt impuse permanent pe ordinea de zi a tuturor reuniunilor la nivel mondial, sau regional, acolo unde acestea nu sunt la înălţimea momentului. În general se impune o nouă ordine mondială, care încearcă să înlăture haosul, anarhia şi pericolele potenţiale la nivel planetar…V-am spus că este vorba despre persoane deosebit de inteligente.
E drept, uneori sunt mai răi câinii, că stăpânii, dar sunt sigur că la momentul oportun, stăpânii îşi vor pune câinii cu botul pe labe!…”

Marius Tucă (M.T.): Domnule Anghel Rugină, m-aţi uimit! De unde ştiţi toate astea?

A.R.: În cercurile academice americane se dezbat destul de des subiecte de genul ăsta!”

M.T.: Şi nu vă este frică să dezvăluiţi aceste lucruri?

A.R.: În primul rând, am o vârstă: „mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul”, şi apoi sunt lucruri, repet, deja cunoscute, iar scopul pentru care am făcut-o este de a limpezi cumva apele şi de a potoli spiritele înfierbântate din România, care încă mai cred că tot ceea ce zboară se mănâncă!…

T.S.: Şi noi ce trebuie să facem?”

A.R.: Aici am vrut să ajungem cu discuţia noastră!… Pentru noi, important este să ne facem viaţa frumoasă în jurul nostru.Să lăsăm gândurile mari, la scara internaţională, că acolo jocurile sunt făcute şi echilibrele nu trebuiesc rupte! Nu avem nici informaţiile, nici competenţa, nici resursele şi nici mijloacele necesare să acţionăm la un nivel atât de înalt. Putem în schimb să ne comportăm civilizat, să ne educăm bine copiii, să ne conservăm şi să ne protejăm mediul în care trăim, să ne respectăm şi să ne ajutăm, pe scurt: să ne trăim viaţa liniştiţi…”

Au trecut zece ani de la această emisiune. E greu să uiţi aşa ceva. În acest răstimp am încercat să deschid ochii şi să înţeleg ce se întâmplă în jurul meu.
Bineînţeles că dialogurile de mai sus sunt reproduse din memorie, întrucât nu am găsit arhivată emisiunea, pe internet, şi trebuiesc tratate cu rezerva necesară în acest caz. Memoria poate juca feste oricui. La un moment dat mă întrebam dacă această emisiune chiar a avut loc în realitate sau doar în imaginaţia mea.
Subiectul este bineînţeles foarte incitant, şi existenţa unui „Grup” de persoane iniţiate care „stăpânesc” lumea,a fost unul dintre primele lucruri care m-au frapat în romanele lui Pavel Coruţ. El i-a numit în aceste romane „Bubuli” Anghel Rugină l-a numit „Grup”.

Pavel Coruţ i-a menţionat pe „Bubuli” sub rezerva împletirii fanteziei cu realitatea. Anghel Rugină a părut ceva mai concret. Ambii însă ne recomandă să ne trăim viaţa liniştiţi. Sunt două personaje importante ale României şi ne putem mândri că suntem contemporani cu ei, chiar dacă domnul Anghel Rugină între timp a trecut în nefiinţă. Şi dacă ne mândrim cu ei, să încercăm să le şi dăm ascultare!
Concluzia finală: Să ne facem viaţa frumoasă în jurul nostru, şi să o trăim în armonie.

P.S.1: Zilele trecute am vizionat pe video seria de filme „Prison Brake”, care mi-a amintit brusc de interviul lui Anghel Rugina…

P.S.2: Si tot zilele trecute, intrând într-o librarie, privirile mi-au fost atrase magnetic de o carte cu acelaşi nume: „Stăpânii lumii”, cu subtitlul – „O istorie a conspiratiilor”, autor Juan Carlos Castillòn, Editura Nemira, Colectia „Porta Magica”. Romanul confirmă şi dezvoltă teoria unei conspiraţii mondiale.

Sursa: Revista Art-Emis. ro

Publicat în Articole, TEXTE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA | Lasă un comentariu

DESPRE”SCHIMBAREA LA FEŢE” A UNIUNII

DESPRE „SCHIMBAREA LA FEŢE” A UNIUNII

Vasilcau

Traian Vasilcău

La 15 iunie, de ziua trecerii în nemoarte a lui Eminescu, unicul poet naţional al românilor, la Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova a fost mare bairam.

Aici, în prezenţa Excelenţei Sale, Primului truditor de pe gliile mănoase ale Patriei, dl Vlad Filat, dar şi a primadoanei Scenei Lifterare Universale, Ana lui Manole Bantoş, şi a altor divi şi dive de necurpins, s-au dezvelit busturile lui B. Schiţco şi Iu. Ciocan, doi incomensurabili scriitori preclasici moldoveneşti, numele cărora de acum încolo îl va purta şi această tagmă scriitoricească de renume mondial, ce însumează doar… 400 de membri, dar care(uniunea, desigur)îi premiază anual , cam se ştie de ce, doar pe Busuioc, Leahu, Balalaicu-Păun, Popa, Botnaru şi.(se citeste:punct!)

De la 15 iunie, eu, dar şi ceilalţi 399 de membri ai aşa-zisei Uniuni, nu putem fi decît unicii fericiţi ai Planetei.
Facem parte din Uniunea Scriitorilor “B. Schiţco şi Iu. Ciocan”, noul tandem Eminescu -Maiorescu al mileniului trei, cărora nu le este dat să lipsească din nici un program al Uniunii, finanţat de Primul Ministru, Primărie şi Institutul Cultural Român “Mihai Eminescu” din Chişinău.

Asta da schimbare!

Ăsta da act de eroism anticomunist şi liberal-democrat!

Mulţumim frumos, dle preşedinte Suceveanu!!!

Domnul Cimpoi poate dormi liniştit.

Uniunea e la picioarele de nădejde ale cui nu doriţi!

