VEŞTI FOARTE TRISTE: ALEXANDRU MOŞANU ŞI VLADIMIR CURBET NU MAI SUNT!

DUMNEZEU SĂ-I ODIHNEASCĂ…

Anunțuri
Publicat în ÎN OBIECTIV, Documente, IN MEMORIAM, ISTORIA IN IMAGINI, OAMENI DEOSEBIŢI | Lasă un comentariu

Ex-regele trădător prezentat ca erou naţional

A murit un om. Cât de multe or fi fost, Dumnezeu să-i ierte păcatele! Dar atât!

Fie ei de-ai noştri sau alogeni, infractorii care conduc România anului 2017, tot borfaşi se numesc. Reacția primilor trei oficiali ai Republicii România la vestea morții unui trădător al poporului român este inacceptabilă. Mai mult de-atât, înmormântarea „congelatului” (aşa umblă vorba prin târg) o va suporta tot „prostimea”… De la buget. Şeful statului şi şefii celor două camere ale Parlamentului României au declarat trei zile de doliu naţional pentru un trădător. Nu ştiu ce cunoştinţe o fi predat fostul profesor de fizică ajuns – nici el nu ştie cum – chiriaş la Cotroceni – la meditaţiile de pe urma cărora s-a pricopsit cu paralele pentru cele şase case, dar la cunoştinţe de Istorie a Românilor este cel mai serios concurent al Baronului Münchausen. De altfel, nici la fraudă nu se pricepe, altfel nu-l dădeau în gât judecătorii.

Să faci dintr-o gloabă, armăsar de rasă e o performanţă, dar să îngenunchezi un popor pentru un trădător de neam calcă în picioare orice urmă de demnitate naţională. Cred că şi „congelatu” se miră de atâta uz de fals şi mai că nu-i vine să creadă ce mare erou a fost el pe vremea când cobora cu jeep-ul scările grădinii palatului, în vreme ce Oastea Română şi Mareşalul luptau pentru reîntregirea Ţării. Pregătite din vreme, emisiunile cu osanale au fost lansate în stol ca armă de îndobitocire totală, ceea ce a făcut ca sicriele lui Roosevelt, Churchill şi Stalin să se zgâlţâie ca la cutremur de râsul celor dinăuntru, auzind comentariile prezentate pe ecranele televizoarelor.

Se spune că blestemul aruncat peste ruşi pentru masacrarea Romanovilor – care ar dura un secol – va lua sfârşit în 2018. Peste noi, va dăinui taman până-n 2089… cine-o mai apuca. În nici cincizeci de ani, românii au asasinat doi patrioţi, pe unul, chiar în Sfânta zi a Crăciunului din 89. Cum să nu fie blestemaţi românii? După ce luni de zile, Margareta Duda a stat, nu la capătul patului lui tătâne-su, ci la capul podului guvernului, de unde a stors alte mii de parale din buzunarele proştilor de români, a anunţat că a murit mortul. Taman acum, ca să ne strice sărbătorile de la capătul anului.

Pe fondul schizofreniei paranoide televizate, actualul patron al defunctei instituţii numită cândva „Editura politică” rebotezată „Humanitas” – cea mai mare editură din România până în 1990 – ajunsă prin grija şi „jongleria” celui dintâi ministru al inculturii de după apocalipsa decembristă, în posesia bunului său „pretin”, readuce în actualitate un mai vechi articol (apărut la 29 aprilie 1992 în „România liberă”), din care vă supunem atenţiei următorul fragment: „[…] am afla şi cât de falsă este logica lui „ex-„. Acest prefix nenorocit care minte despre un rege ce nu a încetat niciodată să fie rege, pentru simplul fapt că a fost forţat să plece, fără consultarea poporului, de către actualii noştri ex-comunişti (aproape toţi alogeni – n.a.) flancaţi de tancurile ex-Armatei Roşii (aduse cu sprijin regal – n.a.), ei bine acest prefix minte […]. Nu este adevărat că regele Mihai este (a fost – n.n.) ex-regele României […].Toţi sunt ce-au fost: unii regi, alţii activişti (alţii lichele – n.a.). Rog „Televiziunea română liberă” să ţină cont de aceste precizări […]”.

