“Nu mai avem nici fabrici, nici pamant, Vorbim si limba noastra-n alta limba”.

Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943, Copăceni, judeţul Bălţi, România, astăzi în Republica Moldova — d. 5 noiembrie 2010, Bucureşti) a fost un autor, critic literar, eseist, director de reviste, poet, publicist, textier, scriitor, traducător şi om politic român.

În loc să fim o țară numai frați,
Simțim, în noua epocă barbară,
C-am fost, în viața noastră, blestemați
S-ajungem chiriași la noi în țară.

Din tot ce facem, nu avem nimic,
Ne macină străine interese,
Făina noastră n-are spor nici pic,
Nici pâinea în cuptor nu ne mai iese.

Trăim același tragic simțământ,
Sub politicieni şi sub contabili,
Că noi, ca neam, avem destinul frânt
Şi suntem de prisos şi nerentabili.

Umili, ne cerem scuze de la toţi,
Că nu ne-au chinuit destul în viaţă,
Şi ne conduc nişte fanarioţi,
Ce pe cei mici trădarea îi învaţă.

Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi,
De zici că eşti din neam ce nu se lasă,
Când am ajuns în ţara noastră slugi
Şi suntem cerşetori la noi acasă?

Şi vii, şi morţi, amestecaţi, acum,
Dispuşi să emigreze se arată,
Mormintele se pregătesc de drum,
În România deromânizată.

Sus-puşii nu mai au nimica sfânt,
Ca pe cravate, jurământu-şi schimbă,
Nu mai avem nici fabrici, nici pământ,
Vorbim şi limba noastră-n altă limbă.

Şi-acum se-aude clopotul fatal,
Vin vremuri de urgie şi de grindeni
Şi este seara ultimului bal,
Din zori, vom fi români de pretutindeni.

Probabil, mâine-aici va fi pustiu
Şi toţi în pribegie vom porni-o,
Drum bun, popor pierdut la un pariu,
Adio, mamă patrie, adio!

Adrian Păunescu

Sursa: http://www.romaniamagnifica.ro/?do=Cultura&optiune=Literatura&optiune2=1943.07.20+-+Adrian+Paunescu

Publicat în Articole, Documente, IN MEMORIAM, OAMENI DEOSEBIŢI | Lasă un comentariu

„Pe muchie de cuţit. Relaţiile Româno-Sovietice, 1965-1989” (2)

Ceauşescu îi cerea lui Brejnev, în 1976, să desfiinţeze gardul de sârmă ghimpată de pe Prut

Criza apărută în raporturile politice româno-sovietice în august 1968, în urma intervenţiei militare în Cehoslovacia a trupelor celor cinci state participante ale Tratatului de la Varşovia şi din vara anului 1969, după vizita la Bucureşti a preşedintelui american Richard Nixon, a pus în plan secundar controversele pe seama modului de reflectare de către cele două părţi a unor momente din istoria celor două ţări cu referire concretă la problematica sensibilă a Basarabiei. […] În mod cu totul surprinzător însă, la câteva luni de la semnarea, la 7 iulie 1970, a noului Tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre România şi Uniunea Sovietică, temele controversate legate de momentele comune din istoria relaţiilor româno-ruse/sovietice au reapărut în centrul atenţiei. Documentele incluse în volumul „Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din R.S.S. Moldovenească (1968-1979). Studiu şi Documente”, semnat de istoricul Gheorghe E. Cojocaru, evidenţiază atenţia acordată de fosta conducere de partid şi de stat a R.S.S. Moldoveneşti îmbunătăţirii muncii ideologice în vederea contracarării influenţei „nocive” a propagandei româneşti.

Un loc deosebit îl ocupau măsurile menite să combată ideile vehiculate în România cu privire la o serie de momente sensibile din istoria comună a României şi a Rusiei/Uniunii Sovietice şi a relaţiilor româno-ruse/sovietice. Semnificativă în aceste sens este Nota informativă din 11 noiembrie 1970, înaintată C.C. al P.C. din Moldova de către S.I. Afteniuk, directorul Institutului de istorie a partidului de pe lângă C.C. al P.C din Moldova, cu privire la reflectarea în lucrările româneşti a unor aspecte ale relaţiilor româno-sovietice din perioada anilor 1918-1944. În nota menţionată, se atrăgea atenţia asupra faptului că dacă în documentele P.C.R. din anii ’20-’50, în lucrările istoricilor români „erau condamnate participarea României regale la intervenţia armată împotriva Ţării Sovietelor, cotropirea Basarabiei de către armata regală, politica colonială a României în teritoriul ocupat etc”, începând din anii ’60, în România „a început devierea de la tratarea marxistă” a acestor probleme.

La 20 noiembrie 1970, la C.C. al P.C. din Moldova a fost organizată o consfătuire cu uşile închise cu participarea primilor secretari ai comitetelor raionale şi orăşeneşti de partid, a şefilor de secţie ai C.C., a miniştrilor şi conducătorilor de departamente, în faţa cărora primul secretar al C.C., Ivan I. Bodiul, a prezentat raportul Despre măsurile privind intensificarea activităţii ideologice în rândurile oamenilor muncii din republică. […] În raport erau criticate fără menajamente diferite aspecte ale politicii externe româneşti, care, în opinia sa, contraveneau principiilor internaţionalismului proletar şi constituiau „cauza” înrăutăţirii relaţiilor sovieto-române. I. Bodiul acuza politica oficială română, care nu recunoştea „legalitatea existenţei naţiunii moldoveneşti” şi ignora faptul existenţei R.S.S. Moldoveneşti […] La 3 august 1973, C.C. al P.C. din Moldova a trimis o nouă scrisoare la C.C. al P.C.U.S. în care informa că în Micul Dicţionar Enciclopedic, apărut la Bucureşti în anul 1972, „ocuparea Basarabiei de trupele regale… era prezentată ca un act legitim”, iar hotărârea Sfatului Ţării de unire a Basarabiei cu România era prezentată ca o „manifestare a voinţei poporului moldovenesc”, fără a se menţiona că „România burghezo-moşierească a participat la intervenţia împotriva statului sovietic”.

