BIBLIOTECA CENTRALĂ „HASDEU”: INVITAŢIE LA O CAFEA CU ELENA UNGUREANU

Anunțuri
Publicat în ÎN OBIECTIV, Carti, Documente, FELICITĂRI, OAMENI DEOSEBIŢI, PUNCTE DE VEDERE, Video, ŞTIRI DE ULTIMA ORĂ | Lasă un comentariu

TROFEUL”RETRĂIRI ISTORICE- MAIA 2017” (8-9 septembrie) AJUNS LA CHIȘINĂU

 

Publicat în ALŢII DESPRE MINE, ÎN OBIECTIV, Documente, DUMINICĂ SEARA..., ISTORIA IN IMAGINI, ŞTIRI DE ULTIMA ORĂ | 1 comentariu

CINEASTUL SERGIU NICOLĂESCU DESPRE FILMUL” OGLINDA”

Publicat în IN MEMORIAM, ISTORIA IN IMAGINI, MILITARI DE CARIERĂ:, OAMENI DEOSEBIŢI, VIBRAŢIA SUFLETULUI, Video | Lasă un comentariu

De ce trebuie demis komisarul rasist, xenofob și antisemit – Alexandru Florian – de la Institutul „Elie Wiesel”

Elucidarea trăsăturilor specifice și a direcțiilor de dezvoltare a proceselor fundamentale ale edificării socialismului în țara noastră, « devin sarcini importante ale cercetării științifice în analiza proceselor economice și sociale » (N. Ceaușescu – Raport la cel de-al XII-lea Congres al P.C.R.). […] « Democrația socialistă asigură în fapt posibilitățile poporului de a participa la conducerea societății, de a-și hotărî în mod suveran destinele, de a-și făuri viitorul așa cum dorește » (Programul P.C.R. de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism”[1].

La un 23 august – nu 1939 sau 1944, ci 2012 -, Victor Ponta semnează o Hotărâre de Guvern prin care trece Institutul Național penru Studierea Holocaustului în România – „Elie Wiesel” (I.N.S.H.R.-E.W.) în subordinea lui directă, transformându-l în Institut guvernamental „prim-ministerial”. Conform acestei H.G. „Institutul este condus de un director general, numit și eliberat din funcție prin decizie a primului-ministru”. Acest punct a fost introdus degeaba în Hotărâre, pentru că, de 12 ani, adică de la înființarea lui, este același director: Alexandru Florian.

La mijlocul anului declarat de Biserica națională drept „Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului”, Alexandru Florian atacă frontal memoria și jertfa mai multor martiri ai Ortodoxiei și României. Practic, Alexandru Florian este plătit generos de toți românii din această țară ca să fie înjurați pe banii lor.

Cred că nici unul din cei care am ieșit împotriva comunismului în 1989 și 1990 nu ne puteam imagina că or să vină vremuri mai scârboase decât ceea ce contestam din toți bojocii și, apoi, din toate armele, cu atâtea gloanțe irosite în van. Vremuri în care un fost activist și propagandist comunist de duzină să ne spună de sub cupola Primului Ministru al României că un român condamnat la moarte pentru o poezie anticomunistă – caz unic în lume -, poetul genial Radu Gyr, care a pătimit pentru credința lui 20 de ani de temniță grea, va fi din nou ars în piața publică, așa cum numai comuniștii și naziștii au făcut. Sub ce acuză? Că a fost legionar? Dar însuși academicianul Dan Berindei – istoric, nu glugă la trei coceni – afirmă că „Mișcarea Legionară nu a fost fascistă”!

Alexandru Florian, directorul I.N.S.H.R.-E.W. a reușit, iată, să declanșeze un nou scandal național, solicitând, la propriu, demolarea statuilor unor imense valori românești ca Mircea Vulcănescu și mitropolitul Visarion Puiu, și schimbarea denumirilor unor străzi și licee ce poartă numele ilustre ale celor doi mari români cât și ale generalului erou-martir Gheorghe Jienescu, care a condus lupta aeriană pentru recâștigarea Basarabiei, scriitorului de factură universală Vintilă Horia, părintelui pedagogiei românești I. C. Petrescu și poetului temnțelor comuniste Radu Gyr. În privința marelui filosof și martir al închisorilor bolşevice, Mircea Vulcănescu, se dovedește că Alexandru Florian are o adevărată obsesie; este la a treia tentativă – parțial reușită după ce Primaria Sectorului 4 a schimbat „pe șest” denumirea Liceului ce purta de 25 de ani numele celui care a definit „Dimensiunea românească a existenței”. Acuzele care frizează demența se bazează pe sentințe bolșevice date sub ocupația sovietică a României de către „Tribunalul poporului” unde „acuzator public” era Alexandra Sidorovici, fost cetățean al U.R.S.S. și soția komisarului Silviu Brucan, agent H.К.B.Д – К.Г.В. (N.K.V.D./K.G.B.) recunoscut.

Vechiobolșevicul nostru de serviciu a mai declanșat atacuri similare anii trecuți, imediat după apariția legii totalitariste 217/2015 încercând să demoleze busturile lui Petre Țuțea și să schimbe abuziv mai multe străzi care poartă numele marelui filosof creștin, o placă memorială a lui Nichifor Crainic și să-l vitregească pe Valeriu Gafencu de Cetățenia de Onoare post-mortem a orașului Târgu Ocna, unde s-a săvârșit „Sfântul Închisorilor”, după cum l-a denumit Monahul Nicolae Steinhardt – un evreu -, de curând, academician post-mortem. Florian a făcut adevărate valuri, cu spume, la televiziunile care l-au băgat în seamă. Ulterior, români responsabili au trebuit să se bage în mocirlă ca să scoată pietrele aruncate de Florian. Nici una dintre insultele proferate de „acuzatorul public” Alexandru Florian la adresa acestor trei ilustre nume din galeria Marilor Români nu s-a dovedit valabilă: Petre Țuțea a fost reabilitat – de două ori – de Justiția Română; la fel și Nichifor Crainic – reabilitat alături de alţi jurnalişti ai procesului „ziariştilor fascişti” -, gânditor care, în plus a fost și reconfirmat membru al Academiei Române, iar în Cazul Valeriu Gafencu, apărătorii Sfântului au trebuit să meargă în Instanță unde au dovedit – cu documente C.N.S.A.S. – minciunile lui Alexandru Florian, și normal, au câștigat procesul, reconfirmându-se Cetățenia de Onoare a martirului care i-a salvat viața lui Richard Wurmbrand – un evreu! – jertfindu-și propria lui viață. Să adăugăm cât timp și bani ne costă, tot pe noi, împreună cu statul român, reparatul tuturor prostiilor provocate de acest personaj.