O uniune, în care un spătar şi-un zbîrciog-ospătar guvernează, dau verdicte, fac liste, stabilesc ierarhii şi, în numele primului vostru ministru, eliberează certificate pentru veşnicie cînd şi cui vor ei.

Aceştia oferă burse de 24 mii lei în plic cui răuvoiesc, acordă premii—la discreţia liberă a lor, apoi înmînează premii speciale tuturor, cu excepţia scriitorilor incomozi primului lor ministru, cu mașină Fiat şi sponsorizări permanente cu tot.

Aceştia invită la activităţile Uniunii, inclusiv la Gala Premiilor, pe cine-i adoră, propun la conferirea de titluri şi ordine pe cei de le fac sluj şi nu dăunează imaginii protectorului lor şi tot aşa…

Aceştia o invită pe tînăra Doina Postolachi tocmai de la Bucureşti, care, ajunsă la Uniune, bolnavă şi obosită de drum şi caniculă, e anunţată că, de fapt, n-are premiu şi că a fost doar o simplă eroare a …juriului condus magistral de întîia criticastră a Patriei, omninetrecuta Ana lui Manole Bantoş!

Tot madama cu pricina afirmă că scriitorul Proca Ioan ot Coloniţa a scris 3 cărţi despre 3 personalităţi ale culturii basarabene şi nu numai basarabene, dar uită, aproape fenomenal, numele şi prenumele acestora, ca dovadă elocventă că dînsa chiar a citit tot ce crede c-ar fi şi jurizat.

Aceştia dau cite 115 lei pentru achiziţiile cărţii pentru copii, semnate de scriitorii nepreferaţi şi cîte 270 de lei de la “Moldcell “ membrilor ce au întîlniri cu cititorii la Soroca, în timp ce ei, diriguitorii din Uniune, iau, zice-se, cîte 1500 lei de la oricare randevu cu elevii şi studenţii din …Chişinău.

Halal de aşa atenţie!

Mulţumim frumos, dle Chiril Gaburici, director general al companiei “Moldcell!”

Din 140 mii lei dăruiţi de Dvs Uniunii—şi 270 este prea mult pentru unii!!!

Domnitorii uniunii, din prea multă lene, catadicsesc a nu mai trudi asupra “Cărţii Poeziei-2012” şi-i oferă dreptul exclusiv de selectare aceleiaşi balalaici lifterare, cu pene de păun împăiat, care-i include acolo doar pe membrii tutelari ai propriei sale caste.

Dirijorii Uniunii tac și zîmbesc, fără vreo …vină!

Domnitorii dau, cel puţin, anual, premii şi ajutoare materiale busuiocului de la Turnătoria naţională, carele înşfacă banii cu gura şi zice cu celelalte :”Să vii la Uniune înseamnă pierdere ireversibilă de timp!” şi se duce să mai încheie un pact cu Diavolul în hronicul găinăriilor sale.

Domnitorii oferă, cel puţin anual, cîte un premiu pentru botnarul tălmăcirii scriitorilor ruşi, creîndu-i , prin absurd, şi o categorie nobilă, dar fără concurenţi.

Juriul ales de vlădicii Uniunii tace și zîmbeşte, fără vreo…vină.

Tot ei încropesc expertize literare în 3 fraze pentru instanţele de judecată, pronunţîndu-se de partea cocotelor favorizate de PLDM şi a deputaţilor acestuia.

După care, zîmbesc, zîmbesc, zîmbesc fără vreo …vină.

Ce conducere de cristal mai avem!

La soare te poţi uita, da’ la dînsa—ba!

Şi capac la toate, Excelenţa sa, dl Filat I al guberniei mai vrea încă “o uniune solidară, ce ar avea grijă de membrii săi”.

Probabil, se referea la Schiţco şi Ciocan, probabil, a vrut să spună “uniune solitară, care are grijă doar de membrii găştii eterne”.

Mulţumesc frumos, Excelenţă!

Noi, scriitorii de peste hotarele preferinţelor actualilor şerifi ai Uniunii, am înţeles perfect ce-aţi voit să ne spuneţi.

Şi precum aţi procedat în faţa lui Huli Iglesias, pupăm și noi mîna, în care-aveţi banii pentru scriitorime şi îngenunchem la picioarele sacre ale Dvs, cu 101 trandafiri albi ca şi noile obraze( a se citi: feţe)ale tot mai schimbatei și liberei conduceri a stră-străvechii Uniuni de scriitori liberali şi democraţi, aşa cum veţi tot porunci să fie!
În veci!

Sursa: http://www.basarabialiterara. com.md

Publicat în Articole, TEXTE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA | Lasă un comentariu

CARACTERUL PARTICIPĂRII ROMÂNIEI LA RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA U.R.S.S.

Caracterul participării României la războiul împotriva U.R.S.S.

Autor: Prof. Univ. Dr. Petre Ţurlea

Caracterul războiului purtat de o ţară, împotriva altei ţări sau comunităţi statale depinde de ţelurile pe care aceasta le urmăreşte. Care au fost ţelurile urmărite de România în lupta împotriva U.R.S.S.? Ele apar cu claritate în Ordinul dat de Ion Antonescu:

„OSTAȘI,
V-am făgăduit din prima zi a noii Domnii și a luptei mele naționale să vă duc la biruință; să șterg pata de dezonoare din cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleții voștri.
Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești de totdeauna.

OSTAȘI,
Vă ordon: treceți Prutul!

Sdrobiți vrăjmașii din răsărit și miazănoapte. Desrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre. 

OSTAȘI,
Plecați azi pe drumul biruințelor lui Ștefan cel Mare ca să cuprindeți cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoșii noștri cu lupta lor.

Înainte. Fiți mândri că veacurile ne-au lăsat aci strajă dreptății și zid de cetate creștină. Fiți vrednici de trecutul românesc. 