După o absenţă a acestei problematici în convorbirile oficiale româno-sovietice, la începutul lunii octombrie 1974, N.N. Rodionov, adjunct al ministrului sovietic de Externe, a semnalat ambasadorului român la Moscova, Gheorghe Badrus, apariţia în publicaţiile din România a unor referiri, neadecvate în opinia părţii sovietice, la Basarabia şi Bucovina. Demersul părţii sovietice a fost de natură să provoace o stare de nervozitate la Bucureşti. în şedinţa din 15 octombrie 1974 a Comitetului Politic Executiv al C.C al P.C.R, Nicolae Ceauşescu s-a arătat nemulţumit de reacţia ambasadorului român, căruia i-a reproşat că a procedat greşit primind nota din partea demnitarului sovietic, dispunând ca acesta să fie chemat urgent în ţară pentru discuţii (în realitate, regretatul ambasador român avea să mărturisească în decembrie 2010, într-o convorbire cu autorul volumului de faţă, că N.N. Rodionov nu-i predase nicio notă, ci că fusese vorba doar despre un demers verbal – n.n.).

„Desigur – declara Nicolae Ceauşescu în cadrul şedinţei – nu putem să nu luăm în considerare această notă şi trebuie ca atare să respingem în mod corespunzător – politicos, dar ferm – pentru că [aceasta] constituie o denaturare a realităţilor istorice”[6]. Liderul român a expus, de asemenea, poziţia conducerii române asupra problemelor care provocaseră reacţia părţii sovietice. „În fond – afirma Ceauşescu – […] împărţirea Moldovei este realizată în 1812 printr-un dictat şi avem acordul între turci şi ruşi, ambele imperii. Istoricii de atunci şi opinia publică au condamnat atunci acest act. Marx şi Engels însuşi [sic!] au în această privinţă aprecieri foarte clare. în ce priveşte Bucovina, este cu atât mai puţin de neînţeles, când Bucovina a aparţinut altui imperiu şi acesta a fost (imperiul) austro-ungar, care s-a prăbuşit şi Bucovina s-a reunit în mod liber cu România […] şi în 1940 a fost cerută drept despăgubire; să le reamintim şi de nota oficială (Ceauşescu avea în vedere ultimatumul guvernului sovietic adresat guvernului român la 26 iunie 1940 – n.n.) (pe) care au uitat-o”. Nicolae Ceauşescu a indicat Biroului Permanent să prezinte spre aprobare Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. o notă ce urma să fie predată părţii sovietice, subliniind în acelaşi timp necesitatea de a se respinge „în mod ferm această încercare de a falsifica şi de a intimida, de a împiedica o clarificare serioasă a unor probleme între oamenii de ştiinţă, între istorici”. Pentru a fi şi mai precis, Nicolae Ceauşescu a subliniat necesitatea de a se delimita precis problema teritorială de respectarea adevărului istoric. „Alta [sic!] este problema – declara acesta – că România nu a ridicat probleme teritoriale şi alta este o discuţie între istorici. Este cu totul altceva! Ar însemna să acreditezi ideea că ţarismul a eliberat Basarabia, că tratatul cu turcii este un tratat eliberator, înseamnă să justifici toată politica colonială [sic!] şi de dominaţie pe care nu o acceptăm; şi nici nu o putem accepta”. Liderul român a conchis că, întrucât partea sovietică ridicase aceste probleme la nivel oficial, să i se răspundă în acelaşi mod, menţionând că un asemenea mod de tratare a problemelor de către partea sovietică reprezenta „un act inadmisibil în relaţiile dintre ţările socialiste” […].

Într-un Memoriu înaintat C.C. al P.C.U.S. la 27 iunie 1975, C.C. al P.C din Moldova informa asupra faptului că în publicaţiile apărute în România „alipirea Basarabiei la Rusia” era tratată ca „ocupaţie a teritoriului României, deşi, după cum se ştie, România ca stat a apărut după 30 de ani de la evenimentele din 1812″. Se menţionează, de asemenea, că problema Basarabiei era tratată în ultima vreme „de pe poziţiile pretenţiilor teritoriale faţă de ţara noastră” şi că istoricii români „interpretează cotropirea forţată a Basarabiei de către România regală în 1918 ca act al reunirii naţionale a tuturor românilor”. Se semnalează, totodată, că în revista „Anale de istorie” nr. 1/1975, organ al Institutului de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă C.C al P.C.R., „alipirea Basarabiei” la Rusia este prezentată ca o tranzacţie între Rusia şi Turcia, în urma căreia ultima „a cedat teritorii din trupul Principatelor Române”, trăgându-se concluzia că în acest număr al revistei „pretenţiile României asupra unor teritorii sovietice sunt expuse, în fond, deschis” . Tirului necruţător al ideologilor de la Chişinău nu-i scapă nici istoricul Andrei Oţetea, învinuit că „a preluat citate din Marx preluate din lucrarea antirusă bonapartistă „Istoria politică şi socială a Principatelor Dunărene”, publicată în anul 1855 la Paris de E. Regnault, un istoric burghez francez, şi le-a editat în România ca volum separat K. Marx, însemnări despre români, ca lucrare a lui Marx.” Se menţionează, de asemenea, că „au început să apară cărţi, să fie publicate articole şi recenzii care îl prezentau pe Marx ca adversar al alipirii Basarabiei la Rusia, ca un adept al paneuropenismului”. „Prin aceasta – se subliniază în Memoriu – nu numai că se denaturează, fără scrupule, concepţiile lui K. Marx asupra istoriei Principatelor Dunărene, ci şi se întreprinde tentativa de a instiga stările de spirit antisovietice, a semăna seminţele neîncrederii şi ostilităţii între popoarele rus, moldovenesc şi român”[7]. „Trezeşte nedumerire – se menţionează în continuare în memoriu – că asemenea denaturări ale realităţii istorice nu numai că nu sunt condamnate, ci, dimpotrivă, sunt susţinute de actualii conducători ai P.C.R.; se reafirmă în chip voalat în documentele de partid şi de stat, pe baza cărora se întreprind măsuri ideologice, se construiesc relaţiile cu partidul şi statul nostru”.

In ciuda acalmiei relative care se instalase în relaţiile bilaterale, problemele legate de controversele pe problemele de istorie continuau să se facă simţite, atrăgând atenţia mass-media internaţionale. Într-o sinteză întocmită la Secţia de Propagandă a CC. al P.C.R. se atrăgea atenţia că în perioada martie 1974-octombrie 1975, în unele publicaţii din Occident au apărut referiri la divergenţele româno-sovietice. în acest sens, se menţiona că Basarabia şi Bucovina de Nord, considerate „regiuni rupte din trupul României” şi „anexate la U.R.S.S.” apăreau ca „subiect de dispută”. Se atrăgea atenţia asupra faptului că, socotite până nu demult „tabu”, acestea erau abordate în România mai mult sau mai mult oficial[8]. Moscova nu putea trece cu vederea apariţia în România a unor publicaţii care abordau cu tot mai mult curaj subiectele istorice în jurul cărora multă vreme se păstrase în mod deliberat tăcerea. Era vorba, printre altele, despre lucrarea istoricilor români Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, Viaţa politică în România. 1918-1921, apărută în 1976 la Editura Politică, care se referea la caracterul „străvechi românesc” al Basarabiei[9].

