Primul Cetățean de Onoare al satului Jevreni, Criuleni

Valeriu Ion Moraru născut la 24 decembrie 1925
în satul Ustia, plasa Criuleni, județul Orhei,
România – istoric, profesor de istorie și științe sociale, șef
de studii (8 ani), directorul Școlii medii din satul Jevreni,
Criuleni (14 ani), întemeietorul primului Muzeu de istorie
și etnografie al satului Jevreni, Criuleni, primul și ultimul
director al muzeului.

A insistat și a trimis la studii sute de
tineri și tinere din Jevreni la diferite instituții de învățământ
mediu-special și superior, a organizat și realizat sute
de excursii pentru copiii și tineretul din satul Jevreni, Răculești
și Bălășești pentru a lărgi orizontul acestora, a depus
efort major pentru a mări fondurile bibliotecilor din localitate
(școlară și sătească); pe tot parcursul vieții s-a bucurat
de autoritate în sat și raionul Criuleni.
Tatăl său, Ion Alexandru Moraru s-a născut la 3(8) iulie 1884 în satul Capaclia, Județul Ismail. Părinții tatăluilui, adică buneii tatălui meu, Alexandru Andrei Moraru și Maria Eftemie Moraru erau
români de religie ortodoxă. (Arhiva Națională a RM, F. 211, inv. 20, d. 27, f. 763)
deportat și împușcat de autoritățile sovietice în orașul Sverdlovsk, Rusia.

Tatăl meu, Valeriu Ion Moraru (în unele documente Valerian) a fost un om
cuminte, un român înflăcărat, căruia Dumnezeu i-a dăruit vocația de a fi un excelent
cunoscător al istoriei, literaturii române, ruse și franceze, picturii și sculpturii clasice
mondiale.
De mic copil până la vârsta de pensionare a fost un pescar strălucit, cunoștințe care
i-au fost de folos în anii deportării 1941-1948 în Siberia de către autoritățile sovietice
de ocupație.

Tata era acela, care din salariul modest de profesor de istorie, apoi șef de studii,
director de școală își cumpăra multe cărți-monografii, romane istorice, culegeri
de documente, albumuri de artă plastică, dicționare sau alte cărți despre apicultură,
pomicultură sau viticultură. Pentru el, cartea n-a fost niciodată podoabă pentru mobilier,
ci o hrană informațională și spirituală permanentă. În majoritatea cazurilor într-o
noapte începea și finisa de citit un roman istoric destul de voluminos, fapt care ne
convinge că citea foarte repede. Citea în română și „moldovenească” (adică româna
stâlcită cu multe rusisme și caractere chirilice), în limba rusă și uneori franceză. Citea
foarte mult, rupând cu nepăsare din timpul rezervat somnului.
Fiind director de școală mai bine de 14 ani, (în prealabil îndeplinind funcțiile de
învățător la clasele primare (câțiva ani și în satul vecin, Răculești), profesor de istorie și
științe sociale, șef se studii) a depus un efort major pentru a organiza procesul instructiv-
educativ în instituția de învățământ pe care o conducea și de a duce la bun sfârșit
construcția clădirii actule a Școlii medii Jevreni.
Până la acest eveniment, clasele elevilor școlii erau împrăștiate în câteva clădiri
neamenajate, care nici nu erau vecine una cu alta.

În anii când se desfășura construcția actualei clădiri a școlii, deseori se întâmpla
că mașinile încărcate cu materiale de construcție veneau spre sfârșitul programului de
muncă și n-avea cine să le descarce. În aceste situații, tata găsea câțiva flăcăi din sat
sau elevi din clasele superioare și el personal îndeplinea această muncă grea de hamal,
fără a primi pentru aceasta vre-o recompensă bănească sau de altă natură. Din contra,
din propriul buzunar (iar când n-avea, împrumuta!) cumpăra hrană și băutură pentru
ai mulțumi pe cei antrenați în această muncă grea. La asemenea clăci nu odată am
participat și eu, că nu era omenește ca băieții să muncească, iar feciorul directorului
școlii să fie un simplu spectator…
Un vis al tatălui meu era deschiderea unui muzeu de istorie al satului Jevreni. Cine
dacă nu un istoric putea face acest lucru? Cine dacă nu un director de școală putea
mobiliza părinții și copiii, tinerii și bătrânii pentru o campanie de colectare a obiectelor,
materialelor, documentelor, fotografiilor etc. pentru un eventual muzeu de istorie
al satului? Este greu de spus câți ani a adunat tata obiecte și documente prin localitate.
Știu numai că vre-o două concedii și le-a petrecut la Arhiva de Stat a RSSM (actuala
Arhivă Națională a RM).
A fost un Om căreia i-a plăcut în aceiași măsură și munca intelectuală și cea fizică.
Credea în oameni, (uneori chiar cu o naivitate de copil) și îi ajuta pe toți cu ce putea.
Pe o sumedenie de băieți și fete din sat, absolvenți ai școlii de 8 ani, apoi școlii medii
Jevreni i-a trimis personal la diferite școli profesionale, școli pedagogice, medicale,
agricole și instituții superioare de învățământ.
Spuneam anterior că tatăl meu, Valeriu Ion Moraru încă din copilărie se pricepea excelent
la pescuit. Tata, toată viața a fost considerat pe bună dreptate un pescar de vocație. Prindea
pește în Răut cu undița, cu fatca, cu volocul și cu năvodul. Cu un efort considerabil, cu ajutorul
vărului său Vladimir Valerian Tatarovici, unul din cei mai vestiți medici-chirurgi din orașul Odessa în perioada respectivă), a izbutit să cumpere un năvod cu o lungime de 25 metri pentru a prinde pește în Răut.
Părintele meu, încă fiind în clasa a 2-a, mi-a cumpărat un manual de limbă franceză pentru
începători, dar nu pentru a învăța franceza, ci a învăța literele latine pentru a cunoaște româna
adevărată, nu cea stâlcită numită moldovenească, care se scria cu litere chirilice. Cartea
se numea „Mon ami” și era editată la Moscova…

Veșnică pomenire părintelui, profesorului,
omului cu litera mare-Valeriu Moraru!
Va rămâne în sufletele noastre ca un
adevărat profesor cu inimă de părinte, ctitor al valorilor neamului
romanesc, dârz în fața tuturor necazurilor vieții.
Dumnezeu să-il odihneasca!