OSTAȘI,
Veți lupta cot la cot, suflet de suflet, lângă cea mai puternică și glorioasă armată a lumii. Îndrăzniți să vă măsurați vitejia și să vă dovediți mândria, camarazilor nostri. […]
 

OSTAȘI,
Înainte ! Să luptați pentru gloria Neamului. Să muriți pentru vatra părinților și a copiilor voștri. Să cinstiți prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă și a lui Ștefan cel Mare, a martirilor și eroilor căzuți în pământul veșniciei noastre cu gândul țintă la Dumnezeu.

Să luptați pentru desrobirea fraților noștri, a Basarabiei și Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieții și a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori.
Să luptați pentru a ne răzbuna umilirea și nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele și Generalul Vostru.

OSTAȘI,
Izbânda va fi a noastră. La luptă.
Cu Dumnezeu înainte!

Comandant de căpetenie al Armatei:
GENERAL ANTONESCU
22 iunie 1941”

Toate aceste ţeluri erau drepte, iar războiul românilor a fost drept. De menţionat că intrarea României în război a fost determinată de una dintre consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939: ocuparea de către URSS a Basarabiei şi nordului Bucovinei, în urma ultimatumului din iunie 1940. În dreptul internaţional, ultimatumul fiind un act de forţă, urmările lui sunt socotite de neacceptat. Învingătoare în război, URSS a impus teza caracterului nedrept, de agresiune, al războiului purtat de România în Răsărit şi a patronat condamnarea la moarte a lui Ion Antonescu, iniţiatorul războiului.

În toată perioada comunistă s-a menţinut asupra Mareşalului eticheta de „criminal de război”, deşi a fost un adevărat erou al Neamului Românesc.

După 1989, interpretarea caracterului războiului purtat de România împotriva URSS a fost o temă majoră a istoriografiei româneşti, dar şi a dezbaterilor politice ; partizanatul şi-a spus din nou cuvântul. La 30 mai 1991, am propus Camerei deputaţilor păstrarea unui moment de reculegere în memoria celui care iniţiase şi condusese războiul, Ion Antonescu. Toţi deputaţii s-au ridicat în picioare, inclusiv preşedintele Cameri, fostul ministru comunist al Tineretului, Dan Marţian. Gestul parlamentarilor însemna, evident, că ei consideră drept războiul dus împotriva U.R.S.S.. Au existat şi proteste venite din partea Comunităţii evreieşti şi din partea Senatului S.U.A..

Altă poziţie a fost adoptată de către Preşedintele României, Ion Iliescu. La 5 aprilie 1991 acesta a semnat, la Moscova, un Tratat ântre România şi URSS, prin care reconsfinţea graniţa dintre cele două ţări, pe Prut. Aşadar, recunoştea ca juste consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov şi, prin urmare, afirma că războiul purtat de Ion Antonescu pentru dezrobirea Basarabiei şi a nordului Bucovinei ar fi fost nedrept. Protestele majore din Ţară au făcut ca Tratatul să nu fie ratificat de Parlament. În schimb, prima instituţie reprezentativă a Naţiunii, Parlamentul României, va adopta, la 24 iunie 1991, „Declaraţia privind Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele acestuia pentru Ţara noastră”:

„În numele poporului român, Parlamentul condamnă acest pact ca fiind, ab initio, nul şi neavenit. Tot astfel trebuie să fie considerată şi consecinţa directă a acestei înţelegeri secrete dintre Stalin şi Hitler: notele ultimative ale Guvernului Sovietic din zilele de 26 şi 27 iunie, urmate de ocuparea cu forţa, la 28 iunie 1940, a Basarabiei, nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa, împotriva voinţei populaţiei din aceste străvechi teritorii româneşti, acţiune care a reprezentat o încălcare brutală a suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a României.

Pactul Molotov-Ribbentrop a fost şi este repudiat de cancelariile multor state. La 24 decembrie 1989, Congresul deputaţilor Poporului din URSS a condamnat « semnarea Protocolului adiţional al Tratatului din 1939, […] şi  a altor înţelegeri secrete cu Germania » şi a recunoscut că acestea sunt, din punct de vedere juridic, lipsite de temei şi valabilitate, din momentul semnării lor, venind « în contradic’ie cu suveranitatea şi independenţa unor state terţe » […].

Parlamentul României […] solicită Preşedintelui Ţării, Guvernului României, tuturor forţelor politice din Ţara Noastră să acţioneze în spiritul acestei Declaraţii, în vederea îndeplinirii năzuinţelor legitime ale populaţiei din teritoriile româneşti anexate cu forţa, în urma înţelegerilor secrete, stabilite prin Pactul Molotov-Ribbentrop.

Parlamentul României îşi exprimă convingerea că deplina afirmare a aspiraţiilor legitime ale românilor – astfel cum Istorias, Justiţia şi Morala consacră de drept –trebuie să reprezinte o misiune nobilă şi înălţătoare pentru toate forţele responsabile ale Ţării, indiferent de opţiunea lor politică.”

Declaraţia a fost votată în unanimitate, dezbaterile întărind ideile documentului, inclusiv caracterul just al războiului purtat de România împotriva URSS. Din toate discursurile, cel mai apreciat a fost cel al lui Radu Câmpeanu, preşedintele PNL . :

„Când Mareşalul Antonescu, sprijinit de cele două mari partide din acea vreme, PNL şi PNŢ, a ordonat să fie trecut Prutul, în momentul acela, toată suflarea românească era în spatele lui,  întreaga naţiune română era în spatele Armatei Române. […] Declaraţia de război a fost făcută nu pentru un sentiment de duşmănie îndreptat împotriva Uniunii Sovietice, ci exclusiv pentru recuperarea unui teritoriu, care era al nostru. Prin ea, sacrificiul părinţilor noştri, ai fraţilor noştri, Poporul român s-a înscris, a ştiut să se înscrie în destinul său naţional. […] Un popor care nu ştie să-şi apere drepturile, cu orice risc, este un popor sortit la pieire.”