Mircea Eliade, care a fost urmărit întreaga viață de jertfa prietenului său Mircea Vulcănescu, alături de care putea să fie dacă nu alegea să nu mai revină în țară, scria cu admirație despre el: „Victoria lui din temniță a fost totală. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morții”[2]. Iar Emil Cioran afirma, într-o scrisoare către una dintre fiicele martirului: „Nu vreau să fac din tatăl dumneavoastră un sfânt, dar el era oarecum astfel”. Alexandru Florian vine și zice papagalicește după Alexandra Sidorovici: „… e criminal de război!”.

Cred că nici un om normal la cap din țara aceasta nu poate afirma că vreunul dintre acești oameni chinuiți, vârfuri ale elitei românești decapitate de bolșevici în baza planurilor bine elaborate ale N.K.V.D., se poate face vinovat de „crime de război”. Și totuși, acest Alexandru Florian o face. Cu concursul Ministerului de Interne, care, tardiv, după scandalul de la Cluj unde primarul Emil Boc a amânat schimbarea denumirii până la lămuriri științifice, a dat înapoi afirmând că „nu a impus” nimic, doar a solicitat analizarea pe plan local.

Ciudat este în România că pentru a obține un banal carnet de șofer este necesar un examen psihologic dar pentru a conduce destinele unei țări sau ale unei instituții guvernamentale, nu. Pentru că ditamai Ministerul de Interne a luat drept bună adresa unui personaj cu grave probleme psihologice și psihiatrice – sunt ferm convins că cel mai simplu control de specialitate ar demonstra acest lucru – fără să verifice „informațiile” acestuia, deși are la dispoziție cel mai mare aparat de acest tip din statul român, am făcut-o noi. Și ce am descoperit: că Institutul, prin conducătorul acestuia, se face vinovat de rasism, xenofobie și antisemitism. Și l-am prins în flagrant.

Să explicăm: în primul rând originea personajului. Alexandru Florian este fiul unui comisar ideologic bolșevic, Radu Florian, el însuși un propagandist bolşevic. Despre tatăl său, Vladimir Tismăneanu, la rândul său membru al unei familii de comisari nomenclaturiști bolșevici și exponent de vază al aparatului de propagandă comunist, alături de Virgil Măgureanu,afirma: „Ce materie predă Radu Florian la Facultatea de Filosofie? Din cate ştiu (şi ştiu bine), era vorba de socialism ştiinţific. Că nu repeta stupid lozincile oficiale, e adevărat. Radu Florian era un apologet al fundamentelor bolşevismului, nu trebuia să cânte osanale conjuncturale. El era un zelot pe lunga durata, cum s-a văzut si dupa 1989″.

Conform autorului Rudolf Zimand, Radu Florian este „între 1950-1990 (40 de ani! – n.n.) profesor la catedra de marxism științific din cadrul Universității București. În 1990 este numit director al Institutului de Teorie Socială al Academiei Române. În 1997, cu câteva luni înainte de deces, îi apare cartea „Controversele Secolului XX”, un ansamblu de articole și comunicări la diferite congrese”. În această carte, în 1997 (!), Radu Florian susține că „În fapt Marx și Engels nu au fost adepții răsturnării violente a puterii burgheziei, nici chiar în condițiile secolului al XIX-lea când proletariatul era exclus din democrația burgheză”. Pentru cei mai tineri amintim că „Manifestului Partidului Comunist” scris de Marx și Engels în 1848 se încheie cu fraza: „Comuniștilor le repugnă să-și ascundă vederile și intențiile. Ei declară fățiș că țelurile lor pot fi atinse numai prin doborârea violentă a întregii orânduiri sociale de până acum. Să tremure clasele dominante în fața unei Revoluții Comuniste”. Ce a urmat știm cu toții – mai puțin Radu Florian: peste 100 de milioane de oameni au fost uciși de practicienii acestei ideologii anticreștine și antiumane în secolul trecut.

Trecutul comunist al lui Alexandru Florian rămâne și azi un mister, deși este funcționar guvernamental cu rang de secretar de stat. Din C.V.-ul său oficial lipsește cu desăvârșire orice mențiune privind 14 ani din viață, de la terminarea facultății, în 1977 și până în 1991, când apare drept subaltern al propriului său tată, Radu Florian, ca „cercetător” la Institutul de „Teorie Socială”, fondat de vechii tovarăsi pentru a-i găsi o funcție profesorului de marxism-leninism, după ce acesta a fost dat afară din Universitate. După moartea tatălui său, îl găsim ca secretar științific al unei fantomatice Fundaţii Române pentru Republică şi Democraţie, cu sediul în fieful P.S.D. din str. Atena nr. 11, la aceeași adresă unde îşi avea biroul una din firmele miliardarului penal Remus Truică. Apoi, până la înființarea I.N.S.H.R.-E.W. , îl aflăm pe Alexandru Florian, tot în Atena 11, alături de biroul senatorial al lui Ion Iliescu, ca „director științific” al Institutului Social Democrat, patronat de Adrian Năstase și Adrian Severin cât și, bineînțeles, de ayatollahul Ion Iliescu, în prezent inculpat pentru crime împotriva umanității. Iliescu este de altfel prezent și în „board”-ul de onoare al I.N.S.H.R.-E.W. Normal. Radu Florian a fost unul dintre intimii lui Ion Iliescu.

În cartea pe care i-a scos-o Tismăneanu lui Iliescu („Marele șoc… „) acesta mărturisește că Radu Florian era unul dintre cei cu care a conspirat împotriva lui Ceaușescu, alături de generalii Ion Ioniță și Nicolae Militaru, cunoscuți ca agenți sovietici, cât și cu Virgil Măgureanu, viitorul șef S.R.I. dar și cu Virgil Ioanid, fost activist comunist ulterior ridicat de Iliescu în funcții de stat. Membri ai comunității evreiești din București, deranjați de antisemitismul pe care îl provoacă Alexandru Florian, ne-au declarat că, deși îl cheamă Feinstein după tată, mama lui nu este de origine evreiască ci ungurească. Conform acestora, este vorba de Ilona (Ileana) Ioanid (fostă traducătoare de maghiară pentru organele speciale și coordonatoarea volumului editat la Polirom „Însemnări de la Snagov – Imre Nagy”, lector la aceeași fostă catedră de marxism-leninism și totodată soție a lui Virgil Ioanid. Dovada că și evreii sunt deranjați de ieșirile extremiste ale lui Florian răzbate și din directele pe care i le-a administrat la o dezbatere publică președintele Federației Comunităților Evreiești din România, Aurel Vainer, mirându-se cum șeful de la I.N.S.H.R.-E.W. anunță ca a efectuat o cercetare privind evreii din România fără să-i consulte pe… evrei.