Pentru redarea adevărului întregit, vă invit şi eu să recitiţi un text datat 26 iunie 2016: „Regele Mihai a explicat de nenumărate ori (după 1990 – n.a.) că a semnat actul de abdicare din 1947 pentru că a fost ameninţat de Petru Groza că vor fi executaţi 1.000 de studenți. Două documente din arhiva fostului Consiliu de Miniştri şi păstrate la secret îl contrazic: Regele Mihai a renunţat la tron şi pentru că îşi dorea să se căsătorească cu principesa Ana de Bourbon – Parma.
– La Arhivele Naţionale, în fondul Consiliului de miniştri, există trei file, dactilografiate după alte zece foi scrise de mână, care reprezintă notițele luate la momentul abdicării Regelui Mihai, la o întâlnire dintre Regele Mihai şi Petru Groza, din 22 decembrie 1947.
Din transcriere reiese că Regele s-a înțeles cu Petru Groza. Regele își reafirmă intenția de a se căsători cu Principesa Anne de Bourbon-Parma, pe care o cunoscuse cu o lună înainte, la ceremonia de la Londra.
Petru Groza răspunde că monarhia este trecătoare. Și continuă: „Problema abdicării trebuie făcută în bună înțelegere « zâmbind »”.
Regele Mihai: „Nu înțeleg să mă opun lucrurilor la care nu te poți opune. Văd ce e în jurul meu. Vreau ca om [să trăiesc]. N-am avut copilărie, tinerețe, și mama va trebui să înțeleagă. Dar nu spune la nimeni. Între noi, mergem înainte. Eu mă voi conforma sfat [urilor] d-tale. Dar între noi”[1]. (22 decembrie 1947 – București – între patru ochi).
– Neconstituţionala casă regală a Republicii România nu a negat existenţa documentului, ci a reacţionat ambiguu: «Autenticitatea documentului este sub semnul întrebării, neavând un autor clar şi nefiind semnat […] în cei aproape 70 de ani de la abdicarea forţată a Regelui Mihai, acest document nu a fost folosit de niciun regim politic», consemnează TVR[2]. Ei, iată că acum a apărut documentul. Ghinion!”. (Dorina Lascăr)[3].

La 23 august 1944, în plin conflict militar „ex”-regele – ca să mă exprim pe placul „elitistului” de la „Humanitas” – a arestat şi predat inamicului căpetenia de facto a oştirii române. Orice dicţionar numeşte „Trădare” acest gest. Pentru a rămâne rege, „trebuia, la nevoie să împlinească sacrificiul suprem. Nu a făcut-o! Coroana i-a căzut, transformându-l în simplu cetăţean.În iulie 1989 a semnat „Declaraţia de la Budapesta” prin care trăda interesele României. Sunt doar două dintre numeroasele capete de acuzare de necontestat, iar acum, la declararea „decesului” senectuţii sale, campania de promovare post-mortem ca erou a unui trădător al poporului român este, pe cât de riodicolă, pe atât nedemnă şi condamnabilă. Mai mult, este chiar „binecuvântată” de nevrednicii ajunşi căpetenii vremelnice a coloniei numită – încă – România.
Ruşine domnule, Preşedinte al României!
Ruşine domnule Preşedinte al Senatului României!
Ruşine domnule Preşedinte al Camerei Deputaţilor din Parlamentul României!
Trei, Doamne, şi toţi trei!

P.S. Coincidenţă sau nu, în această dimineaţă, într-una dintre localităţile Ţării (poate în mai multe) sirena a sunat alarma aeriană. O confirmare a faptului că Răul ni se trage de „sus”, de la parlament, Cotroceni şi guvern. „Foc de voie” pentru bateriile A.A.!

ION MĂLDĂRESCU

Aranjament grafic – I.M.

SURSA: http://www.art-emis.ro/jurnalistica/4543-ex-regele-tradator-prezentat-ca-erou-national.html

––––––––––––––––-
[1] Documentul se află la Arhivele Naționale, Colecția 103, dosarul 486/1947, f. 1-3.
[2] http://stiri.tvr.ro/abdicarea-regelui-mihai–in-documente-ascunse–arhiva-cc-al-pcr-a-pastrat-note-de-la-discutiile-lui-petru-groza-despre-abdicare_72671.html
[3] http://www.art-emis.ro/istorie/3598-regele-mihai-s-a-inteles-cu-comunistii-sa-abdice-nu-a-fost-fortat.html

Publicat în Articole, ÎN OBIECTIV, Documente, PRIETENII M-AU INFORMAT:, PUNCTE DE VEDERE | Lasă un comentariu

ADEVĂRUL SPUS VERDE-N OCHI!

Publicat în ÎN OBIECTIV, Documente, DOCUMENTE NECOMENTATE, FĂRĂ COMENTARII:, PRIETENII M-AU INFORMAT:, Video, ŞTIRI DE ULTIMA ORĂ | Lasă un comentariu

Wilhelm Filderman şi Alexandru Şafran – doi evrei pământeni vrednici de veşnica noastră pomenire

Wilhelm Filderman şi Alexandru Şafran – doi evrei pământeni vrednici de veşnica noastră pomenire

Rândurile care urmează sunt o replică la capitolul Distorsionarea, negarea şi minimalizarea Holocaustului în România postbelică din raportul comisiei Wiesel. Spun de la bun început că respectivul capitol, şi raportul comisiei Wiesel în întregime, chiar cu aşa ceva se ocupă: cu distorsionarea şi minimalizarea argumentelor invocate de cei care contestă holocaustul din România. Printre aceşti „negaţionişti” mă număr şi eu. Revin asupra subiectului obligat de felul incorect în care am fost citat. În mod deosebit voi relua argumentele deduse de mine din mărturiile celor doi evrei, Wilhelm Filderman şi Alexandru Şafran.

