Această galerie conține 1 fotografie.
Cuvintele din titlu le-a rostit altcineva, altfel, eu doar le-am adaptat la starea de facto a naţiei mele. După 1989, efectul de turmă s-a instalat şi a erupt. O parte a românilor, dornici de libertate – dar şi obligaţi de … Continuă lectura
Această galerie conține 1 fotografie.
ÎN SFÂRȘIT, SE AUDE O VOCE DE GENERAL AL … ARMATEI ROMÂNIEI… NEMERNICII Nemernicule! M-ai batjocorit încă odată politicianule. Tu spui că ai făcut dreptate și nu-ți ascunzi satisfacția de a mă vedea umilit. Nu ți-a plăcut niciodată atitudinea mea … Continuă lectura
Această galerie conține 1 fotografie.
Republica Moldova are viitor? Sintagma “RM are viitor” aparține socialiștilor lui I. Dodon și este pe larg manipulată atât în mass-media, cât și în campania electorală. Pe 12 iunie, președintele I. … Continuă lectura
Această galerie conține 1 fotografie.
Nu am să înțeleg niciodată de ce „Patria” a ajuns să fie un subiect de persiflare și chiar de dispreț și de ce „patrioții” sunt repudiați astăzi, în anumite medii, ca fiind „naționaliști”. Veți spune că și pe vremea lui … Continuă lectura
Alexandru Moraru – distins editor de documente Alexandru MORARU, istoric-arhivist și publicist din Chișinău (azi Republica Moldova), editor, autor și coautor a mai multe volume de carte istorică, culegeri de documente de arhivă etc. În anul 2014 a devenit membru … Continuă lectura
Această galerie conține 1 fotografie.
APARIȚII EDITORIALE: „ADEVĂRUL DESPRE ODESA SUB ROMÂNI” Zilele acestea de sub tipar a apărut o nouă lucrare semnată de istoricul-arhivist și publicist Alexandru MORARU. Adevărul despre Odesa sub români- așa se numește volumul cu 308 pagini în format A4 … Continuă lectura
Această galerie conține 4 fotografii.
CLUBUL ISTORICILOR TRECE LA ACTIVITATE ONLINE Motivat de situația pandemică la zi și intenția de a continua ședințele Clubului Istoricilor a Bibliotecii Centrale a BM„B.P.Hasdeu” s-a hotărât, să trecem la formula online, pentru a ține flacăra clubului aprinsă. În această … Continuă lectura
Într-o apropiere relativă de granițele vestice ale U.R.S.S. se aflau cele mai legendare 4 orașe cu o arhitectură remarcabilă. Vilinius și Livov au avut noroc in anii 1941 și 1944, fiindcă au avut parte de mai puține distrugeri. Poate din acest motiv, în present, aceste orașe adună mult mai mulți turiști. Orașul Peterburg nu a avut parte de o asemenea indulgență, populația sa fiind acaparată într-o blocadă de 900 de zile. Kievul a fost bombardat. Însă discuția va fi despre Odesa.
Pe parcursul întregului război Stalin a dat două celebre ordine:
– Primul, cu numărul 227, interzicea militarilor să-și părăasca pozițiile, în caz contrar v-or fi împușcați, în popor acesta a fost numit „nici un pas înapoi”;
– Al doilea era secret, deaceea numarul său începea cu zero. Este vorba de ordinul comandantului suprem Nr. 0428 din 17 noiembrie 1941 despre crearea detașamentelor pentru distrugerea în masă a populației aflate în spatele armatelor germano-fasciste. Ordinul expus de comandantul suprem era „să distrugi și să arzi până la sfârșit toată populația care se află în spatele armatelor germane la o distanță de 40-60 km adâncime de la marginea exterioară și la 20-30 km în dreapta și în stînga de la drum; în fiecare batalion de creat câte o echipă de vânători, fiecare a câte 20-30 persoane, destinate pentru aruncarea în aer a edificiilor și lichidarea populației locale în care sunt amplasate armatele dușmanului; în caz de retragere « de distrus totul, inclusiv populația pentru ca dușmanul să nu-i poată folosi »!”.
De fapt, aceasta a fost traducerea în viață a cunoscutei fraze „înaripate” a lui Troțki: „În cazul dacă noi v-om fi nevoiți să plecăm, atunci în urma noastră trebuie să lăsăm doar un cimitir”. […] Teritotiul până la Bug a fost ocupat cu ușurință de români împreună cu nemții în august la începutul anului 1941, iar în septembrie aceștea au fost urmăriți de eşecuri.
Mai întâi, într-un accident aerian, și-a pierdut viața generalul Ioanițiu – creierul operației „Odesa”. Apoi Armata Roșie a aruncat pe calea aerului câteva echipe de desant în satul Grigorievca, ocupând o poziție strategic importantă la nord. Cu toate acestea comandamentul sovietic a făcut o eroare, și nemții au invadat Crimeia, din care se putea face o cetate de necucerit. Deja nu mai avea sens să fie apărată Odesa, era necesar de evacuat o garnizoană de 80 de mii pentru a apăra Sevastopolul. Pentru pregătire de retragere din Odesa au fost rezervate 15 zile. Nimeni nu era interesat de Odesa, și că în oraș rămân 300 de mii de oameni, cărora autoritățile sovietice le exprimau „dragoste” în fiecare zi.
Tot transportul – 2.500 de automobile și autobuze, 180 de tractoare – au fost aruncate în mare, 90 de trenuri au fost distruse, 9.000 de cai au fost taiați in bucăți și transformați în salam, dar majoritatea cailor, erau pur și simplu împușcați de N.K.V.D.-iști cu pistolul-mitralieră P.P.S.-41 (automatul Șpaghin). Toată strada Primorscaia a fost umplută cu trupuri de cai. Au fost arse în jur de 9.000 de căruțe. În noaptea de la 15 spre 16 octombrie a anului 1941 detașamentele N.K.V.D.-iste subversive rămase în oraș au distrus toate obiectivele industriale și în genere tot ce prezentau o oarecare valoare. Este interesant și faptul, că locuitorii orașului au împiedicat în fel și chip distrugerea mai multor unități industriale și sociale. Această informație o găsim și în literatura sovietică. Băștinașii, care apărau bunurile materiale ale orașului erau numiți „spioni germano-romani”. În oraș deasemenea au rămas prizonieri români și germani, numărul exact nu se cunoaşte, dar se spune că erau de la 900 până la 3.000-4.000 și toți au fost împușcați.