Revista „Lumea” publicase în luna mai 1976 textul Tratatului dintre Moldova şi Rusia, din 7 mai 1656, încheiat între domnitorul Gheorghe Ştefan şi ţarul Alexei Mihailovici, iar în numărul din 20 mai 1976 tipărise textul integral al Tratatului încheiat între Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, şi ţarul Petru I al Rusiei la 13 aprilie 1711. Printre altele, în editorialul revistei se atrăgea atenţia asupra articolului 11 din Tratat, prin care Rusia garanta solemn integritatea teritorială a Moldovei, cu graniţa veche pe Nistru. „Neîndoielnic – notează istoricii români Ioan Popa şi Luiza Popa –sovieticii erau nemulţumiţi de politica independentă a României, dar îngrijorarea lor cea mai mare, constantă, avea la bază încercările tot mai frecvente ale Bucureştilor de a prezenta public adevărul istoric despre Basarabia, activitate interpretată ca fiind îndreptată făţiş contra intereselor U.R.S.S., urmărind revendicarea vechilor teritorii româneşti.

La sfârşitul lunii mai 1976, secretarul C.C. al P.C.U.S., K.F. Katuşev, a efectuat o vizită în România şi a fost primit de către Nicolae Ceauşescu, secretarul general al P.C.R., la reşedinţa acestuia de la Snagov. In afara problemelor legate de pregătirea în vederea Conferinţei de la Berlin a partidelor comuniste şi muncitoreşti din Europa, cu acest prilej au fost examinate şi o serie de aspecte ale relaţiilor bilaterale româno-sovietice, inclusiv referitoare la chestiunea sensibilă a frontierei dintre cele două state[10]. Pentru disiparea definitivă a oricăror dubii ale conducerii sovietice, Nicolae Ceauşescu a declarat fără echivoc că România nu avea niciun fel de pretenţii teritoriale faţă de niciunul dintre vecinii săi. Din dorinţa de a fi şi mai convingător, liderul român i-a citit oaspetelui pasajul din proiectul cuvântării pe care urma să o rostească la Congresul Culturii şi Educaţiei Socialiste, programat a avea loc în iunie 1976, în sensul că România nu avea probleme teritoriale cu Uniunea Sovietică într-adevăr, la 2 iunie 1976, în expunerea prezentată la Congresul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Nicolae Ceauşescu a declarat că România socoteşte „drept o îndatorire atât naţională, cât şi internaţională” de a face tot posibilul ca „unele probleme moştenire a trecutului, create de politica claselor asupritoare, să nu umbrească colaborarea şi solidaritatea” partidelor şi popoarelor din cele două ţări. „In acest context – a declarat secretarul general al P.C.R., preşedintele României – doresc să menţionez că România nu are probleme teritoriale sau de altă natură cu Uniunea Sovietică şi cu celelalte ţări socialiste vecine. Dorim ca graniţele dintre România şi toate statele vecine să fie graniţe ale prieteniei şi colaborării în lupta şi munca pentru socialism şi comunism, pentru pace şi colaborare în lume”.

Imediat după prezentarea expunerii, ambasadorul sovietic la Bucureşti, V.I. Drozdenko, 1-a informat telefonic pe Katuşev despre declaraţia respectivă a liderului român, iar la 17 iunie 1976, i-a mărturisit secretarului general al P.C.R. impresia pe care i-a produs-o expunerea acestuia la Congresul Culturii şi Educaţiei Socialiste. „Trebuie să recunosc – se destăinuia el – că mi-au plăcut foarte mult gândurile exprimate de Dumneavoastră şi care coincid cu gândurile noastre privind necesitatea întăririi şi adâncirii prieteniei dintre România şi Uniunea Sovietică. Aţi menţionat acest lucru de mai multe ori. In felul acesta se îndepărtează terenul pentru tot felul de speculaţii şi discuţii.” V.I. Drozdenko a remarcat, de asemenea, că după Congresul Culturii şi Educaţiei Socialiste a început deja activitatea practică pentru îndeplinirea sarcinilor puse de secretarul general al P.C.R. „în faţa istoricilor din punct de vedere al abordării marxist-leniniste a problemelor”[11].

Gestul conducerii române, dictat şi de necesitatea pregătirii terenului în vederea vizitei oficiale de răspuns a lui Leonid Brejnev, nu a trecut neobservat la Moscova. La 30 iunie 1976, într-o convorbire, cu Nicolae Ceauşescu la Berlin, prilejuită de participarea la Conferinţa partidelor comuniste şi muncitoreşti din Europa, secretarul general al C.C. al P.C.U.S. a apreciat discuţiile purtate între Nicolae Ceauşescu şi secretarul C.C. al P.C.U.S., Konstantin Katuşev, precum şi faptul că Petru Lucinski, prim-secretar al Comitetului orăşenesc de partid Chişinău, fusese primit de către un membru al Comitetului Politic Executiv al C.C al P.C.R., socotind toate acestea ca „fapte plăcute, care contribuie la îmbunătăţirea relaţiilor noastre”. Nicolae Ceauşescu i-a mărturisit interlocutorului său că în discuţia cu Konstantin Katuşev a subliniat dorinţa părţii române ca toate problemele care îngreunau dezvoltarea raporturilor bilaterale să fie eliminate. „In definitiv – sublinia Ceauşescu – nu este niciun motiv ca aceste probleme să rămână, trebuie date la o parte”.