În raportul Comisiei Wiesel – pe care am făcut greşeala să nu stric până mai ieri nici o privire, măcar în treacăt aruncată, sunt pomenit, citat şi comentat pe îndelete în capitolul Distorsionarea, negarea şi minimalizarea Holocaustului în România postbelică în subcapitolul Negaţionismul deflectiv. (Ce-o fi aia „deflectiv”?!) Mai întâi se consemnează, corect, teza unui „politician post-comunist, Adrian Păunescu”, ca fiind reprezentativă pentru poziţia celor inventariaţi în acest capitol: „Nimeni dintre românii care au luptat pentru Reîntregirea Neamului (de la Mareşalul Antonescu la ultimul soldat) n-a acţionat în felul sângeros în care războiul îi pune pe oameni să acţioneze, împotriva vreunui inamic, pentru că era evreu. Singura – şi îngrozitoarea – raţiune a crimelor din Basarabia a fost pedepsirea bolşevicilor.(…) România nu a ucis evrei pentru că erau evrei.” (s.n.) Iar apoi sunt înregistrat şi eu, subsemnatul, cu o parte din argumentele pe care le-am invocat de-a lungul anilor pentru a „distorsiona, nega şi minimaliza holocaustul”.
Au fost cei doi, Wilhelm Filderman și Alexandru Șafran, liderii evreilor din România. Despre primul, se spune că evreii din Statele Unite îl considerau a fi „cel mai important evreu din Europa”. Amândoi au cunoscut în modul cel mai nemijlocit cu putinţă situaţia evreilor din România anilor 1938-1945 şi nu au stat indiferenţi la tragedia coreligionarilor. Să-i luăm pe rând:
Mai întâi, Wilhelm Filderman. Sunt bine cunoscute scrisorile sale trimise şefului statului, Mareşalul Ion Antonescu, pentru a protesta faţă de vexaţiile, împinse până la ucideri, de care – se plângea Filderman, aveau parte evreii evacuaţi în Transnistria. Este binecunoscut şi răspunsul Mareşalului. Este însă puţin cunoscută împrejurarea că la un moment dat, adunându-se mai multe motive, Mareşalul Ion Antonescu l-a deportat în Transnistria chiar şi pe Wilhelm Filderman, nu pentru că acesta ar fi întrunit condiţiile care determinau acest gest administrativ extrem, ci pentru că în felul acesta Mareşalul a vrut „să-i închidă gura”! Adică ştiindu-l pe Filderman om de onoare, Mareşalul a socotit că de îndată ce liderul evreu va vedea la faţa locului cum sunt trataţi evreii în Transnistria, va înceta să mai umble cu memorii disperate că piere evreimea din România! Că sunt ucişi şi batjocoriţi evrei nevinovaţi! Etc. etc…

De fapt, nu se ştie exact-exact din ce pricină a fost Filderman dus să locuiască câteva luni printre evreii „strămutaţi” în Transnistria, dar cunoaştem foarte exact efectul acestui exil: Filderman nu i-a mai scris Mareşalului nici un rând de protest faţă de soarta evreilor din Transnistria şi n-a mai produs nici un text despre „holocaustul” din Transnistria. Nici măcar după 23 august 1944. Ba chiar a fost de acord, în primăvara lui 1944, ca alături de alţi evrei, inclusiv lideri sionişti, să facă loby în Occident pentru ca Aliaţii să menajeze interesele României şi să evite ocuparea României de către Armata Roşie, eventual printr-o debarcare anglo-americană în Balcani, răsplătind astfel poporul român pentru „oaza de linişte” oferită evreilor în anii 1938-1944. (Expresia „oază de linişte” aparţine altui mare evreu martor al evenimentelor: Moshe Camilly Weinberger…).