Dar aceasta sovieticilor le-a părut puțin, au decis să înnece jumătate din oraș, care se afla mai jos de liman. În aceeași noapte au explodat centrala electrică municipală și toate fabricile de pâine. Orașul a rămas fără apă potabilă, spre dimimineață au ars toate școlile orășenești. Trupele noastre plecau din Odesa, de parcă în oraș n-a mai rămas nici un suflet. Fără nici o necesitate la 15 septembrie a fost aruncat în aer farul Voronțov. Dimineața, deasupra Pieții Noi au apărut avioane cu stele roșii și au început să arunce bombe deasupra civililor. Deasemenea bombele se desfăceau în bucăți lângă Muzeul Flotei Maritime de astăzi, unde a fost construit depozitul pentru aparatele de radio confiscate de la populație.
Spre seară în oraș au început să intre trupele române. La posturile de apărare au fost lăsate câteva mii de soldați și marinari. Ei pur și simplu au fost părăsiți drept carne de tun, drept sacrificiu. Mulți din ei au aflat în tranșee, că orașul deja de câteva zile este sub administrare românească. În multe cazuri la acești nenorociți veneau locuitorii pentru a le mărturisi vestea.
Plecând, comuniștii au împrăștiat pliante cu conținut ce poate fi caracterizat ca o îndrăzneală nerușinată: „Către toți locuitorii Odesei și a Regiunei Odesa! Comitetul regional al partidului și comitetul executiv al sovietului regional vă îndeamnă să nu lăsați nici pentru o minută armele în lupta împotriva ocupanților germano-români. Fără nici o milă să reprimați cuceritorii, bate-ții la fiecare pas, urmări-ții, distrugeți-i ca pe niște câini ticăloși. Fie ca în fiecare casă, în fiecare ogradă și stradă, pe drumurile mari și mici a inamicului să îi pândească moartea. Fie ca în fiecare raion, în fiecare sat al regiunei noastre și în orașul Odesa groaznic să ardă flacăra răzbunării de partizani. Acționați cu curaj și fără nici o milă bate-ți și distugeți vrăjmașul! La arme, tovarăși ! La arme și moarte groaznică pentru inamic!”.
Pe parcursul întregii istorii a Romaniei, Odesa a fost cea mai mare pradă a sa. Antonescu a selectat mult timp candidații pentru postul de primar al Odesei. Era necesară găsirea unui român, care putea vorbi liber și în limba rusă, cunoaștea perfect orașul și să posede experiența în conducerea administartivă. Un astfel de om a fost găsit în persoana lui Gherman Pântea – fost locotenent al armatei țariste, participant la Primului Război Mondial. Guvernator a fost numit profesorul Gheorghe Alexianu. Situația era extrem de complicată: în pragul iernii, un oraș de 300 de mii de oameni rămânea fără apă, energie electrică, transport, produse alimentare, conexiune telefonică. Din spitale au fost transportate toate utiliajele. În fața lui Pântea și celor 16 consilieri, care au fost aduși de el, stătea o sarcină aproape imposibilă – în termenul cel mai scurt să restabilească viața în oraș. Deşi uimitor, aceasta le-a reușit. Către iulie-august a anului 1942 nivelul de viață în Odesa după mai multe puncte (poate chiar după toate) a depășit nivelul de viață de până la război. Cum aceasta a fost realizat?
Conducerea orașului a avut un rol primordial și s-a dovedit competentă. Românii i-au selectat pe toți cei competenţi: ingineri, medici, tehnicieni și i-au atras (pentru o remunerare bună) să restabilească sistemul de funcționalitate al orașului. Primăria a dat undă verde pentru formarea înterprinderilor private. Magazine, restaurante, cafenele, frizerii, înterprinderi de reparații au început să se deschidă cu sutele. Din momentul loviturii comuniste au trecut 24 de ani, din timpul noii politici economice, 12-13 ani. Au fost salvați mulți oameni, care cunoșteau ce înseamnă o afacere proprie. În afară de aceasta, românii au desfășurat o restituire a bunurilor confiscate de sovietici : dacă cineva confirma pe bază de documente, că înainte de revoluție îi aparținuse o fabrică sau un magazin, acestea îi erau returnate stăpânului. Devenise clar, că puterea sovietică, dacă s-ar fi putut sa fie răsturnată în vremea aceasta, nivelul de viață s-ar fi ridicat foarte rapid… și de acești oameni erau încă foarte mulți.
De ce făceau ei toate acestea? Se considera că românii doreau să integreze Transnistria în Romania, iar pe locuitori îi considerau ca pe supușii lor. Gheorghe Alexianu chiar dorea să organizeze un referendum destinat unirii Transnistriei cu România. Dar, probabil, germanii aveau planurile lor, iar în zona de referinţă circula ca monedă de schimb marca germană și nu leul românesc. Între Transnistria și Das Reichcommissariat „Ucraina,” a fost stabilită o frontieră completă, care, apoi, va juca rolul său pozitiv: după anul 1942, regiuneaa fiind aprovizionate cu produse.
Privitor la legitimitatea de ședere a românilor pe teritoriul U.R.S.S. și legalitatea cuvîntului „ocupație” se poate spune că, în general, unicul proprietar legitim de drept al Odesei din anul 1794 se considera dinastia Golștin-Gotorpov. Ei au fondat acest oraș, și pe timpul lor a fost construit tot ce merită atenție, însă ultimul țar al dinastiei – Nicolai al II-lea – în anul 1917 a respins tronul. Un alt proprietar ligitim al orașului poate fi considerată armata generalului Denikin, deoarece acesta era pentru convocarea adunării constituante. Posibil, legitimată se consideră și administrația germană, apărută aici în anul 1918, după încheierea acordului de pace de la Brest-Litovsk, toate celelalte autorități fiind considerate ocupaționiste. Așa considera unilateral, dar dacă se aplică norma „este drept acel care este mai puternic”, atunci toți, care au condus cu acest oraș pot fi considerați legitimi.
Așa au considerat și autoritățile contemporane a Odesei: pe portalul oficial al orașului, numele Gherman Pântia merge în lista comună a directorilor municipali începând cu anul 1974. Cu alte cuvinte, el este la fel de legitim ca și alții. Pe români nimeni nu i-a chemat? Nimeni. Dar pe cei roșii cineva i-a chemat aici? La fel nimeni. În general Odesa a fost sprijinul opoziției, ceea ce a fost remarcat la mai mulți scriitoti ruși. Acest oraș a fost prea bogat, ca să fie „pentru revoluție”, chiar dacă avea un număr mare de evrei. Primele cinci zile de ședere a românilor în Odesa au fost destul de liniștite. Pe data de 19 octombrie s-au deschis piețele, s-a început sortarea grămezilor de deșeuri și curățirea străzilor. Dar după data de 22 octombire în viața orașului s-au amestecat agenții N.K.V.D.-ului, lăsați în oraș pentru organizarea şi săvârşirea de acte teroriste și sabotaj.