În esență, zbuciumatul de la I.N.S.H.R.-E.W. atacă la baionetă mandatele a doi președinți. El vrea să-i facă extremiști pe români, aceiași români care – din prea multă „xenofobie” – au ales un sas președinte! În al doilea rând, prin acuzele sale bolșevice, el neagă complet esența mandatului lui Traian Băsescu, respectiv condamnarea oficială a comunismului drept „ilegitim și ilegal”, ba chiar și „criminal”, conform discursului prezidențial de la acea vreme.

Chestiunea, în fond, e simplă: dacă atât Basescu cât și Iohannis, ca reprezentanți ai Instituției Prezidențiale, susțin că regimul comunist a fost ilegitim, ilegal și criminal, toată agitația lui Florian trebuie pusă la punct oficial, pentru că atentează la fundamentele Președinției României. În plus, ca o notă personală, este evident că, după o analiză care se solicită din partea S.R.I., și acesta ar trebui să-l investigheze puțin pe noul Vasile Roaită, la cât agită România „sub steag străin” (apropo: Vasile Roaită are încă statuie, la Bacău).

Până acum am lămurit-o de ce este antisemit și xenofob dar și generator de astfel de sentimente necreștine acest personaj bizar. Acum veți afla de ce este rasist. La adresa românilor. Și cel mai probabil în calitatea lui de ungur. Anii trecuți, după listele negre de mari români fluturate „pă spațiul public”, după cum se exprimă secretarul de stat, cunoscutul activist civic pentru drepturile românilor Dan Tanasă, a reproșat, pe bună dreptate, INSHR-EW că se ocupă numai de români și îl ignoră pe asasinul de români şi de evrei, Wass Albert, omagiat regulat de U.D.M.R. și alți extremiști maghiari, inclusiv prin busturi în Transilvania română. Ca să nu mai pară rasist, de data aceasta Alexandru Florian l-a băgat și pe Wass Albert pe listă. Dar, după cum certifică adresele primite de „ActiveNews” de la mai multe primării din țară, cel puțin două din aceste mențiuni… nu există în realitate. Într-un sat, Lunca Mureșului, primarul maghiar a anunțat că nu există un bust al lui Wass la biserica romano-catolică din sat – după cum se afirma în adresa I.N.S.H.R.-E.W. – și aceasta nu numai pentru că nu există o biserică romano-catolică în sat, ci doar una reformată și una ortodoxă. Acum, dacă ungurii din sat au mutat bustul de la biserică la școală, e altă mâncare de pește. În adresă scria de biserică. Iar în satul Vița, din comuna Năsui, nu există nici o școală cu numele lui Wass Albert, după cum a comunicat primarul. O fost, dar pe la 2002. Cel puțin din 2006 are alt nume. Acum suntem în 2017 și – ca să ne exprimăm pe limba lui Florian – funcționarii guvernamentali scriu adrese „la mișto”. Pe banii noștri. Și asta doar ca să apară pe lista, lângă numele sublim al „criminalului” Mircea Vulcănescu un criminal notoriu ca Wass Albert, pe picior de egalitate dar „la vrăjeală”, că nu i se darâmă nimic. Rasistul tot rasist rămâne, chiar și ca conservă, sub acoperire.

În fapt singurele statui amenințate real sunt bustul Mitropolitului Visarion Puiu din curtea Mănăstirii Putna (!) și cele ale lui Mircea Vulcănescu din țară, între care se află statuia superbă a regretatei sculptorițe Valentina Boștină oferită în dar românilor și Primăriei Sectorului 2, ridicată în scuarul de lângă Biserica Sfântul Ștefan de pe Calea Călărașilor. La doi pași de casa pe care Vulcănescu și-a ridicat-o, cu mâinile sale, în vechea mahala… evreiască, alături de o sinagogă! Casă refuzată după întemnițarea lui Mircea Vulcănescu de Matei Socor, tatal lui Vladimir Socor și autorul primului imn comunist al R.P.R., pe motiv că „e prea mică pentru el”. Casă pe care statul n-a oferit-o niciodată înapoi familiei Vulcănescu…

Iată doar câteva motive pentru care acest Institut transformat în „Comisariat al poporului” ar trebui desființat ca organism guvernamental și, dacă se poate, pus pe șinele lui normale, de institut de cercetare, în folosul evreimii din România.

Dacă academicienii Sorin Dumitrescu și Eugen Mihăescu solicită demiterea de urgență a acestui „pompier-piroman” și revenirea Liceului din București la numele lui original, purtat cu cinste, academicianul Nicolae Breban propune, într-una din petițiile născute în societatea civilă românească ca reacții la revoltătoarea punere la zid a marilor intelectuali și eroi români, ca Mircea Vulcănescu să devină la rândul său membru post-mortem al Academiei Române. Foarte bine! Să-l propună. Dacă Nicu Steinhardt, care în scrierile lui îl apreciază pe Mareşalul Antonescu şi chiar pe Corneliu Zelea Codreanu, a devenit post-mortem academician, de ce n-ar deveni Mircea Vulcănescu, demn discipol al lui Dimitrie Gusti, fost președinte al Academiei Române?!