Scurt timp după instalarea evreilor comunişti la putere în România, Wilhelm Filderman a emigrat în America. Anti-comunist fervent, Filderman a emis principiul potrivit căruia un evreu, în măsura în care este comunist şi se ataşează de marxism, încetează a mai fi evreu!… A fost atât de sincer în această atitudine încât nu a pregetat ca în 1955 să depună mărturie în favoarea tinerilor români care atacaseră ambasada română de la Berna, de unde au sustras documente extrem de compromiţătoare pentru comunişti. Din păcate, fără să le fi fost în intenţie, atacul lor s-a soldat cu uciderea nepremeditată a lui Aurel Şeţu. La procesul care a urmat, Wilhelm Filderman a trimis o declaraţie în sprijinul tinerilor luptători anticomunişti, declaraţie înregistrată la un notariat din New York – unde locuia, iar declaraţia, avântat anticomunistă, face un succint portret al României ultimilor 15 ani, prilej de a vorbi şi despre Mareşalul Ion Antonescu. Iar Filderman o face în termeni clari şi extrem de pozitivi. De atunci acest text circulă cu un fel de supratitlu, „Testamentul lui Filderman”, cam nepotrivit. Eu am citat deseori din acest text, pe care l-am şi publicat integral într-una dintre revistele lui Adrian Păunescu. Citez fraza cheie: „Mareşalul Antonescu a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţiile germanilor nazişti”.

Raportul Wiesel exprimă îndoieli asupra autenticităţii acestui text, afirmând că sursa sa ar fi un articol din revista „Baricada”. Repet, declaraţia lui Filderman apare citată, uneori integral, în lucrările dedicate „atacului de la Berna” şi procesului care a urmat, la al cărui dosar a fost depusă declaraţia lui Filderman. Iată şi fraza de început a declaraţiei: „Subsemnatul Wilhelm Filderman, Doctor în Drept la Facultatea din Paris, fost Preşedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România şi Preşedinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, USA, Hotel Alameda, Broadway at 71 St, declar următoarele…” Aşadar, documentul există! Pot face trimitere chiar şi la biroul de avocatură unde s-a înregistrat declaraţia lui Wilhelm Filderman. Mă pun la dispoziţia comisiei Wiesel cu această informaţie.

Autorii raportului Wiesel, în măsura în care au monitorizat corect prestaţia mea pe ogorul distorsionării şi al negării, ar fi trebuit să înregistreze şi cea mai importantă referire pe care am făcut-o la persoana lui Wilhelm Filderman, precum că este autorul unor Memorii despre anii petrecuţi în România. Preţiosul manuscris a fost lăsat în grija secretarului său, cu indicaţia de a fi predat Academiei Române de îndată ce va cădea comunismul, spre a fi publicat. Din păcate, Memoriile lui Filderman nu au ajuns la destinatar, iar în momentul de faţă manuscrisul se află în arhiva de la Yad Vashem „sub cheie”. Expresia „sub cheie” am preluat-o de la Teşu Solomovici, dintr-un text al acestuia care confirmă existenţa şi soarta „Memoriilor” lui Filderman. Răposatul Jean Ancel, cât era el de dedicat Holocaustului, nu a avut voie să consulte acest document. A avut onestitatea să i se plângă colegului său Gheorghe Buzatu pentru acest afront. Eu am aflat prima oară de aceste Memorii pe la începutul anilor 90, direct de la Eugen Simion, care le-a şi văzut la Paris, acasă la executorul testamentar al lui Filderman. Întreb: de ce Comisia Wiesel nu a încercat să consulte acest document? Şi afirm: Memoriile lui Filderman au toate şansele să fie documentul cel mai important cu privire la aşa zisul Holocaust din România. Iar faptul că accesul la acest document este blocat chiar de cei care ne acuză de holocust nu poate fi interpretat decât într-un singur fel: Memoriile lui Filderman contrazic acuzaţia de genocid adusă Mareşalului Ion Antonescu şi României. Recomand comisiei Wiesel să ia urma Memoriilor lui Filderman printr-o discuţie cu fostul preşedinte al Academiei Române. Eugen Simion mai ştie şi altele… De la Nicolae Cajal îndeosebi.

Despre Alexandru Şafran, care a fost Marele Rabin al evreilor din România aceloraşi ani, am povestit de mai multe ori cum, cu ocazia vizitei în România, în 1995, s-a întâlnit cu dl Şerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, cel pe care Ion Antonescu l-a numit guvernator al Transnistriei şi pe care toată istoriografia holocaustizantă îl acuză că este principalul vinovat de „holocaustul din Transnistria”. George Alexianu a fost condamnat la moarte pentru aceste crime şi executat odată cu Mareşalul, în 1946. În 1995, după o jumătate de secol, Alexandru Şafran, lider spiritual al evreilor din România, s-a întâlnit cu feciorul celui ce a ucis vreo două sute de mii de evrei şi i-a înmânat următorul înscris: „Lui Şerban Alexianu, amic din tinereţea noastră, în amintirea ilustrului său părinte, care în întreaga-i viaţă şi activitate profesională şi mai ales în perioada neagră a războiului a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru comunitate. A plătit la comanda comunistă cumplit şi total nedrept. Întreaga-i suferinţă să-i fie izbăvită.”