Gherman Pântea a trimis în București planul de restabilire a Odesei încă la început de septembrie, cu toate că, deloc nu era clar – daca vor fi românii acolo în anul 1941. În plan erau indicate clădiri, în care trebuiau sa fie amplasate unitățile administrației române. Au planificat ca Comenduirea militară a fost planificată să fie amplasată în casa imensă a N.K.V.D.-ului, pe strada Marazlievsc nr. 40. Casa fusese construită în anul 1910 și întruchipa o capodoperă a gândirii inginerești – în ea erau montate ascensoare, apă caldă, încălzire cu aburi și centrală electrică autonomă, însă la venirea sovieticilor, această clădire a căpătat o popularitate rea: în ea s-a amplasat Comisia Excepțională a Odesei, devenind cea mai sângeroasă formă de ocupaţie. La începutul lui octombrie 1941, sovieticii au capturat un ofițer român care avea în posesia sa acest plan. Nu este clar, de ce au decis să nu arunce în aer clădirea unde va fi amplasată poliția secretă națională și nici clădirea siguranței pe strada Bebel, nr. 12.
Noaptea, au săpat un șant în subsolul clădirii unde au plasat trei tone de trotil, iar lângă coloanele de susţinere, două bombe aeriene de 100 kg. A fost paradoxal și faptul, că membrii Comisiei Excepționale a Odesei, lăsați special pentru munca cladestină, nu au primit ordin să arunce în aer clădirea. Aceștea doar trebuiau sa tansmită din Sevastopol, prin radioul protabil, semnalul pe o frecvenţă stabilită dinainte când, în clădire, se vor aduna șefii germani și români. Ulterior au început să se întâmple lucruri greu de înțeles. Când românii au intrat în Odesa, au fost avertizaţi că clădirea este minată. Pe 18 octombrie, înainte de intrare clădirea a fost controlată foarte minuțios de geniștii germani, pe 19 octombrie, din cauza că mesajele despre minare nu s-au întrerupt, clădirea a fost verificată încă o dată foarte atent de geniștii români. Încăperile erau lăsate intr-o stare ideală, ce era foarte straniu.
Pe 21 octombrie, când Pântea servea ceaiul în această clădire în cabinetul comandantului diviziei a 10 infanterie, generalul Glogojan (comandantul militar), a venit o doamnă în vârstă și a anunțat că feciorul ei a lucrat în acea clădire ca electrician și a văzut cum ea a fost minată. Despre aceasta a scris din amintirile sale personal Pântea și a povestit în anii ’90 la televiziunea română nepotul Glogojanu. Pântea și-a arătat îngrijorarea, însă Glogojanu l-a liniștit, declarînd, că despre minare lui i s-a spus nu numai o dată și că clădirea a fost deja verificată de două ori. Pântea a insistitat ca ea să fie verificată înca o dată.
Pentru seara din 22 octombrie a fost preconizat un banchet, consacrat intrării în conducerea orașului a administrației române. Redler, un german autorizat pentru slujba informațională, în raportul către șeful său a scris peste câteva zile: „Joi, 22 octombrie 1941, la ora 15 si 30 minute, au apărut doi comuniști și au avertizat, ca în timp de două ore clădirea va zbura în aer. Însă această preîntâmpinare nu a fost luată în atenție din cauza alarmei false dată în ziua precedentă”.
La ora 17 și 45 de minute cladirea a fost aruncată în aer. Eu am vorbit nu numai odată cu oameni, locuitori din Odesa și toți scot în evidență unul și acelaș lucru: nimeni nu ține minte sunetul, dar toți țin minte o împingere din subsol, se părea că era cutremur. Acesta a fost cel mai mare succes al Comisariatului Sovietic pentru Afaceri Interne (N.K.V.D.) pe parcursul a 907 de zile de ședere a românilor în Odesa. A mai urmat încă unul, pe 18 noiembrie, în raionul primului avanpost prin abaterea de la traseu a unui tren militar românesc. În februarie 1944 aici a fost paraşutată o echipă de N.K.V.D.-iști comandată de cechistul Avdeev (fost condamnat anterior de către N.K.V.D. la moarte prin împușcare, ulterior condamnarea fiindu-i comutată la detenție de 15 ani), „pentru stabilirea relațiilor cu partizanii”. Pe parcursul a câtorva zile grupul își va întrerupe existența, iar Avdeev se va sinucide prin împuşcare
În literatura sovietică, explozia de pe strada Marazlievsc a fost „înflorită” cu tot felul de detalii tip legendă. S-a declarat numărul ucișilor – deși mereu diferit și mereu de domeniul fantastic -, s-a spus că într-un fel ar fi fost distrusă toată administrația romană, că au fost uciși circa 300-400 de oameni. În aceste cifre am putea crede, dacă ne amintim, ca au fost aruncate în aer trei case, iar în ele locuiau oameni. De fapt, despre aceea clădire că a fost minată, fuseseră anunţaţi toți la data de 22 octombrie 1941. De aceea la banchet au venit cei care erau siguri că minarea era un fals. Dintre generali a fost doar Gologojanu, locțiitorul său Trestorianu, procurorul și șeful poliției. Gherman Pântea și Gheorghe Alexianu, nici un general german nu a venit.
Rezumatul român oficial
Deși clădirea a fost controlată de geniști și nu a fost identificat nimic suspect, totuși în după-amiaza zilei de 22 octombrie, ora 17.45 ea a sărit în aer. În urma exploziei și-au pierdut viața și au fost răniți un număr de 135 militari români și germani (79 uciși, 43 răniți și 13 dispăruți) printre care comandantul diviziei 10 infanterie, generalul Ion Glogojeanu, șeful de stat major, colonelul Ionescu Mangu, ofițeri germani, căpitan de corvetă Walter Reichert, comandor Herwart Schmidt, căpitanul Walter Kern. Dintre ofițerii cu un grad superior se remarcă colonelul român Mangu Ionescu și trei căpitani germani. Și atît. Și uite acest „atât” a crescut în creierile înflăcărate a istoricilor sovietici la „sute de generali”. În fața clădirii distruse, în grădina Alexandrov, românii au amenajat un cimitir memorial. Antonescu a dat ordin de executare a 200 de oameni pentru fiecare mort și 100 – pentru fiecare rănit.