Până atunci însă, distinșii academicieni trebuie să-i explice Primului Ministru – oricare ar fi el – că Victor Ponta și-a lăsat plantat un agent de-al lui Ion Iliescu în Guvern. Știți, Ion Iliescu, cel care fondat acest Institut, după ce a dănțuit alături de Elie Wiesel, impostor care, chiar din Sighetul ocupat de horthyști după Diktat, afirma mincinos și ticălos că la Auschwitz a fost trimis de românii care „au ucis, au ucis, au ucis!”. Același Ion Iliescu, sub pulpana căruia a crescut Alexandru Florian, și care face parte din Colegiul de „Onoare” al Institutului. Același Ion Iliescu inculpat pentru crime contra umanității. Același Ion Iliescu făcut președinte de un oarecare Silviu Brucan – agent К.Г.В. Sursa[3]

VICTOR RONCEA

SURSA: http://www.art-emis.ro/jurnalistica/4367-de-ce-trebuie-demis-komisatul-rasist-xenofob-si-antisemit-alexandru-florian-de-la-institutul-elie-wiesel.html

––––––––––––––
[1] Alexandru Florian, „Procesul integrării sociale”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, în Colecția „Știința pentru toți”, apărută sub egida Consiliului Național al Frontului Democrației și Unității Socialiste (Apud Mircea Stănescu).
[2] Mircea Eliade,Trepte pentru Mircea Vulcănescu.
[3]https://www.activenews.ro/cultura/De-ce-trebuie-demis-Alexandru-Florian-komisarul-rasist-xenofob-si-antisemit-de-la-Institutul-%E2%80%9EElie-Wiesel-144481

Publicat în Articole, Documente, PUNCTE DE VEDERE, RECENZII, SFATURI PENTRU PRIETENII MEI, TEXTE ŞI FOTOGRAFII ALE ALTORA | Lasă un comentariu

PETRACHE LUPU DE LA MAGLAVIT… CA FENOMEN

Fenomenul Petrache Lupu de la Maglavit

În vara anului 1935, la Maglavit (jud. Dolj) -, un sat din apropiere de Dunăre, situat în Câmpia Desnățui -, unui cioban pe nume Petrache Lupu, i s-a arătat Dumnezeu. Gângav din naştere şi analfabet, după ce a primit porunca divină să aducă lumea înrăită şi nărăvită pe drumul cel bun, ciobanul a început să vorbească şi să facă minuni. Aşa s-a născut unul din cele mai faimoase fenomene religioase din România, care a adunat mulţimi de sute de mii de oameni, veniţi din toate judeţele ţării, deopotrivă intelectuali, preoţi, politicieni şi ţărani. În România, „fenomenul Maglavit” este unul ciclic. Locul lui l-au luat astăzi marile pelerinaje de la Nicula, de la Iaşi şi Prislop, care atrag milioane de credincioşi. Să fie oare religiozitatea românilor aceea care atrage asemenea fenomene spirituale? Să fie vorba despre nevoia de comunicare directă cu Dumnezeu? Să fie presentimentul unor timpuri istorice grele ce au fost şi vor mai veni? Oricum toate acestea sunt întrebări retorice.

A repovesti istoria Maglavitului şi a fenomenului Petrache Lupu, de dragul pitorescului ei, ca pe o întâmplare miraculoasă, inexplicabilă, aşa cum a rămas şi în caietele părintelui Nicolae Bobin, cel care a notat cu fidelitate acele „spovedanii” ale consăteanului său, precum şi mărturii ale unor oameni care l-au cunoscut îndeaproape pe „Sfântul”, poreclă (supranume) cu care ciobanul căruia i s-a arătat Dumnezeu a trecut în lumea de dincolo, este un act de amintire, de a mai pune un semn în calea uitării neiertătoare. În acea vară a anului 1935, vestea că Dumnezeu s-a coborât pe pământ, arătându-i-se unui cioban de la Maglavit, s-a întins, în timp de câteva zile, în aproape tot Bărăganul, din sat în sat şi din cătun în cătun, până a ajuns mai departe, în Moldova şi Transilvania, ba chiar până în Maramureş. Oamenii ce au aflat au început să coboare de peste tot, din munţi şi dealuri, către câmpie, pe malul Dunării, acolo unde a avut loc vedenia, să îl asculte pe Petrache Lupu şi vorbele ce îi erau transmise acestui de către Dumnezeu. Venind pe jos, prin colbul Bărăganului, sau în căruţe ce coborau din inima munţilor, oamenii se întovărăşeau pe drum şi afluiau cu toţii, cu sutele, cu miile, în acel sat necunoscut, numit Maglavit (denumire venită posibil de la „mâglă”, ca măgură, grămadă, movilă, tumul). Unii veneau din credinţă, alţii ca să se vindece de vreo infirmitate trupească sau sufletească, iar alţii să asculte cuvintele lui Dumnezeu, rostite prin gura acelui cioban. Cu toţii veneau, se rugau şi sărutau pământul pe unde Dumnezeu „zburase” alături de Petrache Lupu. În doar câteva săptămâni, islazul unde Petrache îşi păştea oile a devenit neîncăpător pentru mulţimile venite să îl asculte. Sute de mii de oameni aşteptau ca Petrache să le vorbească. De la Calafat, de la Craiova şi de la Bucureşti, alaiuri de preoţi cu cruci şi icoane, au pornit în procesiune să vadă dacă este într-adevăr o minune dumnezeiască, sau o şarlatanie ieftină. Când ajungeau la Maglavit, se minunau şi se cruceau văzând şirurile de oameni întinse pe kilometri întregi înaintea intrării în Maglavit şi multimea ce asculta încremenită vorbele unui cioban analfabet, până mai ieri surdo-mut. Acesta nu ştia să scrie, nu ştiuse niciodată să citească, iar când era nevoie se iscălea punând degetul. Acum, sub influenţa „vedeniei” sfinte, vorbea ore întregi mulţimii, fără să mănânce nimic şi chiar fără să bea apă. Urcat pe un mic amvon improvizat, acest bărbat mic de stat, îmbrăcat cu iţari şi încălţat cu opinci, vorbea mulţimii ore întregi despre Dumnezeu, deodată luminat şi ţinut în tot ceea ce făcea parcă de o putere nevăzută. Când mai marii bisericii l-au luat la întrebări, el le-a spus mereu şi mereu aceeaşi poveste: cum se întâlnise el cu Dumnezeu, iar acesta îi poruncise să îndrepte lumea. La scurta vreme, în Maglavit au început să se petreacă diferite minuni. Oameni ce aveau suferinţe sufleteşti sau trupeşti îşi aflau aici vindecarea, iar vestea lor dusă mai departe aducea noi puhoaie de lume în lunca Dunării. Oamenii ce veneau făceau şi importante donaţii, iar banii se strângeau în grămezi. Toţi banii erau puşi în saci şi sacii încărcaţi în căruţe ce porneau încolonate, în pasul domol al cailor, spre Craiova, unde erau depuşi la bancă. Cu acei bani s-a început construirea unei biserici, exact pe locul unde i s-a aratat Dumnezeu lui Petrache Lupu. S-a început construcţia de case pentru pelerini, de băi publice şi toate celelalte trebuincioase mulţimilor ce veneau fără oprire. Vestea celor întâmplate la Maglavit a ajuns până la rege şi acesta a dorit să îl vadă pe cioban. Regele Carol al II-lea a trimis o limuzină să îl aducă la palatul său de la Peleş. Iată că Petrache Lupu putea să transmită şi celui mai mare om din ţară mesajul lui Dumnezeu, aşa cum acesta îl sfătuise. Petrache a stat mai multe zile la palatul regal. Carol i-a şi botezat cel de-al doilea copil, dându-i numele de Mihai, şi i-a dat cadou o icoană de preţ şi o candelă. Acest fapt nu l-a schimbat cu nimic pe „Omul Sfânt”, şi acesta, cu aceiaşi iţari şi încălţat cu aceleaşi opinci ţărăneşti, plin de bunăvoinţă şi modestie, a continuat să le predice oamenilor pe mai departe, săptămână de săptămână. Apoi Romania a intrat în război şi bărbaţii au fost luaţi în armată. Lumea a început să se teama, crezând că acesta este sfârşitul propovăduit de Petrache Lupu. Acum soseau focul, durerea şi sărăcia, provocate de Dumnezeu. Generalul Antonescu l-a chemat atunci pe cioban şi l-a luat cu el în avion. Au zburat pe deasupra frontului, şi Petrache a spus o rugăciune pentru soldaţii români. Generalul i-a arătat pe pământ un fir argintiu, şerpuitor: era Donul. Unde râul făcea un cot, acolo era linia întâi a frontului. Petrache a privit şi după ce a spus rugăciunea, şi-a întors ochii către general: „Războiul se pierde. Vin şi trec ruşii”. Atât i-a spus generalului. La aterizare, acesta a dat ordin să nu cumva să ajungă aşa vorbă la soldaţi, să îi demoralizeze. Petrache Lupu s-a întors acasă. A pornit apoi din Maglavit în pelerinaj prin toată ţara, ca să ajungă cuvântul lui Dumnezeu şi la cei ce nu reuşiseră să vină în lunca Dunării.