Am publicat de mai multe ori acest text care mi s-a părut atât de clar şi de …definitiv, capabil să pună punct discuţiilor despre crimele din Transnistria! L-am publicat cu mare grabă, temându-mă ca nu cumva bietul rabi Şafran să se prăpădească şi să nu apuce să autentifice, măcar şi prin tăcere, preţiosul înscris. Alexandru Şafran a mai trăit după 1995 ani buni şi nu a dat niciun fel de dezminţire. I-am făcut şi o scrisoare deschisă, publicată în „România Mare”, despre care nu avea cum să nu afle. Aflu din raportul Wiesel că eu, subsemnatul, nu am prezentat prea mare încredere, drept care „unul dintre autorii acestui raport, politologul Michael Shafir, l-a contactat pe nepotul bătrânului (91 de ani la acea dată) rabin, Dan Şafran, pentru a ajuta la clarificarea autenticităţii dedicaţiei. Rabinul Şafran a răspuns că roagă să fie recitite rândurile pe care le scrisese despre Alexianu în memoriile sale. Guvernatorul este menţionat o singură dată, fiind descris ca „renumit pentru cruzimea sa”…

Aşadar, marele rabin nu dezminte că s-a întâlnit cu dl Şerban Alexianu şi nu dezminte nici cele declarate în scris în faţa şi pentru uzul acestuia. Sunt convins că Dan Şafran, ca nepot şi persoană interesată de subiect, s-o fi mirat de întâlnirea prietenească dintre bunicul său şi fiul celui care a ucis sute de mii de evrei nevinovaţi şi l-o fi întrebat pe Alexandru Şafran mai înainte de orice dacă este adevărat că s-a întâlnit cu Şerban Alexianu şi de ce s-a întâlnit? A adus Dan Şafran la cunoştinţa dlui Michael Shafir răspunsul primit?

Per total, este însă de neînţeles comportamentul Comisiei, căreia îi reproşez următoarele:

(a) Comisia nu a verificat ea însăşi existenţa şi autenticitatea textului. Era foarte simplu şi uşor să mă convoace la comisie şi să-mi ceară toate lămuririle. Eu, altminteri, m-am oferit în mod public să colaborez cu Comisia deoarece la Vatra Românească există un grup de cercetare a Holocaustului, care a ajuns la anumite rezultate, deţine unele documente interesante etc. Nimeni nu ne-a căutat. Nici măcar „politologul” Michael Shafir… Le-a fost mai uşor să-l contacteze, în Suedia, pe Dan Şafran. Nu m-aş mira să aflu că acesta s-a deplasat în Elveţia ca să stea de vorbă cu bietul rabin. De ce „bietul”? Pentru că ulterior marele rabin a fost atacat pentru declaraţia dată lui Şerban Alexianu, câţiva experţi în Holocaust declarându-l senil, oportunist etc. Nepotul său nu i-a sărit în apărare… Precizez eu: declaraţia rabinului a fost dată în 1995, când a venit în România, a ţinut un frumos discurs în Senatul Ţării, a dat numeroase interviuri etc. şi nimeni n-a zis că n-ar mai fi întreg la minte!

(b) Comisia nu a binevoit să ia legătura cu însuşi dl Şerban Alexianu şi să-i ceară să vadă înscrisul. În plus, dl Şerban Alexianu, ca fiu al guvernatorului Transnistriei şi ca persoană care de ani de zile se luptă cu justiţia română, pretinzând că tatăl său, George Alexianu, în 1946 nu a avut parte de o judecată dreaptă şi de un proces corect, e de presupus că deţine nişte informaţii şi documente care ar putea interesa o comisie ea însăşi interesată de aflarea adevărului. Parte dintre aceste documente Şerban Alexianu le-a depus la Tribunal, măcar acestea să fi fost cercetate de Comisia Wiesel. Această omisiune – după mine foarte gravă, dovedeşte, cel mai probabil, lipsa de interes pentru aflarea adevărului, dovedeşte că Comisia Wiesel a ştiut dinainte la ce concluzii va trebui să ajungă şi n-a mai pierdut vremea nici măcar ca să se facă că caută adevărul…