Românii și nemții în ziua următoare au format o acțiune de represalii, împușcând și spânzurând mulţi oameni, însă anume câți – nu pot să spun (pe durata celui de-Al Doilea Război mondial, represaliile au funcţionat de ambele părţi – n.n.Al.M.). Acesta a fost cea mai sângeroasă zi din toată istoria acestui oraș. Ca număr maxim se presupune a fi fost 5.000 de oameni. Sigur că autoritățile N.K.V.D.-iste nu riscau nimic. Și cu siguranță ei știau de consecințe, numai că aceste consecințe nu îi interesau. Consider că aceea ce au facut românii pe 23 octombrie, a fost o greșeală mare, (este cel puțin o poziție draconică – dar N.K.V.D.-știi că au aruncat în aer trei clădiri și au murit atâta lume nu era mare greșală?! Legile războiului întotdeauna au fost încălcate de ruși, inclusiv sovetici, în multe cazuri au procedat mișelește, de la spate, cu minciuni și otravă – n.n. Al.M.) dar sunt date, că germanii făceau presiuni pentru aplicarea aceastor pedepse. La noi foarte mulți vorbeasc despre cât de mult au distrus nemții, dar niciodată nu vorbesc, că un număr imens de asemenea acțiuni au fost rezultatul acțiunilor N.K.V.D.-iștilor sovietici din ilegalitate, lăsați pentru acte teroriste. Pot să mai adaug că C.N.A.I. luau prizonieri din primele zile a existenței sale. Așa ca exemplu, trimițându-l pe cechistul Avdeev in anul 1944 cu un verdict condiționat de moarte, iar familia sa a fost luată ostatică.
Putera sovietică, părăsind un teritoriu sau altul, lăsa în teritoriul abandonat „comitete regionale ilegale de partid”. Teoretic, primul secretar al comitetului regional de partid, împreună cu aparatul său treceau în ilegalitate și rămâneau în teritoriile ocupate pentru a executa ordinele Moscovei. Tot teritoriul, care nimerea sub nemți, trebuia „acoperit” cu organelor de partid, considerate în deplasare. Cel puțin, așa se demonstra în filmele sovietice. În realitate lucrurile stăteau invers. Credeti că comitete regionale adevărate existau, să zicem, în Estonia, Moldova sau în Ucraina de Nord?
În 1941 Comitetul Regional de partid era condus de A.G. Colâbanov. El trebuia să rămână în oraș și să conducă Comitetul Regional ilegal, dar în ultima zi a decis că mai bine să nu meargă la risc, s-a schimbat în haine de colonel și a părăsit orașul împreună cu familia sa. În locul său el l-a lăsat în calitate de prim secretar pe fostul secretar de partid al unui colhoz, Petrovschii, căruia pentru desfășurarea lucrărilor ilegale i-a lăsat o suma solidă de bani şi aur, indicaţii cu locurile unde sunt ascunse armele, radiourile portabile, rația și foile volante.
Când au venit românii, Petrovschii, gândindu-se mai bine, a decis sa nu meargă la risc. Peste cinci zile el a s-a prezentat la autoritățile române și a povestit totul despre dânsul. Când la sfârșitul anului 1943 Armata Roșie se apropia de Odesa, Petrov a decis să treacă la poziția ilegală, dar a fost capturat și, pentru asigurare, a fost trimis la București. Acolo în septembrie a anului 1944 l-a întilnit Armata Roșie și prietenii săi N.K.V.D.-iști. A urmat cercetarea, judecata, împușcarea. Aceasta e scurta istorie despre „comitetul regional ilegal al Odesei”.
Exista și un comitet ilegal pentru cazuri excepționale. Când a fost luata decizia de a părăsi Odesa, din Moscova a venit o brigadă de cechiști – 6 oameni în frunte cu un oarecare Molodțov care, pe 5 octombrie 1941, în catacomba satului Nerubaisk, au făcut cunoștință cu viitoarele persoane pentru activitate ilegală (moscoviți și odesiți). A început o bătaie în care odesiții, folosind preponderența numerică (13 împotriva 6) i-au batut „măr” pe moscoviți. Comandantul odesiților Kuznețov a zis, că nu o să permită ca moscoviții să preia conducerea. Este posibil ca, intenţionat, odesiții să le fi comunicat românilor informaţia despre clădirea minată, dar fără a informa despre sistemul de minare (nefiindu-le cunoscut). Și germanii și românii au manifestat o uimitoare nepăsare, și pe 22 octombrie Molodțov a transmis semnalul din Crimeia. De acolo peste ceva timp s-a întors semnalul, punând în funcție radiodeclanşare explizibilului.
Moscoviților nu le-a reușit să lucreze mult. Liderul lucrătorilor ilegale odesite, care lucrau „sus” (în oraș dar nu în catacombe), N.Fedorovici și-a oferit serviciile sale Siguranței Române. Prima misiune care a executat-o a fost să-l ademenească sus pe Molodțov în departamentul conspirativ pe 25 februarie, când acesta a fost arestat, iar pe cei patru moscoviți rămași, i-au dezarmat odesiții și i-au închis în una din peșteri. Puțin mai târziu toți au fost împușcați, conform ordinului comandantul „catacombelor”,Cuznețov. Foametea îi alunga pe rând pe lucrătorii ilegali la suprafață, unde deveneau o pradă ușoara pentru Siguranță, majoritatea find de acord să lucreze pentru ei .
Iată cum descrie situația verii anului 1942 cercetătorul I.Gavriucencov: „Echipa cechiștilor cu rezerve modeste continuau munca ilegală. Ca să nu le scadă moralul, partizanii inventau distracții. Aproape toți au început să conducă activităţi deplasate, iar unii se răsfățau cu plăceri absolut interzise. Pe data de 28 august, Cuznețov l-a împușcat cu mâna sa pe funcționarul Molocinov pentru furtul unei bucăți de pîine. Pe 27 septembrie încă doi, Polișicov și Covaliciuc, erau executați pentru furtul produselor și „abuz sexual”. Îngrijorându-se dintr-un motiv destul de clar, și anume că el va fi următorul, moscovitul Abramov l-a ucis pe Cuznețov peste o lună. În agenda sa, mai târziu găsită în catacombe de un membu al C.N.A.I., Abramov scria: „Fostul șef din al treilea departament special al C.N.A.I. din Odesa, locotenentul N.K.V.D.-ului V.A . Cuznețov a fost împușcat de mine cu două gloanţe în tâmplă în sala „Fabrica de oglinzi” (denumirea unei peșteri artificiale mari în carieră) pe data de 21 octombrie a anului 1942.