S-a spus că românii n-au cunoscut mari profeţi. Şi poate că este adevărat. Însă, au existat câţiva semnificativi, iar unul dintre aceştia a fost ciobanul Petrache Lupu. Un om naiv, curat sufleteşte, care a generat un fenomen religios fără precedent în România. Apoi, acest ultim profet a fost izolat, o lungă perioadă, de securitatea comunistă. Odiseea lui Petrache Lupu este cunoscută, precum şi tot ce s-a petrecut la Maglavit după ce el s-ar fi întâlnit cu cel pe care îl numea așa de familiar, Moşu’. Ce se ştie mai puţin este modul în care autorităţile comuniste au încercat să-l strivească pe prooroc şi să înăbuşe fenomenul religios generat de el. După război, noua ordine politică impusă de la Moscova a cuprins rapid şi România, iar ateismul era unul dintre cuvintele de ordine ale puterii abia instalate. Pe neaşteptate, Petrache Lupu din Maglavit le-a spus sătenilor că o să le transmită un mesaj – vorba cea mare lăsată de Dumnezeu. Vestea s-a răspândit cu repeziciune, iar înspre Maglavit au început să curgă din nou puhoaie de oameni. Fireşte, autorităţile comuniste au intrat în alertă şi, la scut timp după ce Petreche a făcut anunţul, doi ofiţeri au descins în casa ciobanului dintr-un GAZ (marca de mașină a timpului) al Securităţii. I-au pus cătuşele fără prea multe vorbe şi l-au băgat în maşină. Se zice că Petrache îi aştepta îmbrăcat, de câteva ore. Însă, motorul GAZ-ului n-a mai vrut să pornească după ce l-au ridicat pe cel care suţinea că l-a văzut pe Moşu’, aşa că şoferul a ridicat capota şi a încercat să depaneze defecţiunea acolo în drum, dar nimic. Maşina parcă era pironită. Atunci, Petrache le-a cerut securiştilor să-i scoată cătuşele şi s-a rugat în genunchi în faţa maşinii care-l ducea în temniţă. Conform sătenilor din Maglavit, martori ai evenimentului, după ce ar fi făcut o cruce mare, Petrache a zis precum Iisus Cristos după ce a fost răstignit: „Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac”. („Tată iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac” – Luca). Ca prin minune, motorul GAZ-ului securităţii a pornit şi ciobanul dus a fost, fără să fi apucat să spună vorba cea mare de la Dumnezeu pe care o aşteptau oamenii. După trei luni, Petrache Lupu a apărut în gara de la Calafat. Slab, cu ochii în fundul capului. Mai mult mort decât viu. Un nepot l-a adus acasă. O lungă perioadă omul a zăcut la pat. Se ridica doar să se roage la o icoană şi abia mânca câte ceva. Cu greu, în timp, s-a întremat. N-a spus niciodată prin ce chinuri a trecut. A lăsat doar să se înţeleagă faptul că a fost încarcerat la Jilavă. Nimic mai mult. Apoi, Petrache şi-a revenit, dar n-a mai primit ziua străini în casă, iar celor care veneau la el în speranţa că se vor vindeca, indiferent din ce loc, le spunea că nu-i nici medic, nici vraci, nici sfânt. Niciodată nu vom şti ce s-a petrecut cu adevărat la Jilava în acea perioadă. Oare ce l-a făcut pe Petrache să amuţească din nou, precum era înainte de întâlnirea cu Moşu’ la salcia de lângă Maglavit? Ţinând cont de atrocităţile petrecute atunci în puşcăriile comuniste, e greu de crezut că omul n-a fost schingiuit şi ameninţat. Nepotul său povestea însă că, uneori, Petrache mai intra cu oamenii într-o cameră a casei, unde avea icoana sa. Acolo se rugau împreună. Pe unii chiar îi ungea cu o alifie ţinută sub candelă. Atât. Pentru că niciodată n-a mai pomenit despre „vorba cea mare lăsată de Dumnezeu”. În anii ’89, după căderea lui Ceauşescu, sătenii din Maglavit s-au strâns ciorchine la poarta lui Petrache Lupu. Avea bătrânul 82 de ani. Era aproape orb. Nu părea prea interesat de momentele istorice prin care trecea ţara. Le-a spus însă să se roage, că o să vină răul peste România, fiindcă l-au omorât pe conducător în ziua de Crăciun. În 1994, Petrache Lupu s-a stins din viaţă şi probabil că s-a întâlnit din nou cu Moşu’.