Mă simt obligat să suplinesc acest dezinteres şi să enumăr eu câteva lucruri pe care Comisia Wiesel le-ar fi aflat de la dl Şerban Alexianu. Primul lucru de mirare este că Alexandru Şafran, marele rabin de Geneva şi fost rabin şef al evreilor din România, venit în România numai pentru câteva zile şi suprasolicitat de toată lumea, de la Vlădică până la opincă, şi-a făcut timp să se întâlnească cu dl Şerban Alexianu, fiul, repet, al celui condamnat la moarte şi executat în 1946, pentru genocid, pentru uciderea în tragica Transnistrie a două sute de mii de evrei. De-a ne mirare şi mai tare este locul unde s-a produs întâlnirea: acasă la Nicolae Cajal, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România!… Ce să caute fiul asasinului de evrei în casa lui Nicolae Cajal?
Explicaţia ne-o dă chiar înscrisul lui Alexandru Şafran: „amici din tinereţea noastră”. Toţi trei se cunoşteau din anii războiului. Se întâlneau de obicei la Alexianu acasă, acasă la asasinul de evrei, aşadar! Nicolae Cajal venea cu taică-su, medic care îngrijea de copiii guvernatorului Transnistriei… Venea Nicuşor Cajal şi se juca cu copiii asasinului, cu care a legat astfel o prietenie care a durat toată viaţa, până la moartea sa, regretată de toată lumea bună… Cum se împacă această prietenie dintre liderul evreilor din România şi fiul lui George Alexianu cu ideea că George Alexianu poartă răspunderea a sute de mii de vieţi evreieşti?!… Alexandru Şafran, mare rabin, era ceva mai în vârstă, nu venea la Alexianu acasă ca să se joace cu copiii acestuia, ci ca să le dea lecţii de limbă germană! În fapt, aceste lecţii erau un bun pretext pentru rabin ca să păstreze, fără ştiinţa nemţilor, un contact permanent cu guvernatorul Transnistriei, prin care a făcut o sumedenie de aranjamente şi intervenţii pentru a ameliora situaţia evreilor evacuaţi în Transnistria. La toate astea se va fi gândit bonomul rabin când a zis despre George Alexianu că „a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru comunitate”. Nimeni nu putea şti asta în 1995 mai bine decât rabi Şafran!

Aşadar, la iniţiativa marelui rabin cei trei s-au întâlnit la Cajal acasă, revederea lui Şafran cu dl Şerban Alexianu petrecându-se după 50 de ani. Cât va fi fost de emoţionantă!… La un moment dat, Nicolae Cajal, gazdă perfectă, i-a lăsat singuri pe musafirii săi, poate au ceva mai deosebit să-şi spună. Atunci s-a produs momentul de graţie, clipa astrală când rabinul şef al Genevei a decis să-şi răscumpere deceniile de tăcere deloc nevinovată! Va fi înţeles cum i-a fost copilului să (supra)vieţuiască purtând povara de a fi fiul unui criminal de război executat împreună cu marele criminal Ion Antonescu!… Din adâncul sufletului său s-a iscat curajul ce i-a lipsit până atunci, a apucat, la întâmplare, o bucată de hârtie de pe biroul lui Nicolae Cajal, şi pe coperta interioară a unei cărţi a consemnat pentru eternitate mărturia sa despre George Alexianu în postură de mare binefăcător al evreimii din România, postură pe care nimeni nu o putea cunoaşte la fel de bine ca Eminenţa Sa. I-a înmânat fostului său elev înscrisul, l-a lăsat să-l citească, bucurându-se de ce putea citi pe chipul copilului septuagenar din faţa sa, şi atât i-a mai spus: „Îţi dau acest înscris ca să-l publici, dar am o singură rugăminte: să-l publici după moartea mea. Nu mai am mult de trăit…” După care s-a îmbrăţişat cu fostul elev, cu gazda, şi a plecat pe unde era aşteptat de atâta lume.

În urma sa, dl Şerban Alexianu s-a simţit dator să-i arate şi lui Nicolae Cajal ce a primit, iar acesta citind înscrisul a înmărmurit, căci şi-a dat seama bine de importanţa mărturiei. Dar a avut onestitatea să nu distrugă petecul de hârtie, poate că nici nu i-a trecut prin minte s-o facă. Cert este că dl Şerban Alexianu a ajuns acasă cu comoara întreagă, neatinsă. Asta până când a avut ghinionul să se cunoască cu subsemnatul şi să-mi relateze cele petrecute la Cajal acasă. L-am întrebat: „Şi aveţi de gând să nu publicaţi acest text decât după moartea Eminenţei sale? Negreşit, aşa i-am promis! Dar dacă nu moare mâine sau poimâine, ci moare după dumneavoastră?! Asta e!”, a ridicat din umeri domnul Alexianu. „Măcar aţi facut nişte copii xerox ale textului?”, am întrebat. Da, făcuse, aşa că la plecare am luat şi eu una, am băgat-o în buzunar şi i-am spus: „Domnule Alexianu, eu nu i-am promis nimic rabinului Şafran!”. Şi m-am grăbit să public de mai multe ori acel înscris, am avut grijă să afle şi Eminenţa sa de publicarea textului, m-am bucurat să văd că a mai trăit ani buni după aceea şi că nu a avut de formulat nici o dezminţire, nici un protest etc.