Singura voce care s-a ridicat, în acea zi de 24 iunie 1991, împotriva condamnării Pactului Ribbentrop-Molotov, a fost a lui Adrian Năstase, pe atunci Ministru de Externe: „Astăzi este o altă realitate decât cu cinci decenii în urmă. […] Putem înţelege abordările emoţionale ale unor forţe politice de la noi, dar nu le împărtăşim, de oare ce implicaţia lor imediată este aceea de a emite pretenţii teritoriale asupra Basarabiei şi a celorlalte teritorii româneşti.

La 28 noiembrie 1991, parlamentul României a adoptat o altă declaraţie, privind Drepturile României asupra nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa, Ţinutul Hotin şi a judeţelor din sudul Basarabiei. Era prilejuită de anunţata proclamare a independenţei Ucrainei, care urma să cuprindă şi teritoriile româneşti menţionate. Parlamentul afirma drepturile României asupra acestora, reconsfinţind justeţea războiului din 1941, pentru reunificarea lor.

La 4 aprilie 1993, Guvernul Nicolae Văcăroiu trimetea o notă Guvernului Ucrainei, cerând începerea unor tratative privind trasarea graniţei dintre cele două state; aşadar, nu recunoştea graniţa la care se ajunsese în urma pactului Ribbentrop-Molotov. Era încă o acceptare a caracterului drept al războiului purtat de Ion Antonescu. Din păcate, prin Tratatul semnat în 1997, de către Preşedintele Emil Constantinescu, cu Ucraina, a fost reconfirmată graniţa existentă, deci, războiul din 1941, cu URSS, era, din nou, considerat ca agresiune. Prin tratat se încălcau drepturile istorice ale românilor şi, de aceea, au existat mari proteste ale acestora, atât în Ţară, cât şi în străinătate. Ministrul de Externe, Adrian Severin, i-a acuzat pe protestatari, într-un comunicat, de lipsă de patriotism: „Ministerul de Externe atrage atenţia tuturor cetăţenilor României, precum şi românilor din afara ţării, că agitaţia negativă care se face în jurul Tratatului cu Ucraina nu este expresia forţelor patriotice, ci acţiunea unor cercuri străine de interesele ţării.”

Un alt moment în care reprezentanţi ai României şi-au afirmat credinţa că nu trebuiesc înlăturate consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov a fost la 28 aprilie 2000, prin încheierea de către Petre Roman, Ministru de Externe, a Tratatului cu Republica Moldova, recunoscând astfel graniţa de pe Prut.Faplul a provocat o fermă declaraţie de protest a istoricilor români din România, Basarabia, nordul Bucovinei şi din Serbia : „Astăzi, 13 mai 2000, participanţii la Conferinţa Ştiinţifică Internaţională cu tema « 1600-1918-1920. Istorie şi actualitate » au adoptat documentul intitulat « Declaraţia pentru unitatea tuturor românilor » […] A sosit momentul definirii ca prioritate a politicii externe româneşti, integrarea pe toate planurile – economic, cultural, religios – a tuturor românilor, astfel încât să putem rezolva împreună problemele majore ale existenţei noastre ca naţiune unitară. Considerăm că acestei priorităţi trebuie să i se subordoneze integrarea europeană şi euro-atlantică a României şi că Prutul nu trebuie să devină frontiera de răsărit a Uniunii Europene. După validarea de către actuala putere a tratatului capitulard cu Ucraina, prin care se recunoaşte de jure apartenenţa la Ucraina a unor teritorii româneşti, se încearcă acum validarea unui tratat între România şi republica Moldova care, în ignorarea adevăprului istoric, consfinţeşte consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939. acest tratat constituie o nouă şi gravă prejudiciere a intereselor naţionale ale României. În consecinţă, cerem Preşedintelui României să nu semneze, şi Parlamentului României să nu ratifice textul de tratat între România şi republica Moldova, parafat la 28 aprile 2000. Considerăm că validarea unui asemenea tratat nu poate avea loc fără o largă consultare a societăţii civile, mergând până la organizarea referendumului naţional.”

Glasul istoricilor întărea ideea drepturilor româneşti asupra teritoriilor pierdute în urma ultimatumului sovietic din 1940, întărea idea caracterului drept al războiului început la 22 iunie 1941.

În 2011, declaraţia actualului Preşedinte al României, Traian Băsescu, conform căreia – aflat în condiţiile de atunci – şi el ar fi dat ordinul de trecere a Prutului, a stârnit o adevărată furtună. Dovadă că după 20 de ani de la aşa-zisa revoluţie, foarte mulţi dintre oamenii politici au renunţat a mai fi patrioţi.

Dincolo de interesele de moment ale unora sau altora, Istoria demonstrează ferm dreptul românilor asupra teritoriilor care le-au fost răpite de URSS, în î940. ca urmare, demonstrează şi faptul că războiul dus între 1941 şi 1944, pentru recuperarea teritoriilor răpite, a fost un război drept, iar cel care l-a iniţiat, Mareşalul Ion Antonescu, este erou al Neamului Românesc !

Notă: Texul a fost prezentat în cadrul Sesiunii de Comunicări şi Dezbateri Ştiinţifice, 11-13 mai 2012, organizată de Societatea Culturală ART-EMIS şi Arhiepiscopia Râmnicului.

Publicat în Articole, TEXTE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA | Lasă un comentariu

SECRETELE ISTORIEI LA 50.000 DE ACCESĂRI

DRAGI PRIETENI ŞI CONSUMATORI DE INFORMAŢII AI SECRETELOR ISTORIEI !

VIN ÎN FAŢA DOMNIILOR VOASTRE CU BUCURIA ADUSĂ DE CELE PESTE 50.000

DE ACCESĂRI PE BLOGUL SECRETELE ISTORIEI CU ALEXANDRU MORARU.