Fenomenul despre care a vorbit toată lumea atunci s-a petrecut în locul numit „La buturugi”, într-o pădurice din preajma Dunării şi a fost exploatată intens de presa interbelică, dar şi de autorităţile locale, politicieni şi reprezentanţii Bisericii. În prezent, în apropiere de locul cunoscut ca fiind cel al apariţiei divine a fost ridicată o mănăstire, în a cărei construcţie s-a implicat şi afaceristul George Becali, recunoscut mecena. Petrache Lupu îşi are locul de veci chiar în curtea mănăstirii din Maglavit, însă nu îl depăşeşte în prezent, ca faimă, pe Arsenie Boca. În anii 1930, zona era un imens loc de pelerinaj, iar faima „minunilor” sale era neîntrecută. Petrace Lupu ar fi stat de vorbă cu Dumnezeu când avea 28 de ani. Era peltic şi suferea de o formă de debilitate. „În ziua de 31 mai 1935, era într-o vineri, trecând Petrache Lupu în dreptul a trei buturugi din pădure, i-a ieşit în cale un moş cu barbă albă şi lungă până la brâu, cu mustăţi foarte lungi şi împreunate cu barba. În loc de îmbrăcăminte avea peste tot numai păr alb ca mătasea, care îi acoperea corpul până la degetele picioarelor, ca un fel de sarică ciobănească. Sta în aer, la vreo souă palme de pământ. De la el venea un miros aşa de frumos cum nu se întâlneşte la nicio floare pe câmp sau în grădină, ceva care aduce cu mirosul de smirnă”, scria medicul Gheorghe Marinescu, membru al Academiei Române, în cartea „Lourdes şi Maglavit”, publicată la tipografia ziarului Universul în 1936. Petrache i-a povestit preotului din sat că personajul misterios care i-a apărut cu înfăţişarea diafană l-a avertizat că „va fi foc” (apocalipsa prin foc ceresc) dacă oamenii nu se îndreaptă în credinţă. Petrache ar fi început să vindece şi oameni. Mărturii ale unora dintre miile de oameni care ajungeau zilnic la Maglavit pentru a-l vedea pe ciobanul Petrache Lupu, a cărui faimă era exploatată la maximum de reprezentanţii Bisericii, de presă şi autorităţi, îl prezentau ca pe un om capabil să facă minuni. Bolnavii se vindecau după câteva zile petrecute în preajma sa, informa presa vremii. „Radu Manolescu din Ianca, judeţul Brăila, de 54 de ani, a venit cu mâna şi piciorul drept paralizate. După o şedere de şapte zile la buturugi a plecat vindecat. Costică Trandafir din Coşereni, judeţul Ialomiţa, mut şi surd de 17 ani, dormind o noapte la buturuga mare a început să vorbească perfect. Domnişoara Elena Constantinescu din Constanţa, bolnavă de epilepsie de şapte ani, stând două săptămâni la buturugi s-a făcut sănătoasă”, scria Gheorghe Marinescu. Prima profeţie relatată de tânărul cioban ar fi fost auzită la „întâlnirea” cu Dumnezeu. „Va fi foc” dacă oamenii nu se vor îndrepta spre credinţă. Altele au fost trecute de preoţi în contul său. „Nu-ţi fie frică. Să te duci să spui la lume, la părintele, că dacă oamenii nu se potolesc, dacă nu ţin sărbătorile, dacă nu se lasă de rele şi dacă nu vin la biserică, atunci, foc, atunci le rup muncile”, a fost una dintre ele, atribuită lui Petrache Lupu. „El este numit prea sfântul, rugăciunile le face el, lumea se închină şi îl roagă pe el să intervină la Moşul”, afirma autorul volumului „Maglavit şi Lourdes”. Tânărul nu accepta bani pentru serviciile sale, însă de colectarea donaţiilor se ocupau unii preoţi. În perioada 1935 – 1938, circa două milioane de pelerini au ajuns la Maglavit, potrivit statisticilor vremii. După începerea războiului şi mai ales cu instaurarea comunismului, mitul lui Petrache Lupu s-a stins treptat. În Maglavit, o stradă îi poartă numele, iar în faţa primăriei i-a fost ridicată o statuie din bronz, spre neuitare. Biserica nu a mai mediatizat fenomenul. L-a lăsat să se stingă încet, deși focul anunțat de Petrache Lupu arde planeta din an în an mai puternic, iar oamenii nu se întorc către cele spiritual…

Poveştile despre Petrache Lupu şi locul în care acestuia i s-a arătat Dumnezeu sunt nesfârşite. Poate cel mai simplu pentru a înțelege fenomenul este să mergi acolo și să vezi locul din pădure, numit „la buturugi”, unde „Moşul” s-a arătat, sau la salcia de care el s-a sprijinit şi de-atunci picură apă tămăduitoare din ea, sau la crucea din luncă, de lângă cei patru duzi, de unde Petrache, un cioban orfan şi analfabet, a ştiut să spună cuvântul lui Dumnezeu. Ajuns în acel loc tainic, nu ai cum să nu simţi puterea, apăsarea acelui loc întins de la marginea pădurii de salcâm. Dacă stai nemişcat în aerul plin de lumină, auzi Dunărea, auzi murmurate rugăciunile de altădată, împletite în bătaia simțitoare a zefirilor. Şi parcă se aude un glas ce merge înaintea tuturor, uşor de recunoscut: este glasul lui Petrache Lupu, „Sfântul”, sau „Omul lui Dumnezeu”, cel ce a anunţat focul care ne va arde planeta dacă nu ne întoarcem fața spre spiritualitate și credință.