La scurt timp, Nicolae Ceauşescu a efectuat, în perioada 2-13 august 1976, împreună cu soţia, Elena Ceauşescu, o vizită în Crimeea, precum şi în R.S.S. Moldovenească, R.S.S. Gruzină şi R.S.S. Armeană. Programul vizitei în R.S.S. Moldovenească (1-2 august 1976) a cuprins convorbiri cu L.I. Bodiul, prim-secretar al C.C al P.C din Moldova, alţi membri ai conducerii de partid şi de stat ai acestei republici, în cadrul cărora, mulţumind pentru „primirea prietenească” rezervată, Nicolae Ceauşescu s-a declarat de acord cu dezvoltarea schimburilor de experienţă, apreciind că din punctul de vedere al conducerii române „nu există niciun fel de limite sau rezerve”. Este semnificativ faptul că în cursul discuţiilor Nicolae Ceauşescu nu a abordat, sub nicio formă, probleme de natură să trezească suspiciuni la Moscova. Nu a scăpat însă atenţiei faptul că la mitingul de la uzina „Microprovod”, din Chişinău, gazda, Ivan Bodiul, a dat citire unei telegrame de felicitare primite din partea lui Leonid Brejnev cu ocazia aniversării constituirii, la 2 august 1940, a R.S.S. Moldoveneşti. Momentul festiv evidenţiat de gazde a fost ignorat complet de Ceauşescu, care s-a limitat doar la sublinierea înţelegerii cu fel. Bodiul în legătură cu intensificarea contactelor dintre România şi R.S.S.M. „în cadrul contactelor generale pe care le avem cu Uniunea Sovietică”.

Într-o informare transmisă C.C. al P.C.U.S. despre vizita în R.S.S. Moldovenească a lui Nicolae Ceauşescu, Ivan Bodiul atrăgea atenţia asupra faptului că liderul român a folosit termenii „R.S.S. Moldovenească”, „Moldova sovietică”, „poporul moldovenesc” „şi nu o dată 1-a corectat pe traducătorul său, care omitea aceste noţiuni”. Bodiul scotea în evidenţă faptul că Nicolae Ceauşescu „a susţinut activ” la sfârşitul întrevederii propunerile conducerii P.C. din Moldova vizând „intensificarea contactelor, de schimb de experienţă în muncă, a reiterat insistent doleanţa cu privire la necesitatea lărgirii relaţiilor României cu R.S.S.M. nu numai în zonele de frontieră, dar şi în alte judeţe şi oraşe, atât în domeniul social şi economic, cât şi pe linia organelor de partid şi de stat[ . Bodiul recunoştea că „pe fundalul unor relaţii bune ale R.S.R. cu U.R.S.S., relaţiile României cu R.S.S. Moldovenească au fost cam încordate”, subliniind că „de relaţiile dintre R.S.R. şi Moldova depind în mare parte relaţiile dintre România şi U.R.S.S.”.

Prof. dr. Vasile Buga, Centrul de Studii Ruse şi Sovietice „Acad. Florin Constantiniu”

– Va urma –

SURSA: http://www.art-emis.ro/cronica/cronica-literara/4845-pe-muche-de-cutit-relatiile-romano-sovietice-1965-1989-2.html

––––––––––––––
[6] Elena Negru, Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al României…, p. 583.A.N.I.C., Fond CC. al P.C.R, Cancelarie, dosar nr. 111/1974, f. 64.
[7] Elena Negru, Gheorghe Negru, „ Cursul deosebit” al României…, p. 594.
[8] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R, Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr 17/1975, f. 22.
[8] Ioan Popa, Luiza Popa, Românii, Basarabia şi Transnistria, Fundaţia Europeană Titulescu, Centrul de Studii Strategice, Bucureşti, 2009, p. 215.
[10] Vizita este evocată şi de fostul secretar al CC. al P.C.R., Ştefan Andrei, în volumul Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea,Adevărul Holding, Bucureşti, 2011, p. 180.
[11] Ştefan Andrei, Explicaţia unei declaraţii explozive a lui Nicolae Ceauşescu la Congresul Educaţiei Politice şi al Educaţiei Socialiste (2-4 iunie 1976), în „Flacăra lui Adrian Păunescu”, nr. 7-13 octombrie 2011 [12] Gheorghe E. Cojocarii, Confruntarea sovieto-română…, p. 607. 608.

Publicat în Articole, Documente, PRIETENII M-AU INFORMAT:, PUNCTE DE VEDERE | 1 comentariu

„Pe muchie de cuţit. Relaţiile Româno-Sovietice, 1965-1989” (1)

Ceauşescu îi cerea lui Brejnev, în 1976, să desfiinţeze gardul de sârmă ghimpată de pe Prut

Ideea scrierii acestui volum mi-a fost dictată de constatarea pe care am făcut-o cu ani în urmă, privind absenţa unei lucrări de sine stătătoare, care să ofere o imagine generală, pe cât posibil obiectivă, fără idei preconcepute, asupra evoluţiei sinuoase a relaţiilor româno-sovietice pe parcursul unui sfert de veac (1965-1989). Firul conducător l-au reprezentat relaţiile dintre P.C.R. şi P.C.U.S., definitorii pentru identificarea direcţiei ansamblului raporturilor româno-sovietice, inclusiv în momentele de criză prin care au trecut acestea, în august 1968 sau în decembrie 1989. Am abordat, de asemenea, momentele sensibile din istoria comună a celor două ţări, inclusiv problemele privind Basarabia şi tezaurul românesc evacuat la Moscova în anii primului război mondial, disputele din domeniul istoriografic sau discuţiile pe marginea cadrului juridic al relaţiilor bilaterale. Aspectele colaborării româno-sovietice în cadrul Tratatului de la Varşovia, percepţia Moscovei asupra unor direcţii majore ale politicii externe a României din perioada 1965-1989, poziţia P.C.R. în cadrul mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale urmează să fie tratate într-un volum separat.

În elaborarea lucrării am cercetat timp de peste un deceniu documente elaborate la nivelul celor două conduceri de partid şi de stat, existente în Arhivele Naţionale Istorice Centrale ale României (Fondul C.C. al P.C.R., Secţia Cancelarie, Secţia Relaţii Externe, Secţia Propagandă şi Agitaţie, Secţia Organizatorică), precum şi în Arhiva de Stat Rusă de Istorie Contemporană (R.G.A.N.I), Arhiva de Stat a Federaţiei Ruse (GARF), Arhiva de Politică Externă a Federaţiei Ruse (A.V.P. R.F.), Fundaţia de cercetări economico-sociale şi politice (Gorbaciov-Fond) din Moscova. Am folosit, totodată, ediţii de documente, volume memorialistice, studii şi articole apărute cu precădere în reviste de specialitate din România, Federaţia Rusă, Republica Cehă, precum şi articole din presa centrală a vremii, română şi sovietică, axate pe tematica abordată.