Autorul nu scrie ce anume fapte ilegal săvârşeau cu toţii. Conform acestor date el era atât de secret, încât nimeni nici a observat.
În acest timp, în oraș viața era deja restabilită complet, s-au deschis sute de restaurante și cafenele, bufete și baruri. Unele din aceste localuri erau deschise de către cechiști, care lucrau pentru Siguranță, cheltuind banii care fuseseră alocați pentru acte „ilegale”. Din acest motiv „grandioasa istorie a mișcării de partizani din Odesa”, doar pentru doi oameni au fost ridicate nu monumente, ci doar niște plăci comenmorative pentru Moloțov și cumnatul său Gorodienco. Atât.
Discuţii pe seama activiştilor ilegali nu erau permise, dar dacă țara și-a abandonat orașul, de ce orașul putea să-și abandoneze țara? Fiecare se adapta cum putea, mai ales că, nu tuturor le plăcea puterea sovietică. Mai ales băieții bronzați de pe plaje și limane. Eu am o experiență anumită de ședere în catacombe și pot să spun, că acolo într-adevăr poți să te duci cu pluta. Și repede. În septembrie a anului 1944 arhivele Siguranței Române au ajuns în mâinele N.K.V.D.-iștilor, comnsecinţele soldându-se cu împuşcarea tuturor ilegaliștilor din Odesa.
Despre perioda istorică română a Odesei au fost scrise o mulțime de articole, cărți, amintiri și cercetări. Artefactele, care sunt legate de ea până acum prezintă obiectul speculației și profitului exacerbat, după cost, oferind locul numai perioadei nemțești din aceea vreme. Cu toate acestea, adevărata descriere a acestei perioade aproape este imposibilă. Aici e aceeași istorie ca și în U.R.S.S.-ul epocii Brejnev, nu demult apusă. Iată scriu cinci oameni cinci articole diferite – citești și vezi, că toți spun adevărul, deși artcolele sunt absolut diferite. Așa și cu românii. De aceea în articole am încredere, doar atunci, când, conținutul lor nu contrazice cu mult ceea ce am auzit eu de la mulți-mulți oameni, în primul rând de la rude. Dar și jumătate din curtea noastră au trăit sub români. Interesant este că toate declarațiile duceau la doua ipoteze:
– în timpul românilor totul era disponibil;
– în timpul românilor totul lucra. Dar țineți minte fraza, spusa de tâlharul în lege Goțmanu în filmul „Likvidația: „sub români era mai bine? Deci iată, această expresie de fapt a devenit proeminentă.
Sub români Odesa erea inundată de cuvânte tipărite. Aici se publicau o mulțime de ziare, reviste, inclusiv și penru copii, erau aduse și reviste din România, din Germania. Revista populară „Molva” întruchipa o viață a celebrităților. Mai era încă revista „Smeh”- glume în limita bunului simț, bancuri, caricaturi cu Stalin. După aprilie 1944, la cei care se găseau asemenea reviste primeau 10-15 ani de închisoare.
Pe data de 3 noiembrie 1941, după ce s-a reușit să se restabilească câteva stații electrice, au început să funcţioneze primele rute de tramvai. Pe data de 4 noiembrie și-au reluat activitatea 6 spitale. Pe data de 7 noiembrie au obligat să vină și să se înregistreze toți comuniștii. Ei trebuiau să semneze o declarație, că au greșit în convinegirile lor și nu s-a înterprins nicio sancțiune împotirva lor. Interesant de ştiut cum ajuns aceste liste în labele N.K.V.D.-iștilor sovietici?
Pe data de 15 noiembrie 1941 a fost pus în funcţiune primul electrogenerator puternic. Pe data de 16 noiembrie departamentul feroviar germano-român din Odesa a reînceput transportul de pasageri prin Transnistria. Pe data de 9 noiembrie fiecărei străzi i se reda denumirea veche, dată în timpul țarului. Cinci străzi sunt numite în cinstea funcționarilor români, deasemenea și în cinstea lui Hitler (fosta Karl Max) și Mussolini.
Pe data de 25 noiembrie, pentru toată populația aptă de muncă, începînd de la 16 până la 60 de ani s-a stabilit munca obligatorie de folos obștesc. S-a stabilit plata în formă bănească, plus cartele pentru procurarea de produse alimantare. Pe data de 26 noiembrie din biblioteci se retrage toată literatura sovietică și cărțile „scriitorilor sovietici”. Pe data de 27 noiembrie s-au deschis 50 de școli, pe lângă care s-au organizat bufete și micul dejun gratis. O data pe săptamână se studia limba română și legea lui Dumnezeu.
Până pe data de 28 noiembrie au fost deschise toate bisericile ortodoxe, închise de comuniști. Unii românii au întocmit planul pentru reconstruirea catedralei din Chişinău, care a fost aruncată în aer (de sovietici – n.n.Al.M.) în anul 1936 și reconstruită abia în anul 2002.
Pe data de 29 noiembrie 1941 a început sa funcţioneze rețeaua radio prin fir, ca lumea să cunoască știrile la zi. Alături de emisiuni în limba rusă erau puse pe post știri și emisiuni din Germania, Italia și România. La început de decembrie s-au adus două geneatoare puternice din România, ceea ce a permis să fie accesibilă electricitatea în apartamente. Pe data de 3 decembrie a fost anunțată selecția polițiștilor printr-un un concurs de amploare şi cu mulți doritori. Pe data de 7 decembrie s-a deschis Observatorul astronomic. Pe data de 13 decembrie şi-a reluat activitatea Teatrul de Operă și Balet cu premiera – „Evghniii Oneghin” şi sala este arhiplină. Pe data de 14 decembrie s-a mărit raţia de pâine pe cartele, pusă pe picioare producția combinatului de pâine și deschiderea a o multor brutării private.
În anul 1941 a fost reintrodusă proprietatea privată pentru 2.567 de locuitori ai Odesei, care au reușit să demonstreze pe bază de documente că proprietate le fusese confiscată de către comuniștii.
Pe data de 16 decembrie 1041 s-au re-deschid primele două ospătării, unde pătura socială vulnerabilă putea să se hrănească gratis. Au fost distruse toate monumentele dedicate liderilor comuniști şi emisă o dispoziție, care obliga să fie distruse picturile cu portretele acestora şi interpretarea publică a cântecelor comuniste. Către 22 decembrie 1941 s-au reconstruit instalațiile sanitare. Spre sosirea noului an, în (ajun de Crăciun – n.n. Al.M.) a fost organizată o piață cu vânzare de carne la prețuri mici. Spre 31decembrie au fost redeschise 500 de magazine. Din ele 47 erau de cofetării, 7 librării, 4 florării, iar două de animale de companie și mâncare pentru ei. S-a încheiat anul cu opera „Faust” și lansarea unor serii întregi de întreprinderi, în general de industrie alimentară.