FONDAT ÎN IUNIE 2010, ACEST PORTAL DE ISTORIE ŞI CULTURĂ A ÎNCERCAT SĂ

FACĂ LUMINĂ ÎN MULTE SUBIECTE OCOLITE DE ALŢII; AU FOST POSTATE O

SERIE DE MATERIALE ŞI DOCUMENTE APĂRUTE ÎN PREMIERĂ ABSOLUTĂ; AU

FOST PUBLICATE MULTE FOTOGRAFII, CARE PREZINTĂ UN INTERES

COGNITIV ŞI ISTORIC…AU FOST PUŞI ÎN LUMINĂ OAMENI DEOSEBIŢI ŞI

DESCOPERITE TINERE TALENTE. PRINTRE ACESTE NUME SE NUMĂRĂ LILIA

GLIJIN GHIŢIU, ANDREI GROSU, GHEORGHE BUZATU, IURIE NICULA, MARIA

VLAS BOTNARU, ANATOL PETRENCU, VALENTINA PÂRGARI, VALERIU LEONTIEV,

 CRINA POPESCU ŞI MULŢI ALŢII.

SE PARE CĂ VĂ PLACE CE GĂSIŢI PE PAGILILE”SECRETELOR” ŞI SPER CĂ VĂ 

SUNT ŞI UTILE. PÂNĂ ÎN PREZENT BLOGUL NOSTRU A FOST VIZITAT DE

SOLICITANŢI DIN 37 DE ŢĂRI ALE LUMII. ACEST LUCRU NE FACE BLOGUL

MAI IMPORTANT, DAR ŞI NE OBLIGĂ LA O SELECŢIE ŞI MAI RIGUROASĂ…

VĂ MULŢUMIM PENTRU CĂ AVEŢI ÎNCREDERE ŞI ALEGEŢI „SECRETELE

ISTORIEI CU ALEXANDRU MORARU” ŞI SPERĂM ÎNTR-O COLABORARE MAI

FRUCTUOASĂ !

CU GÂNDUL LA DVS., ALEXANDRU MORARU

Publicat în ALŢII DESPRE MINE, ŞTIRI DE ULTIMA ORĂ | Lasă un comentariu

OAMENI DEOSEBIŢI: CRINA POPESCU

CRINA POPESCU-UN MARE TALENT DE LA DUMNEZEU

Crina Popescu s-a născut  la 7 august 1992, localitatea Verejeni, raionul Telenești, Republica Moldova.

A absolvit Liceul Teoretic ,,Liviu Rebreanu”  din Chisinau in 2011. În prezent, este studentă la Universitatea din Nice (Franta) ,,Sophia Antipolis”.

A participat la numeroase concursuri de creatie, printre care ,,Ars Adolescentina” ( Marele Premiu in 2007, premiile I la diverse editii ale etapei creatie literara proprie);

Premiul Special si Diploma Ministerului Tineretului din Moldova pentru creatie poetică, în noiembrie 2010;

Marele premiu la Festivalul de Poezie Patriotică, ediția a III-a, 14 octombrie 2010;

Premiul I la concursul ,,Moldova-plai de cantec si de dor” din martie 2011; etc.

Este autoarea a două  volume de versuri  ”Gânduri din Gânduri” , apărut în 2009 ( Editura Pontos, Chisinau)  și  ”Glontele de aur”, Editura Feed Back, Iasi 2011.

Fără discuţii inutile, domnişoara Crina Popescu este un talent de la Dumnezeu şi lumea poeziei îi va rezerva un loc de frunte printre poeţii deosebiţi ai timpurilor noastre.

Felicitări sincere părinţilor, care au dat viaţă şi au susţinut prin toate acest copil minunat,

iar domnişoarei Crina îi urăm multă inspiraţie si şi evident succese la studile din Franţa.

Alexandru Moraru

*************************************

DOMNIŞOARA CRINA POPESCU DESPRE DÂNSA(fragment):

7 august 1992. Ziua și anul care-au bătut în cuiele lumii venirea mea pe pământ. Am sărutat Lumea Soarelui pe altarul inimilor părintești: Tata-Gheorghe Popescu, Mama-Alexandra Popescu născută Cazacu, mi-au fost primii poeți care m-au învățat încă din prima mea  zi, cum să-mi scriu  pe hârtia vieții, Poezia Destinului. Când m-am trezit din visul nașterii, genele mele păreau aidoma unor ramuri de lumină ce suspenda în văzduh încă trei lacrimi, pe lângă cele două ai părinților mei: Fratele și surorile mele-Roman, Alina și Lia. De aceea suntem în familie, o pasăre cu Patru aripi. Astfel a binevoit circumstanțele timpului ca să fiu în casa părinților mei al patrulea copil. Eu fiind cel din urmă și mult probabil, cel mai visător ochi al casei care semăna în privirile lor  parfumul unei copilării solitare.

În satul Verejeni, unde mai târziu descoperisem că se trăiește visând, deoarece ziua e cu lună și noaptea cu soare, am învățat că tălpile mele sărută pământul Neamului Românesc ; cu primul cuvint pe care îl auzisem cântat de Doină la Horele din Sat: Dor!

Satul Verejeni este Templul în care au fost aprinse Făcliile gândurilor  pe hârtie…Sub tălpi simt și-n aceste clipe cum respiră rădăcinile neamului meu. Aici, a încolțit sămânța generațiilor din care descind.

De fiecare dată când mă reântorc în satul natal, îmi alint hârtia c-un poem. La rândul său, aceasta este asemeni norului ce bea din cupa cerului Ploaia Eternității!

Aici noapte nu e decât o cetate, ce-și are ca zid imaginația, pe când stelele sunt gândurile, care-mi luminează rațiunea cu aripi de aur. Cât despre ziuă… ziua nu este decât  o noapte ascunsă, care poartă cu sine visul cântat de cornul lunii. Pe vis, îl aude doar cel care vorbește cu tăcerea. Aceasta este invitația pe care ne-a trimis-o Dumnezeu  spre Cerul Nemuririi!