Fără pretenţia de a constitui o prezentare exhaustivă a raporturilor româno-sovietice, volumul de faţă reprezintă o primă tentativă de a înfăţişa evoluţia, cu lumini şi umbre, plieri şi replieri, a raporturilor dintre Bucureşti şi Moscova, într-o etapă importantă a dezvoltării României şi afirmării ei pe arena internaţională, până la evenimentele dramatice din decembrie 1989. Pe alocuri, în relatarea evenimentelor am inserat şi observaţii proprii, sub impresia formată în timpul participării în calitate de referent la Secţia Relaţii Externe şi Cooperare Economică Internaţională a C.C. al P.C.R. (1966-1989), precum şi ca interpret la convorbirile româno-sovietice purtate la diferite niveluri. Am recurs în mod deliberat la citarea amplă a unor pasaje din stenogramele convorbirilor, a opiniilor exprimate de autori români şi străini, pentru a nu altera esenţa acestora, lăsând cititorului libertatea deplină de a-şi formula propriile opinii şi concluzii în cunoştinţă de cauză. Exprim întreaga gratitudine conducerii Arhivelor Naţionale ale României, personalului de la sălile de studiu şi de la depozitele acestora pentru strădania de a pune la dispoziţia cercetătorilor documentele aflate în arhiva fostului C.C. al P.C.R. În egală măsură, mulţumesc conducerilor arhivelor din Federaţia Rusă şi arhiviştilor acestora pentru amabilitatea de a-mi facilita, în măsura posibilităţii, accesul la documentele solicitate.

Totodată, exprim întreaga gratitudine în primul rând domnului prof. dr. Radu Ciuceanu, directorul I.N.S.T., conf. univ. dr. Octavian Roske, secretarul ştiinţific, pentru susţinerea editării volumului de faţă. Cu deosebire mulţumirile mele călduroase sunt adresate domnului dr. Dan Cătănuş, redactor al volumului, doamnelor Mihaela Maria Gavrilescu pentru machetare şi indice, şi Iuliana Dumitrescu pentru realizarea coperţii, precum şi celorlaţi colegi pentru sprijinul acordat în finalizarea acestei lucrări. Nu în ultimul rând, recunoştinţa mea este adresată colegilor români care au îndeplinit în diferite etape ale perioadei tratate funcţia de interpret la convorbirile româno-sovietice: Nicu Bujor, Gheorghe Roşu, Sergiu Celac şi Gheorghe Stoica, stenodactilografilor Constantin Mateescu, Nicolae Dârnu şi Grigore Lungu, precum şi colegilor ruşi: Evgheni Karpeşcenko, Vladimir Potapov, Nikolai Rembievski şi Ceslav Ciobanu.

Problema Basarabiei a apărut pe agenda relaţiilor româno-ruse în prima jumătate a anilor ’60, odată cu accentuarea divergenţelor dintre P.M.R. şi P.C.U.S. şi începerea procesului de distanţare a conducerii P.M.R. de Moscova. Pentru prima dată, una din problemele sensibile ale istoriei comune româno-ruse/sovietice, vizând problemele teritoriale, a fost abordată la 15 martie 1964, în cursul convorbirii de la Piţunda dintre Nikita Hruşciov, prim-secretar al C.C. al P.C.U.S., preşedintele Consiliului de Miniştri al U.R.S.S., şi delegaţia P.M.R. condusă de Ion Gheorghe Maurer, membru al Biroului Politic al C.C. al P.M.R., preşedintele Consiliului de Miniştri al României, la înapoierea acesteia din vizita întreprinsă în R.P.D. Coreeană şi R.P. Chineză. Cu acest prilej, în contextul discuţiei asupra dificultăţilor delimitării frontierei sovieto-chineze, Nikita Hruşciov s-a referit la complexitatea problemei revizuirii frontierelor în Europa, dând drept exemplu, printre altele, problema Basarabiei : „Eu cred că nu trebuie să discutăm despre această problemă, că atunci în ţările socialiste ar trebui să se facă un plebiscit. Dacă românii ar ridica această problemă, eu personal aş fi pentru plebiscit şi să lăsăm popoarele să hotărască unde [sic!] vor să aparţină”. Discuţia amintită a fost evocată în timpul convorbirilor dintre delegaţia P.M.R,. condusă de Ion Gheorghe Maurer, şi Nikolai Viktorivici Podgornîi, membru al Prezidiului, secretar al C.C al P.C.U.S.[1].

Conducătorul delegaţiei române se întreba cu acest prilej: „De ce în Uniunea Sovietică se crede că România are pretenţii teritoriale faţă de Uniunea Sovietică? De ce în Uniunea Sovietică se crede că în România se revendică Basarabia? Ce fapte, ce declaraţii, ce atitudine din partea României, a factorilor ei responsabili justifică asemenea credinţe în Uniunea Sovietică? Pentru că noi ne-am întâlnit cu aceste probleme, întâi foarte mulţi dintre oamenii noştri care au venit aici au fost întrebaţi: Este adevărat că voi revendicaţi Basarabia?”[2]. Intervenind în discuţie, Emil Bodnăraş, membru al delegaţiei române, participant la întâlnirea de la Piţunda, a menţionat că în convorbirile purtate cu Nikita Hruşciov delegaţia română nu a acordat o atenţie deosebită acestui aspect, mirându-se doar de „punerea problemei”, dar că, ulterior, după ce această chestiune a revenit în întrebările puse de unii cetăţeni sovietici în convorbiri cu studenţii români aflaţi la studii în U.R.S.S., conducerea română a încercat să clarifice natura acesteia. „Să ne lămurim – declara Bodnăraş – dacă la dv. s-a format vreo părere că România socialistă a pus, pune sau intenţionează să pună problema Basarabiei sau probleme teritoriale”.