A mai fost și un caz interesant și benefic. Într-o zi a dispărut toată conducerea pe verticală.Toți funcționarii, procurorii juriștii, organele sovietice și de partid și-au încetat existența, în locul lor fiind numiţi oameni noi. Nici-un clan nu a mai putut supraviețuit. În timpul primarului Pântea în Odesa, funcționarii, care încălcau legea sau nu erau politicoși cu cetățenii erau imediat eliberați din funcții și în funcţi de gravitatea faptelor, erau și judecați. Dar în timpul U.R.S.S. ?
Alexandru Cercasov în lucrarea sa de cinci volume „Ocupația Odesei” aproape jumătate din volumul cărții a dedicat-o problemelor economice, detaliat analizând câți bani pentru un eveniment sau altul a dedicat administrația orașului și pune întrebarea – de unde a avut municipiul așa resurse ? Mai ales că studiind documentele de arhivă, el deduce o cifră fantastică a bugetului anual al Odesei pentru 31 august 1942: 61 milioane de mărci. Aceasta era atunci, când un kilogram de pâine costa 1-2 mărci, iar un kilogram de carne de porc 4-5 mărci. Desigur, că nici o comercializare locală și colectarea impozitelor în bugetul orașului nu puteau forma o astfel de sumă. Orașul avea 250 mii de locuitori. Apariția acestor sute de milioane se poate explica numai prin faptul că în Odesa a fost creata un „centru de convertire a valutei. Deși administrația era româna, unica valută legală era cea germană. Eu nu cred că aceasta s-a întâmplat de la sine. Posibil că prin bugetul statului se spălau mărcile, posibil și altceva de genul acesta, însă acei care știau, nimic nu comunicau.
Cum mergea treaba în timpul romanilor cu produsele alimentare? Am primit două răspunsuri : oamenii bătrîni spuneau „ca în timpul N.E.P.-ului (Noii politici economice – n.n.Al.M.), iar alţii – „ca în timpul țarului”. Nici aici nu a fost nici un miracol. Folosindu-se de luna noiembrie caldă a anului 1941, românii au organizat însămînțarea culturilor de iarnă, iar în anul 1942 a fost strânsă o roadă generoasă, de care România nu avea nevoie. Avea nevoie Basarabia. Tot ce a crescut, aici și a rămas. Pentru a stânge roada românii s-au folosit de metoda sovietică: toți care învățau erau obligați să presteze 21 de zile la lucrări agricole.
După 12 ani de înfometare stalinistă, se putea și… mânca. Iată de exemplu, un fragment din agenda unui elev de liceu – din Odesa, Iurii Sudoholischii, care s-a întors în oraș în toamna anului 1942: „27.09.1942 – Alaltăieri la ora 5 dimineața eram în Odesa. Mergeam pe jos. Deasemenea întîlniri, săruturi…Am depus documentele la tehniculul (colegiul-n.n.Al.M.) industrial…. O să învîăț gratis. În general taxa de studiu este de 200 de mărci pe an. Aici mărcile sunt numite ruble. Orașul și piața este bucușit cu de toare- sun fericit. Stau cu tata și tovarășii mei. Totuși, când mă uit la casele distruse din oraș mă apucă o tristețe…
10.10.1942 – În Odesa viața este stabilită. Primarul orașului Gherman Pântea la deschiderea Universității a spus că viața în Odesa este mai bună decât într-un oarecare alt oraș a Europei de Nord. Într-adevăr la piață chiar este ceva uimitor salam, carne, unt, fructe și orice altceva. Desigur totul este foarte scump, totuși… Școlile și Universitatea funcționează, circulă tramvaie. În oraș la fiecare pas sunt magazine de comision, pe străzi merg dame elegante (vopsite puternic), români și germani”
Interesant, dar se cumpărau produse din pieți și din toate aceste sute de magazine de produse? Scump? Dar ce, acum acestea sunt mai eftine? Care erau salariile? 120-150 de mărci se considera un salariu mic. Dar, de exmplu, un inginer putea liber să primească 600-700 mărci. O cină într-n restaurant era 25 de mărci… Erau greutăți, în primul rând cu astfel de marfă cum ar fi zahărul, sarea, petrol lampant. Cu petrolul este clar – de el este nevoie la război -, însă prețurile ridicate pentru sare, se pot de explicat prin faptul că aici ea, pur și simplu nu este. Cât despre zahăr, păi pentru el era o cerere imensă – românii deloc nu reacționau faptul că locuitorii făceau țuică. Dificil era cu hainele și încălțămintea, chiar dacă în anul 1942 au început să se deschidă magazine de încălțăminte și ateliere de croitorie.
Erau deschise două stații telefonice automate (au funcționat pînă în anii 90, pe care așa le-au numit „românești,,), a lucrat aeroportul internațional, au fost stabilite relațiile poștale cu Europa. În Odesa veneau interpreți de operă din Italia, interpreți – emigranți ruși. Cu un triumf s-au desfășurat tururile regelui romantismului rus Piotr Leșcenco. Dar dupa aprilie a anului 1944- oricare discuții pozitive despre această perioadă erau rarisime.
Situația în Odesa a început să se înrăutățească din toamna anului 1943. Linia frontului se apropia, marca germană a suferit o inflație mare, prețurile au crescut de câteva ori. Dar în comparație cu perioada 1944-1948, când împreună cu bolșevicii a venit și o foamete cumplită, cu toate atributele sale (copii bolnaviu de rahitism, vârstnici umflați, părăsirea masivă a copiilor din anii 1943-1944 în orfelinate și „uitarea” lor în piețile orașului), în anul 1943 totul era mai lejer. Pur și simplu țăranii nu duceau marfa în oraș, păstrându-l până la sosirea vremurilor mai bune. Ele au „venit” în aprilie a anului 1944 când sovieticii au confiscat tot. Plecând, românii au fost furate cinci troleibuze și calea feroviară de pe strada Reșelie.Trolebuzurile în scurt timp au fost recuperate.