Ți s-ar părea uneori, că la Verejeni se trăiește la pragul lacrimii și nu la ea în sine. Căci, acest loc niciodată nu te face să fii trist. Un sat unde fericirea se plimbă desculț alintând cu veșnicie iarba sănătoasei naturi.

Învățasem încă, pe vremea copilăriei mele, că toate câmpiile pe care le strânge orizontul în obrazul depărtării, izvorăsc din inima unei fântâni cu trei culori de lacrimi: Roșu, Galben și Albastru. Astfel, ocupația de a legăna ploaia în palme, căutând prin lacrimile ei, culorile neamului, era una din primele mele atribuții realizate în slujba Patriei, așa precum soldatul  alege pe câmpul de luptă culorile vieții și ale morții. Primele mele lecții de istorie, le-am luat într-o toamnă, anul nu mi-l aduc aminte, dar știu că înstrăinarea unei frunze de originile sale: Rădăcini,Ram, Grai, Lumină, mi-a fost Dascălul care mi-a pictat pe pânzele văzduhului chipul suferind al Basarabiei. De atunci, toate frunzele nu-mi par decât niște oglinzi bolnave ce reflectă Destinul Tragic al Patriei Mele. Această durere  a încolțit în sufletul meu  floarea unei preocupări, care spre apropierea prezentului meu de-acum, îmi binecuvântează grădina sufletului cu cel mai sfânt parfum de gând: Un copil al țării ce-și dăruiește sufletul Patriei, lasă un gol numit, Gloria Inimii!

Nu-mi cunosc cifra zilei când m-am născut a doua oară, dar știu că Poezia mi-a găzduit renașterea. Astfel, privind spectacolul lumesc  prin lentila ei, mi-am dat seama că Viața este un tablou care respiră, și de fapt Poezia este pictorul îndrăgostit care  naște pe pânză, portretul sufletului.

De fapt, prin poezie dăinuie misterul și taina aestei lumi… Și astfel, ca ,,trestii gânditoare,, ce suntem, avem sfânta datorie, ca prin Sfânta sa Dăinuire, să dăruim eternitate acestui popor.

Astăzi, această moștenire aidoma unui diamant ce luminează o dată la o zi de infinitate, mă convinge să cred, că întreaga mea viață pe care însăși poezia mi-o va descrie, va curge în cupa timpului veșnic, asemeni unui izvor obosit, dar fericit, ce-și sprijină umerii călători pe fruntea malurilor ninse…

Propunem prietenilor Secretelor Istoriei câteva poezii semnate de frumoasa şi talentata Crina:

Îndemn la iubire

 

Să iubești cu notele inimii

Și ea să-ți fie chitară …

Să cuvânți cu ecoul iubirii

Și sufletul să-ți fie vioară …

De mă scald în privirea tristeții,

Hoinărind cu tăcutul mereu,

Limba mea mă-nsoțește cu versul

Și îngână o șoaptă de Zeu!

Să aduni  cu o palmă de cer

Ochi de foc … printre plasele ceții,

Lasă-ți  pieptul deschis ca un nor

Să cuprindă razele vieții!

De mă rog cu lira-n frământ,

Când pe filă rima mi-e mersul,

Limba mea îmi e casă de sfânt

Ce adună-n cuvânt Univer   

 Cu mine în taină

Cu mine… în taină…

Cobor în neant… și caut lumina

Ce-mi străpunge retina prin somn.

Am colindat îndelung pământul uscat:

Mulți au voit spini să cultive

Pe câmpul iubirilor mele

Și să înfieze dorul rămas fără casă,

Imens cât hăul ceresc.

Acest glob de cristal

De l-ar duce pe ape Prutul,

Valurile …

Ar înflori visul strămoșilor mei.

Pe maluri

Nu s-ar  mai purta războaie de lupi…

O mamă și-ar aduna copiii,

Și limba mea …

Din ea ar coborî soarele,

Încât  nu am avea lipsă de lumină …

Cu mine… în tihnă …

Îl voi sluji pe Cronos

Și frigu-mi își va căuta viața

În propria-i moarte.

Căci, eu, cu taina mea pot să înviu

Și să mor atunci când altă taină  mă naște    

Copiii lumii…

Să nu mai scriem versuri pe fila de hârtie

Știind c-al nostru suflet e plin de mărturii …
Să ne mai cânte-n strune o melodie mută,

Știind că toate-n lume sunt basme și stihii!

Bine ar fi, Doamne, să nu ne mai grăbim,
Când ura și iubirea ajung să se-mpreune,

Sublim ar fi din ceruri uniți să coborâm,

Știind că toți suntem copii pe astă lume …

Dacă-ntre oameni azi ar fi regină

O inimă-a dreptății, pulsând iubirea-n șopot,

Vom ști s-aducem  viața în albia divină

Și ode-i vom cânta cu glas de clopot. 

Glasul lăuntricului

Oare cum ai fi, tu, iarbă,

Dacă sufletul meu ai avea?

Ţi-ar sta haina ţesută în rouă

Şi jos cerul cu ea ar cădea?!

Ce glas ai avea, frunză,

Dacă inima mea tu ai fi?

Într-o zi te-ai desprinde din ramuri

Și cu cuvintele mele-ai vorbi?

Oare câtă furtună în sine

Ar putea să adune un rând …

De cuvinte, ce-n aerul lumii,

Obosesc de la buze la gând?

Numai amurgul  de-atâta durere

Se va ascunde, tăcut, în făclii…

Poţi să fii şi o stea printre  stele

Numai om pe pământ, să nu fii!