Pentru clarificarea lucrurilor, demnitarul român a amintit o cuvântare a lui Nikita Hruşciov rostită la 7 septembrie 1959, la Leipzig, în care acesta a abordat problemele teritoriale existente între ţările socialiste. Printre altele, liderul sovietic precizase că „o parte din actualul teritoriu al R.S.S. Moldoveneşti a fost cotropită de regele român şi, la un anumit moment, a fost din nou realipită la teritoriul sovietic. Între Uniunea Sovietică şi Republica Populară Română nu se iveşte însă niciun litigiu de frontieră, deoarece cele două ţări ale noastre sunt socialiste şi sunt călăuzite de interese comune, merg spre acelaşi ţel – comunismul. Dar aceasta nu înseamnă că în rândurile unei anumite părţi a populaţiei României nu există oameni care să considere că Moldova este o parte a României”. Încercarea delegaţiei P.M.R. de a clarifica în cursul convorbirilor din iulie 1964 de la Moscova motivele pentru care conducerea sovietică a găsit de cuviinţă să ridice această problemă a degenerat la un moment dat într-o polemică aprinsă pe marginea denumirii de „Basarabia”, îndeosebi între Ion Gheorghe Maurer şi Alexei Kosîghin, membru supleant al Prezidiului C.C. al P.C.U.S., prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al U.R.S.S., membru al delegaţiei sovietice, care a contestat existenţa unui asemenea denumiri.

Referindu-se la problema sensibilă a frontierelor, conducătorul delegaţiei P.C.U.S., N.V. Podgornîi, a precizat că, în ultima vreme, conducerii sovietice i-au parvenit anumite ştiri că în România se ridică pretenţii faţă de o parte din teritoriul Moldovei Sovietice, cărora conducerea sovietică nu le acordă însă importanţă. Acesta a ţinut să sublinieze, totodată, că partea sovietică nu a găsit nici în stenograma discuţiei de la Piţunda, nici în cuvântarea lui Hruşciov de la Leipzig „niciun fel de aluzii care ar fi dat prilej să se facă afirmaţii despre prezenţa anumitor neînţelegeri referitoare la probleme teritoriale” dintre cele două ţări şi, cu atât mai puţin, în problema unor pretenţii teritoriale dintre ele. „In aceste documente – a continuat liderul sovietic – problema frontierei dintre U.R.S.S. şi România se pune tocmai pentru a ilustra ideea că frontierele existente între ţările socialiste le considerăm intangibile”. Concluzionând, Podgornîi a declarat că, la Piţunda, Hruşciov nu a pus nicio problemă teritorială faţă de România şi că, în esenţă, această problemă „a fost ridicată de către tovarăşul Bodnăraş, iar tov. Hruşciov numai a răspuns la aceasta”.

Discuţia care a urmat a evidenţiat o anumită neconcordanţă în consemnarea fidelă în stenogramă a poziţiilor celor două părţi a discuţiei de la Piţunda în chestiunea Basarabiei, ceea ce nu l-a împiedicat pe Ion Gheorghe Maurer să declare: „Zvonurile, lipsite cu desăvârşire de orice temei, despre pretinsele revendicări teritoriale ale R.P.R. faţă de U.R.S.S. nu pot să nu creeze printre oamenii sovietici decât o imagine total deformată a poziţiei ţării noastre şi a relaţiilor dintre România şi U.R.S.S., iar la noi în ţară nasc nedumeriri cu privire la substratul pe care îl pot avea astfel de zvonuri”. Tocmai de aceea – a încheiat premierul român – ele ne-au produs o deosebită mâhnire şi îngrijorare. Ele nu sunt nici în interesele popoarelor noastre, nici în interesul prieteniei şi frăţiei lor, care a făcut până acum faţă atâtor încercări. O asemenea problemă nu există şi nu poate exista. Acesta este punctul nostru de vedere…”. Apariţia, în anul 1964, la Bucureşti, a lucrării „Karl Marx. însemnări despre români (Manuscrise inedite”), editate de acad. A. Oţetea şi S. Schwann, sub egida Academiei de Ştiinţe a R.P.R., care conţinea o serie de remarci critice la adresa politicii ţariste în privinţa Basarabiei a fost de natură să provoace iritare la Moscova. Gestul nu a scăpat nici atenţiei Occidentului. Aşa cum nota un raport al C.I.A., „îndrăzneala de care a dat dovadă România punând pe tapet problema sensibilă a Basarabiei s-a dovedit a fi un atu şi un avertisment adresat U.R.S.S.”[3].

Istoricul american Larry L. Watts introduce problema sensibilă a Basarabiei şi Bucovinei de Nord din ecuaţia româno-sovietică în contextul controverselor româno-ungare pe marginea problemei, la fel de sensibilă, a Transilvaniei.Citând un raport al CIA, acesta scrie că Moscova „a încurajat în secret Ungaria să ia atitudine cu privire la poziţia României în Transilvania” (Ibidem, p. 287), folosind aceasta ca pârghie de presiune asupra Bucureştiului. „Până în 1966 – scrie Larry Watts – acţiunile de dezinformare întreprinse de sovietici s-au soldat cu un succes remarcabil. S-a creat un cadru interpretativ bazat pe două premise diferite: interesul Ungariei pentru Transilvania era inofensiv şi admirabil, în timp ce interesul României pentru Basarabia era retrograd şi condamnabil. La sfârşitul anilor 1960, situaţia se prezenta astfel: dacă Budapesta ridica problema Transilvaniei, serviciile de informaţii americane interpretau acest lucru ca fiind o dovadă de preocupare «legitimă» pentru drepturile minorităţilor. In schimb, dacă România ridica problema Basarabiei, acest lucru era văzut în cel mai bun caz ca o « revanşă » faţă de U.R.S.S., dar de cele mai multe ori era considerat drept o manifestare « agresivă » a unor pretenţii teritoriale”. Schimbările survenite la nivelul conducerii P.C.U.S., în octombrie 1964, în urma demiterii lui Nikita Hruşciov, şi la nivelul conducerii P.M.R., prin încetarea din viaţă, în martie 1965, a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, au făcut posibilă punerea în surdină a polemicii româno-sovietice în această chestiune. Aşa se explică, este de presupus, absenţa ei pentru un timp de pe agenda convorbirilor dintre noii lideri ai celor două partide – Leonid Brejnev şi Nicolae Ceauşescu – în timpul vizitei lui Nicolae Ceauşescu în U.R.S.S. în luna septembrie 1965. în mod evident, aceştia nu erau interesaţi să împovăreze cu o asemenea problemă relaţiile dintre cele două partide la începutul colaborării lor. Aceasta nu însemna, însă, abandonarea acestei chestiuni, care continua să mocnească, pentru ca să izbucnească în scurt timp.