SURSA: http://www.ziarulnatiunea.ro/2017/08/25/fenomenul-petrache-lupu-de-la-maglavit/

Publicat în Articole, Documente, PRIETENII M-AU INFORMAT:, PUNCTE DE VEDERE | Lasă un comentariu

DUMINICĂ SEARA…UN VALS SENTIMENTAL CU MAJA ȘI MARCO

Publicat în DUMINICĂ SEARA..., FRUMUSEŢEA DANSULUI, FĂRĂ COMENTARII:, TINERE TALENTE, VIBRAŢIA SUFLETULUI, Video | Lasă un comentariu

DECLARAȚIA CLUBULUI ISTORICILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA

                               DECLARAŢIA

Clubului Istoricilor din Republica Moldova (CIRM)

Preşedintele Republicii Moldova (RM) Igor Dodon a decis să celebreze pe data de 24 august 2017 numita de el „eliberare a Moldovei de fascism”. Aducem la cunoştinţa opiniei publice următoarele:

Pentru populaţia interfluviului Pruto-nistrean, anul 1944 a fost unul deosebit de dramatic. În primăvara acelui an trupele Frontului II Ucrainean au cucerit partea de nord a RM şi au impus cu forţa armelor populaţia băştinaşă să întreţină cu hrană militarii sovietici, fără ca aceştia să plătească produsele alimentare, ceea ce făceau trupele române și germane în ajun.  Să presteze gratis diverse sericii, să restabilească căile ferate Râbniţa-Floreşti şi Bălţi-Edineţ, să curețe Prutul de „munţi de cadavre, ce împiedicau curgerea apei”. Cunoaştem modul barbar al sovieticilor de purtare a războiului împotriva Germaniei hitleriste şi aliaţilor acesteia. Acest mod de luptă nu ne-a ocolit pe noi: în conformitate cu decizia Consiliului Comisarilor Poporului al RSS Moldoveneşti (CCP al RSSM) din 29 aprilie 1944, bărbaţi, femei şi copii din raioanele Orhei, Susleni, Criuleni, Bravicea au fost mânaţi la anihilarea minelor, puse în pământ de forţele militare germane şi române la retragere. Numai în raioanele Corneşti şi Ungheni au fost curăţate 105 ha de terenuri minate, pe care şi-au găsit moartea sau au fost rănite 377 de persoane civile, basarabeni. Oamenii erau impuşi să se ia la braţ unul cu altul şi să meargă pe câmpul minat. Nenorociţii care călcau pe mine erau sau ucişi, sau grav răniţi. Ultimii au fost împuşcaţi de trupele NKVD, altfel spus – au fost „eliberaţi” de chinuri.

Linia frontului s-a stabilizat pe segmentul Ungheni-Orhei şi la est spre Nistru. Pentru a se pregăti de ofensivă (viitoarea operaţiune militară, numită de sovietici „Operaţiunea Iaşi-Chişinău”), Înaltul Comandament sovietic a decis la 5 mai 1944 să evacueze populaţia din zona frontului înspre nordul RSSM. Conform deciziei CCP al RSSM din 8 mai 1944, toată populaţia din raioanele Ungheni, Corneşti, Bravicea, Orhei, Susleni, Dubăsari, Slobozia şi Criuleni urma fi evacuată, iar din raioanele Făleşti, Sângerei, Chiperceni, Grigoriopol şi Tiraspol – evacuată parţial. Conform surselor arhivistice, au fost evacuate cu forţa 71 461 familii, care numărau 263 777 persoane. Autorităţile comuniste nu au creat condiţii pentru evacuarea oamenilor şi nu era nici o siguranţă că proprietăţile lăsate vor fi ocrotite. Între altele, remarcăm lipsa condiţiilor sanitare şi de igienă, ceea ce a dus la o explozie a tifosului exantematic (în iunie 1944 de această maladie erau afectaţi 4 351 persoane, în rezultat câteva mii au murit).

La 20 august 1944 trupele sovietice au trecut în ofensivă, iar la sfârşitul lunii oamenii, supuşi evacuării, s-au întors la casele lor. Ei nu puteau crede ochilor. ,,Bravii,, militari sovietici nu doar au curăţat depozitele şi beciurile oamenilor de provizii şi băuturi, dar au şi scos uşi, ferestre, au rupt garduri etc., toate acestea sub pretextul  „necesităţilor de război”.  Întorşi din numita „evacuare”, slăbiţi de foamete şi boli, „oamenii şi-au găsit casele distruse, iar averea prădată. Într-o stare deplorabilă erau şcolile, clădirile administrative, bisericile”. Cităm din memoriile dlui Efim Şalin: „Pe la sfârşitul lui august [1944] am primit o veste nespus de îmbucurătoare. S-a anunţat ca fiecare să se întoarcă la casele lor. Îmi amintesc cât de înviorată era ziua aceea. Drumul se îndesea cu căruţe, unii o luau de-a dreptul pe jos, că ar fi mai aproape. Iar când am ajuns în sat ne apucase o mare jale. Satul [Ocniţa-Răzeţi, comuna Cucuruzeni, raionul Orhei] era de nerecunoscut: ogoarele nefiind semănate, erau îmburuienate de nu se vedea omul… Îmi amintesc că în acea zi mama nu se mai putea opri din plâns, de cum arăta casa şi ograda noastră: buruiană toată ograda ca la tot satul, toate uşile de la casă, sarai şi de la beci erau luate, iar ferestrele erau stricate. În beci rămăseseră numai butoaiele goale cu fundurile găurite de gloanţe, care pluteau în vinul vărsat şi amestecat cu apă de ploaie. Multe lucruri din casă nu s-au mai găsit…”. Peisajul era apocaliptic: case transformate în grajduri pentru cai, biserici vandalizate, cu icoane găurite de gloanţe şi călcate cu picioarele. Făptaşii dezastrului sunt cunoscuţi: militarii brigăzii motorizate nr. 56 a Armatei 52.

La 23 august 1944, la Bucureşti, regele Mihai I a ordonat arestarea mareşalului Ion Antonescu, a numit un alt prim-ministru, a anunţat ieşirea României din războiul împotriva statelor şi popoarelor Coaliţiei antihitleriste şi a declarat război Germaniei. La 24 august 1944 trupele sovietice au cucerit oraşul Chişinău – capitala RSSM. Acea zi a fost considerată de sovietici ca „ziua eliberării Moldovei de sub cotropitorii fascişti germano-români”. Operaţiunea militară „Iaşi-Chişinău”, numită „cea de-a şaptea lovitură stalinistă”, între altele, s-a încheiat cu restabilirea regimului comunist în întreaga RSSM.