Timp de doi ani, în România a funcţionat un regim de monarhie stranie, dar cu conducere comunistă, care includeau huligani și dame degradare ca Ana Pauker. În cinstea lui Gheorghiu dej a fost dată denumirea unui oraș în U.R.S.S., chiar dacă, în aceeași Românie nici un oraș nu a fost denumit în cinstea nici unui comunist (opinie eronată, dar respectăm originalul – n.n.Al.M.).
„Conducătorul” Ion Antonescu și „guvernatorul” Gheorghe Alexianu au fost în anul 1944 aduși la Moscova, la Lubianca. Despre ce au discutat cu sadicii N.K.V.D.-iști, nu cunosc, dar în anul 1946 conducerea sovietica a organizat asupra lor cea mai rapidă „judecată pupulară” după care i-au împușcat. Cazul este destul de asemănător cu cazul lui Nicolae Ceaușescu. După război, Gherman Pântea a fost supus la două procese judecătorești, acuzat de infracțiuni armate, și în ambele cazuri a fost achitat din cauza „lipsei probelor de crimă”. Istoricii (sovietici – n.n.Al.M.) până în zilele de azi își fărîmă mințile – de ce? pinia oamenilor ar fi, că i-a luat apărarea mareșului Timoșenco, singurul mareșul sovietic, care era provenea din Basarabia. În Odesa locuia sora sa, într-o oarecare măsură Pântea singur a avut grijă, ca ea să nu fie atinsă de nimeni, dar această ipoteză îmi pare puțin credibilă.
FAșa, liniștit, Pântea trăia în Romania, a scris memorii, însă o dată, în vara anului 1967, deja în timpul lui Ceaușescu, a intrat într-o cafenea, a băut o cafea și a căzut mort. Familia l-a căutat trei ziile. Moartea lui Pântea poate pare şi nu prea a fi suspectă, deşi în acea vreme, în Romania a existat o campanie de curățare pentru tot ce era legat de participarea la război de partea Germaniei. Piotr Leșcenco a murit în lagăr de muncă românesc la construcția canalului „Dunărea- Marea Neagră” cărui nimănui nu-i trebuia (afirmaţie incorectă; utilitatea s-a văzut abia după realizarea sa integrală – n.n.Al.M.). Construcția a fos părăsită brusc, după moartea lui Stalin și lucrările au fost reluate în timpul lui Ceaușescu.
Mulți locuitori ai Odesei au plecat cu românii, dar după o perioadă de timp N.K.V.D.-iștii sovietici i-au arestat chiar în Romania, fiindcă şi acolo ei deveniseră stăpâni. U.R.S.S. s-a destrămat încă în perioada când trăiau acei, care trăiseră perioada prezenței româno-germană. U.R.S.S. a pierdut. Germania, chiar dacă i s-a tăiat din teritoriu, stă la locul său destul de bine.
România aproape că și-a salvat majoritatea teritoriilor, care fusese în posesia ei la de 22 iunie ale anului 1941 (la sudul Basarabiei, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa a renunţat prin tratatul cu Ucraina din 1997 – n.n. Al.M.), și acum distribuie pașapoarte românești locuitorilor Basarabiei și nordului Bucovinei. Intrată în Uniunea Europeană, România – ca şi Ucraina – au fost marginalizate. Eu nu am dubii că românii patrioţi nu au renunţat la recuperarea pământurilor pierdute.
Notă – Fragment din volumul în curs de apariție Alexandru Moraru (editor) „Adevărul despre Odessa sub români” (mărturii ale localnicilor, documente și materiale) Chișinău, 2020, 306 pag.
Această galerie conține 1 fotografie.
În țara asta, țara pâinii/ Să aibă pâine chiar și câinii/ Guvernul nostru ne obligă/ S-avem o zi de mămăligă/ Lor ce le pasă cum e traiul/ Scumpiră trenul și tramvaiul/ Scumpiră tot, la cataramă/ Până și pâinea și tutunul/ … Continuă lectura
Cam de mult timp nu am actualizat capitolul „Tinere Talente” din primul meu blog „Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru”, deși anterior am descoperit și lansat mai multe talente la o diversitate amplă de genuri. Cred că e vorba de lipsa acută a timpului, dar și la drept vorbind nu am depistat până în prezent, un talent mai deosebit, demn de atenție.
Această situație a fost răsturnată câteva luni în urmă, când prin voia întâmplării, am dat de câteva înregistrări video într-un portal de socializare din Internet, semnate de distinsa domnișoară, care m-au impresionat până în adâncul sufletului. Și nici nu e vorba de faptul, că autoarea acestor mesaje emoționante este superbă, frumoasă și chiar în unele ipostaze are mult comun cu vedeta cinematografiei mondiale Monica Bellucci. Tematica subiectelor alese, vocea ei miraculoasă, plină de aromă și prospețime te face să crezi că mai există o lume, o civilizație, exprimat prin chipul și vocea aceste copile, pre numele Natalia ZAPOROJAN.
De obicei, astfel de copii superbi și talentați, se nasc în familii unde persistă dragostea, înțelegerea, dorința că copiii lor să-i depășească pe părinți și la aspectul fizic, și la acel profesional, indiferent care n-ar fi el, iar în fine să fie sănătoși și fericiți.Trebuie să recunoaștem, că părinții distinsei domnișoare, domnul Ion și soția sa, doamna Elizabeta Zaporojan și-au atins acest scop nobil.
Cu siguranță, că atunci când părinții țin sub control procesul de educație al copiilor, verifică lecțiile, merg la bibliotecă, în excursii cu copilul, cumpără cărțile necesare, enciclopedii, dicționare, alte materiale și utilaj, pentru a dezvolta orizontul copilului, condiții moderne de activitate, respectiv apar și rezultate îmbucurătoare. Cu alte cuvinte, un părinte deștept, nu-i dăruiește ”peștele” copilului, ci îl învață să prindă „pește”!
În urma acestor eforturi, domnișoara Natalia Zaporojan a devenit un om cult, inteligent, independent și pregătit pentru viață, cu un bagaj solid de cunoștințe. Toate aceste trăsături, au dat naștere unei inspirații și talentul de a mânui cuvânul. Sigur, că în toate situațile, există loc de mai bine și ne bucură faptul, că omagiata noastră pemanent citește și învață ceva, deși este destul de dificil să găsești timp liber, când muncești mult și te afli departe de ce-i dragi inimii.
Nu voi exagera deloc, dacă voi susține că mi-au plăcut toate textele și imprimările video realizate de protagonista noastră, deoarece astăzi Natalia sărbătorește Ziua de Naștere. Cine este Nataliei Zaporojan? Este un suflet și inimă mare cu emoții la superlativ!