La aproape două luni de la întâlnirea la nivel înalt din septembrie ’65, la Chişinău, primul secretar al C.C. al P.C. din Moldova, Ivan Bodiul, a adresat CC. al P.C.U.S. o scrisoare în care raporta despre „editarea în România a unor cărţi în care este denaturat,trecutul istoric al Moldovei”[4]. La 1 iulie 1966, C.C. al P.C. din Moldova adresa C.C al P.C.U.S. o scrisoare în care era atrasă atenţia asupra faptului că în România se contura tendinţa de a se demonstra că, în anul 1812, „Rusia a anexat o parte a teritoriului românesc unitar”, precizându-se că până în anul 1859 „nu exista niciun stat unitar român”. „În această ordine de idei – se menţiona în continuare –ocuparea Basarabiei în 1918 este tratată ca un act de reunire a pământurilor româneşti, iar soluţionarea justă (subl.n.) a chestiunii basarabene în anul 1940 este calificată acum de cercurile largi ale României ca un act nedrept de despărţire a poporului român”[5] Se exprima opinia că acestea erau acuzaţii grave, care vizau „aspecte importante, principiale” ale relaţiilor dintre popoarele român şi sovietic, propunându-se să li se dea o ripostă.

Se scotea, de asemenea, în evidenţă faptul că în multe lucrări apărute în România se exagera politica de cotroprire a ţarismului în această regiune, admiţându-se, totuşi, că un asemenea proces „a avut loc, dar nu în măsura în care se afirmă astăzi”. În acest context, se atrage atenţia că istoria cunoştea numeroase fapte ce ilustrau „tendinţa poporului moldovenesc de a trăi alături de cel rus într-un stat unitar”, amintind că pe parcursul secolelor XVII-XIX, domnitorii moldoveni „s-au adresat oficial de zeci de ori • Rusiei cu rugămintea de primi Moldova în supuşenia sa” şi că una din aceste cereri „s-a terminat cu încheirea, în 1711, a înţelegerii privind trecerea întregului principat moldovean în componenţa Rusiei”. În aceeaşi scrisoare se semnala abordarea critică de către conducerea de la Bucureşti a documentelor elaborate la congresele III, IV şi V ale Cominternului. „în aceste documente se constată ocuparea Basarabiei de către România şi asuprirea poporului moldovenesc; se susţine lupta oamenilor muncii din Basarabia şi Bucovina de Nord pentru reunirea cu Uniunea Sovietică, se confirmă existenţa naţiunii moldoveneşti independente, se dă o apreciere înaltă organizaţiei de partid din Basarabia în crearea şi bolşevizarea P.C.R., se caracterizează politica de agresiune a conducătorilor României regale şi cârdăşia lor cu fascismul german împotriva U.R.S.S.”. În egală măsură este sesizată „tentativa de a justifica intrarea României burgheze în război de partea Germaniei fasciste, se pune la îndoială însuşi faptul aservirii oamenilor muncii din Basarabia de către imperialiştii români şi autenticitatea luptei revoluţionare a muncitorilor şi ţăranilor din Basarabia pentru reunirea cu Patria Sovietică”. „În năzuinţa de a justifica ocuparea Basarabiei la începutul anului 1918 – continuă autorii scrisorii -ideologii burghezi din România au interpretat greşit chestiunea privind naţiunea română, au început a ignora faptul existenţei naţiunii moldoveneşti independente, a-i identifica pe moldoveni cu românii”.

Prof. dr. Vasile Buga, Centrul de Studii Ruse şi Sovietice „Acad. Florin Constantiniu”

– Va urma –

SURSA: http://www.art-emis.ro/cronica/cronica-literara/4840-pe-muche-de-cutit-relatiile-romano-sovietice-1965-1989-1.html

–––––––––––––––
[1] Moscova, 7-14 iulie 1964. autorul a prezentat această convorbire în volumul apărut în 2012.
[2] A.N.I.C., Fond CC. al P.C.R, Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 36/1964, Voi. II, f. 86. Ibidem, f. 85.
[3] Larry Watts, „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România”, Editura Rao, 2011, Bucureşti, p. 286.
[4] Vasile Buga, „Istoria se repetă: Probleme cu limba şi literatura română la Chişinău”, 1965, „Arhivele Totalitarismului”, nr. 1-2/2009, p. 194-195.
[5] Elena Negru, Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al României şi supărarea Moscovei. Disputa sovieto-română şi campaniile propagandistice antiromâneşti din RSSM (1965-1989). Studiu şi documente. Voi. 1 (1965-1975), Institutul Cultural Român, Chişinău, 2012, p. 139.

Publicat în Articole, DOCUMENTE NECOMENTATE, IN MEMORIAM | 1 comentariu

PROFESORUL ANATOL PETRENCU A ÎMPLINIT 64 ANI: LA MULŢI ANI!

Printre cei mai importanţi savanţi din ştiinţa istorică din Republica Moldova un loc de frunte  se atribuie istoricului, cercetătorului, patriotului şi Omului politic dr.hab Anatol Petrencu.

Domnia sa s-a născut la 22 mai 1954 în oraşul Căuseni. În perioada anilor 1961-1971 a învîţat la şcoala de cultură generală nr.1 din Căuşeni. Apoi a făcut serviciul militar obligator în armata sovietică  într-o unitate dislocată în Caucazul  de Nord. În anul  1975 devine student al anului I al facultăţii de istorie a Universităţii de Stat din Moldova.

În anul 1980 domnul Anatol Petrencu absolveşte cu succes această instituţie prestigioasă pe vremea ceea şi devine istoric de profesie, dar şi de vocaţie.

În 1982 se înscrie ca doctorand la Institutul de cercetări economice şi politice internaţionale ale Academiei de Ştiinţe a Federaţiei Ruse din Moscova.

Activitatea profesională a început-o la Catedra de istorie modernă şi contemporană universală a Universităţii de Stat din Moldova la  funcţia de asistent.

În perioada anilor 1985-2006 a lucrat asistent,conferenţiar, apoi profesor la Catedra de istorie modernă şi contemporană universală al Universităţii de Stat,actualmente-profesor la Catedra Istorie Universală a USM.

Domnul Anatol Petrencu în 1986 susţine teza de doctor în ştiinţe istorice pe tema: Relaţiile româno-italiene în anii 70-prima jumătate a anilor 80 ai secolului XX.

Deja în 1991 i se conferă titlul didactic de conferenţiar universitar, iar în 1998 susţine la Chişinău teza de doctor habilitat în ştiinţe istorice pe tema: Politica României privind Basarabia 1940-1944. Profesorul Anatol Petrencu este autor al multor monografii,manuale şcolare şi cursuri universitare, articole ştiinţifice şi de propagare a cunoştinţelor istorice.