Publicat în OAMENI DEOSEBIŢI, TINERE TALENTE, Uncategorized | Lasă un comentariu

„BASARABIA 200”- ERORI POLITICO-DIPLOMATICE(1)

„BASARABIA 200” – Erori politico-diplomatice 1

Apartenenţa Basarabiei la Uniunea Sovietică,

din perspectiva unor erori politico-diplomatice ale României

Istoriografia românească nu a clarificat problematica pierderii Basarabiei şi din perspectiva unor erori politico-diplomatice ale României. În unele lucrări româneşti dedicate problematicii apartenenţei Basarabiei la România sau la Uniunea Sovietică, s-au formulat şi unele acuzaţii palide la adresa guvernanţilor români, vinovăţia pentru tot ceea ce s-a petrecut fiind aruncată, în cea mai mare parte, în seama agresiunii Uniunii Sovietice. Acest fapt este incontestabil pe fond, dar necesită, după părerea noastră, o privire mai atentă asupra ansamblului acţiunilor şi atitudinii guvernului regal al României faţă de Rusia Sovietică, în perioada imediat următoare apariţiei puterii bolşevice. În anul 2002, subsemnatul am fost delegat al Academiei Române la Congresul Mondial de Istorie Economică de la Buenos Aires. Cu acel prilej m-am referit şi la unele din aceste aspecte, dar privindu-le în cadrul mai larg al influenţei apartenenţei Basarabiei asupra relaţiilor dintre Uniunea Sovietică şi România.[1]

Fără să dorim să dăm verdicte, punându-ne mereu semne de întrebare, dând voie îndoielii să ne frământe, apreciem ca necesară o revedere a problematicii şi prin includerea în cercetare şi în analiză a unor măsuri şi atitudini politico-diplomatice româneşti, care, privite din anumite perspective, pot fi apreciate şi ca erori. În orice caz, discuţia specialiştilor pe aceste probleme nu poate fi decât benefică. De aceea, rememorăm o serie de evenimente în faţa cărora guvernul României a acţionat lipsit de prevedere, poate şi fără tactul necesar şi animat doar de resentimente, fie ele şi obiective.

Tratatul secret al României cu Antanta, din vara anului 1916 şi, ulterior, Conferinţa de pace de după primul război mondial, au condus la rezolvarea majorităţii problemelor teritoriale ale României, ţară care şi-a văzut confirmate cele mai multe dintre aspiraţiile naţionale, fără a intra, în acel moment istoric, sub controlul altor state, ceea ce a fost o performanţă unică. Cu toate acestea, chiar şi în condiţiile în care noul stat sovietic, apărut în noiembrie 1917, nu era recunoscut de puterile cu cel mai mare rol în deciziile conferinţei păcii, nici unirea Basarabiei cu România nu a fost recunoscută de S.U.A. şi această nerecunoaştere a produs efecte în timp. Alte state au urmat şi ele exemplul S.U.A. Astfel, Rusia Sovietică şi, apoi, U.R.S.S. a fost încurajată să nu recunoască nici o clipă actul unirii Basarabiei cu România. În anul 1940, opinia publică şi clasa politică americană nu s-au opus desprinderii Basarabiei, Ţinutului Herţa şi a nordului Bucovinei de România şi alipirii lor la U.R.S.S. În anul 1947, S.U.A. au recunoscut apartenenţa Basarabiei la U.R.S.S. În anul 1975, S.U.A. au semnat alături de celelalte state participante la Conferinţa O.S.C.E., Actul final care consfinţea frontierele existente în Europa, iar în anul 1992, S.U.A. au recunoscut Republica Moldova ca stat suveran şi independent. Toate acestea au făcut ca între România şi Basarabia distanţarea să devină mereu mai mare.

Raporturile dintre România şi Rusia Sovietică s-au compromis de la începutul existenţei statului comunist rus. A fost un start ratat, care a marcat pentru multă vreme, până astăzi, comunicarea politică între cele două ţări. Clasa politică românească, formată exclusiv din reprezentanţi ai proprietarilor, profund anticomunistă, nu accepta colaborarea cu bolşevicii şi nu credea în posibilitatea menţinerii lor la putere la Moscova. Lipsei voinţei românilor de cooperare cu bolşevicii, i se adăugau abuzurile ruşilor şi necesităţile lor din perioada primului război mondial în care luptau pe teritoriul dintre Carpaţi şi Prut cu inamicul comun. Aproape un milion de ruşi au pătruns în Moldova în lunile dezastrului din 1917. Comportarea armatei ruse a fost una brutală, tipică armatelor imperiilor autocrate din Asia. În Delta Dunării, locul strategic visat o întreagă istorie de Rusia, de Polonia, de Ungaria, de Austria, de Franţa şi de alte ţări, autorităţile române au fost desfiinţate, jandarmii arestaţi, iar populaţia românească alungată. Doar lipovenii şi alţi minoritari au mai avut voie să rămână pe loc. În Iaşi, ofiţerii ruşi cumpărau case, sau le închiriau pe mai mulţi ani, semn că aveau de gând să rămână în România şi după război. Ruşii trebuiau bine hrăniţi şi îngrijiţi. La cele mai mici nemulţumiri, militarii ruşi ameninţau cu părăsirea frontului şi cu retragerea la est de Prut.[2] Această situaţie a agravat criza alimentară din România şi a consolidat sentimentele antiruseşti, care au ajuns să depăşească raţiunea necesităţii întreţinerii unor raporturi foarte bune cu această putere şi să minimalizeze conştiinţa opiniei publice şi politice că România avea în Rusia mari interese. Pentru aceste mari interese era nevoie să se facă mari sacrificii, de care nu era dispusă nici clasa politică românească şi nici elita societăţii. Acest lucru va fi plătit scump. Ajutorul rusesc, mult aşteptat, a adus cu sine nu numai şansa salvării militare a ţării, ci şi un munte de nemulţumiri faţă de ruşi şi încordări politico-diplomatice. Contribuţia Rusiei la menţinerea existenţei statului român a fost recunoscută doar parţial de români şi aceasta cu „jumătate de gură”.