Natalia Zaporojan s-a nascut la 2 februarie 1994, in orasul Cornesti, municipiul Ungheni.Familia i-a fost temelia, de unde a prins aripi spre lumea plina de mister. Mama Elizabeta Zaporojan, o femeie plina de viata, cu caracter puternic, care muncește pe post de asistent medical. Tatal Ion Zaporojan,agronom de profesie și vocație, persoana care ii este alinarea ei, un om plin de optimism și sperante; mai în scurt- fata tatei.
Un om foarte important din viața tinerei scriitoare este fratele mai mare, Viorel Zaporojan, tot asistent medical, pășind pe urmele mamei lor. Natalia a petrecut copilariaîn satul Cornova, la bunei, parintii mamei (Natalia si Ion Trofimov), unde și locuiește in prezent. Este satul cu care se mindreste, un sat vechi de oameni gospodari și tradiții milenare. Și unde nu ar pleca Natalia, mereu poartă în suflet acest sat pitoresc- patria mică a multor personalități din Basarabia și respectiv Republica Moldova, printre care cărturarii Basarabiei române, patrioții Paul Mihail, Vasile Șoimaru etc.
Anume aici este locul unde domnește pacea, oriunde nu ar pleca nu gasește o alta frumusetea a naturii, linistea care adie, cintecul pasarilor, mirosul florilor…
Trăim o viața din amintiri, care ne leagă o viața, amintiri ce sunt ascunse în adâncul inimii. In anul 2001 a inceput scoala,acolo unde a pasit primii pasi in lumea intelepciunii. Prima profesoară fiind Doamna Tatiana Procopii, cea care a îndrumat-o cu sfaturi și lecții de viața. Este persoana, care i-a dăruit o parte din blândețea și bunătatea sa, fapt pentru care este recunoscatoare până în prezent. In anul 2004 a frecventat scoala de dansuri populare din orasul Cornesti.
Avind parte de un profesor excelent, un profesionist sută la sută. Anume atunci a înțeles, ca viața este o lupta pe care o duci in fiecare zi, unde poți pierde, unde poți câstiga,,și chiar de perzi la moment, să știi să găsești forțe pentru a ridica și continua lupta.
Tot în perioada aceasta, a prins flăcări dorința de a ajunge pe o scenă profesională, unde o vor vedea o lume intreaga, unde va putea recita, dansa…
In anul 2013 a absolvit Liceul Teoretic ,,Dimitrie Cantemir” din orasul Cornesti, diriginte fiind profesorul Andrei Cucoș. O persoana răbdatoare și inteligentă, mereu a fost un exemplu pentru ea și tinerii care sperau la ceva mult mai bun. Dupa absolvirea liceului, părinții erau fermi convinși, că fiica lor își va continua studiile in Republica Moldova, cunoscând visele ei mărețe…dar cu regret, a fost nevoită să abandoneze această ideie și să o puie intr-o lădiță inchisă bine și uitată pentru o perioada de timp.
După ce Natalia a anunțat decizia sa, parintii s-au întristat mult, dar caracterul puternic și convingerea că are dreptate, nu au oprit-o din drumul ei.
În toamna anului 2014, la doar 18 ani, Natalia hotărește să părăsească casa, familia, țara pentru un salariu decent, „un trai mai bun și un viitor mai fericit”. Italia a fost țara in care s-a stabilit, dar aici visele ei nu puteau da roade, pentru că munca pe care a ales-o apartinea altei categorii, dar a rezistat, deoarece după convingerea ei pentru orce succes, se merită și câte un sacrificiu și mai mare decât ne permit puterile! A ales să aibă grijă de bătrâni, deoarece după decesul bunicii, a decis să ajute măcar pe alte persoane în etate, a incercat să aducă acea căldură sufletească persoanelor străine, ceea ce nu a oferit bunicii sale la momentul potrivit.
Pentru Natalia, bunica era ingerul sfint, care din totdeauna i-a dat putere, atunci când era in viață, dar și când a plecat la Dumnezeu… Imaginea bunicii, bunătatea ei era colacul de salvare atunci când avea momente mai putin placute, gândul că bunica e alături, îi alină orce durere lăsată de timp, oameni, situații.
Mereu a stat in preajma persoanelor străine, a intilnit persoane bune la suflet si chip, a intilnit persoane, de la care a avut „lecții” prea dure de invățat, dar niciodată nu a renunțat de a crede, că mâine va fi o altă zi mult mai frumoasă decât cea de azi, și că în astă lume plină de răutate, există bunătate și oameni onești.
Cunoscând munca pe care o facea mereu, dorește să aducă un sincer mulțumesc persoanelor, care au grijă de parinții străinilor,care se sacrifică pentru familie, copiii. Viața e plina de surprize plăcute și mai puțin plăcute, dar când în interior arde flacara unui luptător, atunci nimeni, nimic nu ne poate opri din ceea ce iți propui. Pasiunea pentru scris a apărut atunci, când in viața Nataliei a avut loc o întâmplare, care i-a schimbat viața radical. O întâmplare, care nu a fost ușor de depășit, dar purtând in suflet credinta în Dumnezeu și pe El, a reușit sa treaca cu brio peste tot.
Atunci când avea momente mai puțin placute, momente triste, momente când ai vrea să vorbești și nu ai cu cine, regasindu-se mereu departe de cei dragi. Într-o bună zi a decis sa ia un pix in mână și să inceapă a scri toate gândurile pe foaie ca și cum ar fi vorbit direct unei persoane. De atunci a adunat o mică colectie cu meditații, care i-au schimbat viața spre frumosul și universul lăuntric de care simțea necesitatea. Aceste scrieri au început a deveni din ce în ce mai interesante și cu o diversitate largă de subiecte. Fiind plină de energie pozitivă și de speranțe, că efortul ei ar putea aduce bucurie și fericire oamenilor, Natalia continuă să scrie…
Și se pare că nu va renunța niciodată la această descoperire personală a scrisului, chiar de viața îî aduce uneori surprize mai puțin plăcute. Este Mare puterea lui Dumnezeu și acest lucru omagiata noastră l-a înțeles cu desăvârșite. Niciodată nu e târziu să îți realizezi visul mult dorit și niciodată nu e prea târziu ca să fii fericit…
Nu ne rămâne decât s-o felicităm cu ocazia Zilei de Naștere și să-i urăm, ca niciodată să nu poată ieși din brațele Inspirației și Fericirii! La Mulți Ani Natalia Zaporojan! La Mulți Ani copilă frumoasă și talentată!
Alexandru MORARU, publicist, istoric-arhivist, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, autor și coautor a mai multe volume de carte.
Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.