Savantul este binecunoscut în cercurile academice din Republica Moldova şi peste hotarele ei, se bucură de o mare autoritate în rândurile studenţilor şi a întregii societăţi.

În 1999 domnului Anatol Petrencu i se conferă titlul didactic de profesor universitar.În perioada anilor 1998-2006 este Preşedintele Asociaţiei Istoricilor din Republica Moldova.În această calitate pledează pentru păstrarea în instituţiile de învăţămant din RM a două cursuri în domeniul istoriei-Istoria Românilor şi Istoria Universală.A fost unul din fondatori şi primul Preşedinte al Mişcării Acţiunea Europeană.

Distinsul istoric şi Om politic este căsătorit, are o soţie minunată,  doi copii frumoşi şi deştepţi. Îl cunosc pe dl.Anatol Petrencu de mulţi  ani.Este un Om de o cultură şi intelect avansat,  este un prieten devotat şi săritor la nevoie.

În ani 1987-1990 s-a inclus cu toată existenţa  şi cunoştinţele sale vaste în Mişcarea de renaştere şi eliberare naţională.A participat activ la redactarea şi scrierea primelor ziare şi reviste  cu caracter istoric şi naţional. Printre acestea se numără: „Patrimoniu”, „Cugetul” şi multe altele.

Pentru poziţia sa democratică şi patriotică nu odată a fost ameninţat, inclusiv şi membrii familiei sale din partea elementelor procomuniste, sioniste şi filoruse.

Talentul  său oratoric domnul Anatol Petrencu l-a manifestat la apogeu în mersul grevelor studenţeşti pentru apărarea Istoriei Românilor, care urma să fie scoasă din cursul de predare în timpul guvernării agrocomuniste.Mesajele sale înflăcărate şi pline de adevăr istoric încuraja tânăra generaţie şi o făcea mai rezistentă şi mai sigură.

Cred că personalitatea domnului Anatol Petrencu poate fi considerat un exemplu viu pentru tânăra generaţie a istoricilor şi politologilor din Republica Moldova şi nu numai…deoarece într-adevăr este un Om Deosebit, de la care ai ce învăţa multe.

Cu ocazia Zilei de Naştere, îl felicităm călduros şi îi dorim LA MULŢI ANI FERICIŢI!

Alexandru Moraru

Publicat în FELICITĂRI, Fotografii, OAMENI DEOSEBIŢI, PUNCTE DE VEDERE | 1 comentariu

Iunie 1944. Cu acordul regelui Mihai I, „Opoziția patriotică și democratică” cere sovieticilor să declanșeze o „ofensivă rusă masivă pe frontul român”

La 1 iulie 1944, George Duca a transmis ambasadoarei sovietice la Stockholm, Alexandra Kollontai, un proiect de plan al „Opoziției patriotice democratice” (Partidul Național-Țărănesc, Partidul Național Liberal, Partidul Social Democrat și Partidul Comunist Român) , elaborat „sub direcția M.S. Regelui”, referitor la „înlocuirea regimului actual printr-un guvern care își va asuma sarcina de a organiza ieșirea României din război, ca și încheierea unui armistițiu cu cele trei puteri aliate”[1].

Ajungând la concluzia că „ar fi o iluzie pentru Aliați posibilitatea unei înțelegeri eventuale cu mareșalul Antonescu […] orice colaborare cu mareșalul Antonescu este astăzi în afara posibilului […] « Opoziția patriotică și democratică » română considera că « un ajutor aliat » constituia « o condiție esențială » pentru reușita schimbării de regim. Prima condiție pusă de opozanții regimului Antonescu consta într-o « ofensivă rusă masivă pe frontul român, care va trebui să fie declanșată cel mai târziu la 24 de ore după schimbarea guvernului »”[2].

Considerată a fi „indispensabilă”, ofensiva trupelor sovietice (pe teritoriul național, în Moldova și Basarabia), urma să fie „sprijinită de atitudinea trupelor române”, care „vor primi ordinele necesare cu scopul de lăsa să treacă trupele sovietice, pentru a continua apoi lupta alături de armatele aliate”.

Peste ani, Emil Bodnăraș confirma și el acest proiect de plan, declarând: „Pe noi ne-a informat Niculescu-Buzești că le-a transmis, eu însă nu-mi aduc aminte să fi primit vreo comunicare că s-a înțeles ceea ce vrem noi. Noi cum vedeam? Vedeam declanșarea ofensivei pe front în Z+1. Adică noi să dăm drumul și imediat ce ei (germanii – n.n.) vor încerca cu forțele de pe front să se miște împotriva noastră, să intervină sovieticii ca să nu pățim ce au pățit polonezii la Varșovia… Noi nu am primit o comunicare de la sovietici că au înțeles ce vrem să facem”[3].

Sovieticii și-au urmat însă propriile interese, au declanșat mai întâi operațiile militare „Bagration” (23 iunie 1944, în Bielorusia) și „Lvov-Sandomierz” (13 iulie 1944, în nord-vestul Ucrainei și sudul Poloniei) și numai după înfrângerea trupelor germane din Bielorusia și Ucraina au declanșat operația „Iași-Chișinău” (20 august 1944), atât de mult dorită de „opoziția patriotică și democratică” română, cu trei zile înaintea loviturii de stat de la București[4].

Col (r) Prof. univ. dr. Alesandru Dutu

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4831-iiunie-1944-cu-acordul-regelui-mihai-opozitia-patriotica-si-democratica-cere-sovieticilor-sa-declanseze-o-ofensiva-rusa-masiva-pe-frontul-roman.html

–––––––––––––
[1] Cristian Popișteanu, Florentina Dolghin, O variantă la 23 august 1944. Dosare desigilate (III), în „Magazin istoric”, octombrie 1991, p. 23-30
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.

Publicat în Articole, Documente, DOCUMENTE NECOMENTATE | 1 comentariu

ALEXANDRU GANENCO: SERVICIILE SECRETE SOVIETICE ÎN PERIOADA RĂZBOIULUI II MONDIAL

Video | Publicat pe de | Lasă un comentariu

UNIREA – SUSŢINUTĂ DE CLUBUL ISTORICILOR (şedinţa din luna martie 2018)

Publicat în Articole, ÎN OBIECTIV, Documente, ISTORIA IN IMAGINI, PUNCTE DE VEDERE, Video, ŞTIRI DE ULTIMA ORĂ | Lasă un comentariu