Trebuie însă să mărturisesc gândul cel mai ciudat pe care mi l-a stârnit comportamentul rabinic: cerându-i dlui Alexianu să publice textul numai după moartea sa, bietul rabi mi s-a părut că dovedea o tare firavă şi precară credinţă în Dumnezeu. Nu cumva o fi ateu?!, m-am întrebat, căci acest comportament este tipic pentru cine nu crede în viaţa şi judecata de apoi. Mă rog, dacă rabinul Şafran chiar se închină la acelaşi Dumnezeu ca şi mine, mi-am zis, înseamnă că mai mult se teme de oamenii de aici decât de Dumnezeu de dincolo, ceea ce pentru un rabin mi se pare grav de tot! Fireşte, normal, adică creştineşte şi onorabil, era ca acea declaraţie Alexandru Şafran s-o fi dat în 1946, la proces! Probabil că o asemenea declaraţie l-ar fi salvat pe George Alexianu de la condamnarea la moarte, l-ar fi salvat şi pe „amicul din tinereţe” de la viaţa pe care a dus-o sub comunişti! Cu toate acestea, mai bine mai târziu decât niciodată: declaraţia rămâne extrem de utilă, căci mai salvează ceva, ceva foarte important: Onoarea familiei Alexianu şi a Neamului românesc.

Dar nu mă împac nici azi cu cererea rabinului: mărturia sa să-şi producă efectele numai după moartea sa, când nimeni nu-i mai poate reproşa că a pus principiile morale mai presus de orice… De orice interese naţionale sau cum le-or fi numind cei care, după publicarea declaraţiei, într-adevăr au şi sărit la bietul rabi, încă de pe când mai trăia, cu jigniri şi acuze netrebnice. Zău că-mi pare rău că m-am băgat, dar de unde era să ştiu eu că bunul Dumnezeu îi va da destule zile dlui Alexianu?! Şi mai ales de unde să ştiu că declaraţia rabinului şef, a marelui rabin, nu va avea nici o urmare printre mercenarii Holocaustului?! Crezusem, naivul sau imbecilul de mine, că în felul acesta, cu un document atât de clar şi de autorizat, se va pune capăt balivernelor inventate de toţi specialiştii în istoria PCUS, reciclaţi în istorici ai holocaustului. Dar de unde?!… Nimic nu-l tulbură pe alde Mihai Ionescu & comp. Lya Benjamin şi toţi ceilalţi, toţi o apă şi-un pământ, nimic nu-i abate din a susţine mai departe baliverna transnistreană!…

…Trebuie spus că publicarea textului „rabinic” nu a afectat relaţiile dlui Şerban Alexianu cu Nicolae Cajal. (De altfel, cineva din familia unui prim ministru cu ascendenţi evrei binecunoscuţi şi ştiuţi, mi-a povestit că în particular Nicolae Cajal nici nu vroia să audă de vreun holocaust în România. Făcea în public vorbire de aşa ceva foarte rar şi numai cât să nu se expună la criticile exaltaţilor din Comunitate. „Avem şi noi Vadimii noştri”, obişnuia Cajal să spună…)

Cei doi, Alexianu şi Cajal, au mai avut o discuţie ceva mai deosebită, despre care Comisia Wiesel ar fi trebuit să fie interesată. A fost cu ocazia vizitei istorice a Papei Ioan Paul al II-lea. La recepţia dată de Papă, a fost invitat şi Nicolae Cajal. Până aici nimic de a se mirare cineva! Dar ce a căutat la recepţie dl Şerban Alexianu? Căci da, onorată comisie Wiesel, din dispoziţia Papei la recepţie, printre invitaţii români cei mai reprezentativi şi mai vrednici de o asemenea cinste, s-a numărat şi dl Şerban Alexianu!… Repet: dl Şerban Alexianu a fost invitat la recepţia pe care Papa Ioan Paul al II-lea a dat-o la Bucureşti în onoarea celor mai vrednici români!

Se pun în mod logic două întrebări: (1) Care merite deosebite ale dlui Şerban Alexianu îl recomandau pentru această onoare? (2) Papa şi Vaticanul nu ştiau al cui urmaş, al cui fiu este dl Şerban Alexianu? Nu ştiau adică cine a fost George Alexianu? Cele două întrebări au un singur răspuns: Ba ştiau foarte bine! În 1943, celebrul Papa Pius al XII-lea a dispus ca nunţiul papal Andrea Cassulo să efectueze o inspecţie umanitară în Transnistria, ca să verifice acele zvonuri potrivit cărora evreii erau ţinta fără apărare a unui regim de genocid etc. Inspecţia s-a efectuat aproape concomitent cu o anchetă similară a Crucii Roşii Internaţionale. Cele două atât de onorabile instituţii au ajuns la aceeaşi concluzie, pe care noi o putem deduce din faptul că prin dispoziţia aceluiaşi papă profesorul George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost decorat cu cea mai înaltă distincţie acordată de Vatican în acel an: ordinul „Orbis et Urbis”. Este şi cea mai mare distincţie papală primită vreodată de un român! Un român pe care mai apoi „noi” l-am condamnat la moarte pentru exact aceleaşi fapte: felul cum s-a purtat faţă de evrei în calitatea sa de guvernator al Transnistriei. („Noi”, adică justiţia din anul 1946.)