În noiembrie şi decembrie 1917, în toată Moldova, a început un proces de descompunere a forţelor armate ruseşti. Generalul Scerbacev, comandantul armatei ruse din Moldova a cerut ajutor guvernului României. În prima fază, Ionel I.C. Brătianu a refuzat să se implice, încercând să nu se amestece în luptele interne ale Rusiei. Situaţia a degenerat. Unităţile militare ruseşti, rămase fără aprovizionare, au început să jefuiască localităţile Moldovei, să comită violuri, tâlhării şi omoruri. Elemente bolşevice conduse de internaţionalistul comunist francez Simion Grigorovici Rochal, cunoscut pentru masacrele comise în cetatea Kronstadt de lângă Petrograd, au plănuit o lovitură de stat împotriva regimului regal român. De aceea, în finalul primului război mondial, de la începutul războiului civil din Rusia, armata română a primit ordine în sensul acţionării, în întreaga Moldovă, împotriva Gărzilor Roşii, alături de Gărzile Albe. Cu toată obiectivitatea unora dintre măsurile politice şi militare româneşti, este greu de înţeles lipsa unor măsuri sporite de prevedere politico-diplomatică ale guvernanţilor noştri, pentru eventualitatea că bolşevicii se vor menţine la putere în Rusia. România avea interesul ca Rusia să recunoască alipirea Basarabiei şi a Bucovinei la România şi, de asemenea, interesul de a recupera tezaurul naţional, transportat la Moscova, la sfârşitul anului 1916 şi în prima jumătate a anului 1917. În ciuda acestor interese foarte mari, istorice, clasa politică românească a acţionat orbeşte, mi-aş permite să spun cu fanatism, împotriva guvernului bolşevic rus, excluzând orice perspectivă de colaborare. De altfel, în istoria României, au existat şi alte momente în care diplomaţia română a dat dovadă de amatorism şi a acţionat în conformitate cu sentimente, simpatii, antipatii, interese de grup, ale liderilor, sau sub influenţa unor forţe politice şi financiare din străinătate, care au influenţat, uneori decisiv, diversele regimuri politice din România contemporană. La această poziţie anti-sovietică, România a fost mult încurajată, în toată perioada interbelică, de Franţa şi de Marea Britanie.

În 8 noiembrie 1917, în faţa Congresului Sovietelor, Lenin s-a adresat popoarelor şi guvernelor ţărilor vecine, propunându-le pacea şi încheierea cu ele a unor tratate redactate cu toată claritatea, renunţându-se la diplomaţia confidenţială. El a mai spus că intenţionează să facă publice toate tratatele secrete semnate de către ţari cu diverse ţări. România nu a reacţionat în nici un fel la oferta Rusiei Sovietice, care-i privea pe toţi vecinii ei. La 20 noiembrie 1917, guvernul sovietic i-a informat pe aliaţii săi că intenţionează să încheie pacea cu Germania, cu explicarea motivelor. Nici de această dată, România, ca şi ceilalţi aliaţi ai Rusiei în război, nu au răspuns acestei corespondenţe.[3] Singura care a răspuns imediat propunerii sovietice a fost Finlanda. Ca urmare, la sfârşitul lunii noiembrie 1917, Iosif Visarionovici Stalin, numit comisar al naţionalităţilor din Rusia, s-a deplasat la Helsinki. Finlanda fusese mare ducat rus, din anul 1809. Stalin a lansat un apel pentru încheierea unei alianţe cinstite între cele două ţări şi popoare şi i-a anunţat pe finlandezi că, în schimbul tratatului, Rusia le redă independenţa. După tergiversări, datorate faptului că partidele burgheze finlandeze se temeau de contagiunea bolşevismului, tratatul s-a semnat în octombrie 1920. Libertatea naţională a Finlandei a fost păstrată până astăzi, în ciuda conflictelor care au mai existat între cele două ţări, mai ales în iarna dintre anii 1939 şi 1940. La 31 decembrie 1917, Lenin a trimis personal un ultimatum guvernului român cerându-i să înceteze operaţiunile militare împotriva bolşevicilor, arătând că aşteaptă răspuns în 24 de ore, în caz contrar urmând să aibă loc „o nouă ruptură…” Guvernul român nu a răspuns nici de data aceasta. Ofensa era directă şi greu de iertat de către o putere ca Rusia. Dacă puterile occidentale îşi puteau permite o asemenea poziţie ofensatoare, pentru România, ţară mică până în 1918, aflată în 1917 într-o situaţie dramatică, ţară vecină a Rusiei, gestul a produs efecte negative pe termen lung. Din ordinul lui Lenin, ministrul român în Rusia, Constantin Diamandy, a fost arestat împreună cu toţi membrii legaţiei. Ei au fost închişi în fortăreaţa Petropavlovsk. Întregul corp diplomatic acreditat în capitala Rusiei a cerut şi a obţinut o întrevedere cu Lenin. Protestele vehemente ale corpului diplomatic acreditat în Rusia, au făcut ca diplomaţii români să fie eliberaţi în câteva ore. Nici un alt stat din lume nu a fost, în acele prime momente de existenţă a statului sovietic, în relaţii atât de tensionate cu Rusia, cum a fost România.

Notă: Textul a fost prezentat la Sesiunea de Comunicări şi Dezbateri ştiinţifice „BASARABIA 200″ – Râmnicu Vâlcea, 11-13 mai 2012

________________________________________

[1] Corvin Lupu, The Belonging of Basarabia to Romania and the Inter-War Romanian-Soviet Relationships reflected in Diplomatic American Documents, în volumul Le XIII-e Congres International d’Histoire Economique, Buenos Aires, Argentine, 22-26 juillet 2002, La Preconference de l’Universite „Lucian Blaga” de Sibiu, Roumanie, 4-5 avril 2002, p. 175-190.

[2] Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, Vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 7-14. Este de menţionat că în timpul primului război mondial, România a împrumutat Rusiei 100.000 de vagoane de provizii, care n-au mai fost nici restituite, nici achitate.

[3] Vezi Andre Fontaine, Istoria Războiului Rece, Vol. I, Editura Militară, Bucureşti, 1992, pp. 34-38.

SURSA: Revista Art-Emis.ro

Publicat în Articole, TEXTE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA | Lasă un comentariu