Reprezentanţii regimului totalitar sovietic (militari, activişti ai PC (b) din URSS, administratori) s-au comportat deosebit de brutal cu populaţia băştinaşă. Ei îşi dădeau aere de „eliberatori” şi „victorioşi”, mulţi din ei, în stare de ebrietate, arestau şi maltratau populaţia civilă, violau sau încercau să violeze tinere sau femei etc., etc. Revenită în Basarabia (RSSM), puterea sovietică a realizat mobilizarea totală a bărbaţilor pe Frontul de Est. Dacă până la venirea Armatei Roşii pe teritoriul numitei RSSM, în localităţile rurale erau 343 000 bărbaţi, în decembrie 1944 rămăsese doar 77 719. Restul – 265 281 – au fost mobilizaţi în felul următor: în Armata Roşie (Fronturile 2 şi 3 Ucrainene) – 123 776 persoane,  în districtele militare Harkov, Odesa şi Kiev –  91 978 persoane, în NKVD – 378 persoane, în unităţile militare dislocate la frontiera cu România – 966 persoane.  Restul bărbaţilor, de regulă – de alte etnii decât români (găgăuzi, cehi, unguri etc.), dar şi români, au fost trimişi la întreprinderile industriei grele din Federaţia Rusă sau la scos cărbune în minele din Donbas. A treia parte din cei mobilizaţi au fost trimişi forțat la şcoli de meserii (de ucenici) –  FZO – şcoli din cadrul uzinelor şi fabricilor.

Bărbaţii moldoveni, mobilizaţi la front, de multe ori – tata cu feciorii, sau fraţi, rude – necunoscând limba rusă, neinstruiţi, au fost trimişi pe cele mai primejdioase sectoare ale Frontului – la Balaton (Ungaria), la Königsberg sau Berlin (Germania) -, unde au fost folosiţi în calitate de carne de tun. Circa 50 000 de moldoveni nu s-au întors de pe câmpurile de luptă. Dar pentru basarabeni războiul nu s-a încheiat la 9 mai 1945, odată cu capitularea necondiţionată a Germaniei. Ei au fost urcaţi în trenuri şi duşi să lupte împotriva Armatei japoneze în Manciuria şi nordul Coreii, pentru satisfacerea ambiţiilor politice ale regimului stalinist. În memoriile fiului lui Stalin Vasiliy, „De tata nu mă dezic”, publicate postum,  în 1964, în ziarul Jeminjibao (China) și editate în premieră recent la Moscova, autorul regreta că unele popoare sunt dezbinate. Drept exemplu, generalul Vasiliy Stalin a adus Ucraina, Bielorus, Coreea și… Moldova.

Urmările acestei politici au avut efecte dezastruoase pentru noi. Apăruse problema demografică: depopularea forţată a satelor de bărbaţi – principala forţă de muncă din agricultură, a apărut decalajul bărbaţi-femei, natalitatea a scăzut dramatic etc. Tinerii plecaţi pe şantierele Federaţiei Ruse sau Ucrainei au fost folosiţi ca forţă de muncă ieftină, necalificată, prost îmbrăcată, hrănită, salarizată. În consecinţă – am avut familii distruse, populaţie înfricoşată, supusă rusificării şi altor abuzuri din partea autorităţilor comuniste. 

Aşadar, ceea ce a urmat actului din 24 august 1944 a însemnat un dezastru  pentru basarabeni.  Am avut mii de tineri şi mai în vârstă care nu s-au mai întors de pe fronturi, tineri  trimişi la munci  grele, în condiţii vitrege, peste frontierele RSSM, mulţi din ei nu s-au întors, rămânând cu traiul, la locurile de muncă, întemeindu-şi acolo familii. Pe teritoriul RSSM s-a instaurat administraţia sovietică  îngâmfată, mereu  în stare de ebrietate (cu excepţii, bineînţeles), adusă cu tot cu familii, stabilită în apartamentele, confiscate de la proprietarii de drept şi de fapt.

Să nu se lase impresia cum că moldovenii au fost entuziasmaţi de „eliberatorii” care „uitaseră” să plece. Basarabenii au opus rezistenţă  armată ocupantului sovietic: au fost cazuri de revolte armate; bărbaţii s-au ascuns în faţa mobilizării totale, promovate de ocupantul bolşevic etc.

Igor Dodon doreşte să sărbătorească începutul marii tragedii a basarabenilor – 24 august 1944 – punctul de pornire a re-comunizării României dintre Prut şi Nistru, a celei de-a două ocupaţii sovietice, numită de Dodon „eliberare”. Basarabenii au mai fost „eliberaţi” în anii 1946-1947: datorită politicilor, promovate de sovietici, a FOAMETEI, organizate de Kremlin şi subalternii acestuia de la Chişinău, 200 000 de concetăţeni de-ai noştri, umflaţi de foame, au „eliberat” spaţiul terestru, trecând la cele veşnice. În 1949, apoi 1951, alte mii de basarabeni au „eliberat” pământul natal, fiind trimişi, pentru vecie, în Siberia sau nordul Kazahstanului.

Aflăm din comunicatul pentru presă al preşedintelui RM Igor Dodon că la grandiosul concert din Piaţa Marii Adunări Naţionale, alături de Orchestra prezidenţială, va evolua corul arhieresc de la Mănăstirea Curchi. Nu este pentru prima dată când Biserica ortodoxă proKremln  se implică în manifestări politice: în loc să aprindă lumânări în biserici şi să ţină slujbe de pomenire pentru cei morţi într-un război blestemat de toată lumea (afară de miile de morţi ale băştinaşilor, în 10 zile, Armata roşie a pierdut 67 130 de militari, morţi şi răniţi), iată că cinstitele feţe bisericeşti vor interpreta melodia „Smugleanka, moldavanca” – un cântec cu îndemnuri expansioniste din 1940 (cuvintele aparţin poetului Iakov Şvedov, muzica –compozitorului Anatolii Novikov), care a anticipat raptul sovietic al Basarabiei, nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa.

În plus – pe scena din Chişinău vă apărea Grigorii Leps, un susţinător fervent al preşedintelui Vladimir Putin, declarat persona non grata în SUA pentru legăturile acestuia cu lumea criminală  din Rusia. Din 2015  Gr. Leps este declarat persona non grata şi în Ucraina.

Având în vedere cele expuse mai sus, membrii CIRM se pronunţă categoric împotriva unor astfel de manifestări respingătoare („dansuri pe morminte”), organizate de preşedintele Igor Dodon. Cerem partidelor politice din RM să protesteze împotriva dezmăţului socialist. Rugăm cetăţenii RM să conştientizeze sensul acestor „evenimente” dodoniste şi să acţioneze conform îndemnului inimilor şi conştiinţei lor.

Adoptată la 21 august 2017, Chişinău    

SURSA:    http://anatolpetrencu.promemoria.md/?p=2338#more-2338                                                                  

Publicat în DOCUMENTE NECOMENTATE, IN MEMORIAM, PRIETENII M-AU INFORMAT:, PUNCTE DE VEDERE, ŞTIRI DE ULTIMA ORĂ | 3 comentarii