Aşadar, la acea recepţie atât de selectivă, prin dl Şerban Alexianu a fost invitat, de fapt, George Alexianu, guvernatorul criminal de război din Transnistria… Iar dacă iei seama la faptul că la recepţie dl Şerban Alexianu a fost mereu în preajma prietenului său Nicolae Cajal şi vice-versa, poţi spune că la recepţia dată de Papă au participat braţ la braţ guvernatorul Transnistriei şi preşedintele Federaţiei Comunităţilor evreieşti din România. Cum de a acceptat Nicolae Cajal această postură şi însăşi prietenia de-o viaţă cu Şerban Alexianu? Simplu de răspuns: Nicolae Cajal cunoştea foarte bine adevărul despre ce a fost în Transnistria! De aceea nu s-a simţit un trădător al neamului său evreiesc atunci când, din copilărie şi până la moarte, a rămas un fidel prieten al familiei Alexianu! Altă explicaţie nu există! Este o explicaţie logică, cu prisosinţă acoperită de realitatea faptelor.

…Structura vădit literară a celor povestite aparţine strict faptelor relatate. Coincidenţele produse şi semnalate dacă poartă un sens, un mesaj, acela nu aparţine subsemnatului, ci Marelui Scenarist care, pentru a lega mai strâns cele două nume din titlul acestor pagini, a făcut ca în acea clipă de uitare de sine, când rabi Şafran s-a uitat în jur după o foaie de hârtie, mâna, inspirată din Înaltul Cerului, să apuce o cărticică, pe a cărei copertă interioară, cum spuneam, să lase preţioasa inscripţie. Merita, aş zice, s-o sape în piatră sau aramă, pentru a-i da şi eternitatea materială. Dar şi mai bine S-a gândit bunul Dumnezeu ca mâna rabinului să apuce taman cărticica, cunoscuta, semnată de Wilhelm Filderman (în colaborare cu Sabin Mănuilă), unde, în concluzia celor prezentate, se afirmă că – şi citez din memorie, „România este ţara în care au supravieţuit cei mai mulţi evrei!” Coincidenţă mai semnificativa e greu de imaginat!

O ultimă punte între cei doi: amândoi proveneau din vechi familii de „evrei pământeni”, categorie azi uitată, lichidată nu de holocaust, ci de ravagiile şi nebunia sionismului… Dar despre aceşti admirabili evrei, evreii pământeni, cu altă ocazie.

ION COJA

SURSA: http://www.ziarulnatiunea.ro/2017/10/09/wilhelm-filderman-si-alexandru-safran-doi-evrei-pamanteni-vrednici-de-vesnica-noastra-pomenire/

Publicat în Articole, FĂRĂ COMENTARII:, IN MEMORIAM, OAMENI DEOSEBIŢI, SFATURI PENTRU PRIETENII MEI, TEXTE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA | Lasă un comentariu

”SECRETELE ISTORIEI” A DEPĂȘIT 300 MII ACCESĂRI DIN 112 STATE!

”SECRETELE ISTORIEI” A DEPĂȘIT 300 MII ACCESĂRI DIN 112 STATE!  FELICITĂRI ȘI DOAMNE AJUTĂ!

Publicat în ÎN OBIECTIV, FELICITĂRI, FĂRĂ COMENTARII:, PRIETENII M-AU INFORMAT:, PUNCTE DE VEDERE, VIBRAŢIA SUFLETULUI, Video, ŞTIRI DE ULTIMA ORĂ | Lasă un comentariu

ALEXANDRU MORARU: DIALOG CU SCRIITOAREA MIHAELA PERCIUN ȘI ”CENUȘA RECE”

Publicat în ÎN OBIECTIV, Carti, Documente, FELICITĂRI, OAMENI DEOSEBIŢI, PRIETENII M-AU INFORMAT:, PUNCTE DE VEDERE, RECENZII, Video, ŞTIRI DE ULTIMA ORĂ | Lasă un comentariu

PEDEAPSA CU MOARTEA…

Publicat în ÎN OBIECTIV, Documente, IN MEMORIAM, ISTORIA IN IMAGINI, Video | Lasă un comentariu