ÎN MEMORIA TATĂLUI MEU VALERIU ION MORARU (4)

            ÎN MEMORIA TATĂLUI MEU VALERIU ION MORARU (4)

Valeriu Ion Moraru Raculesti 20 mai 1948 001.jpg djexonSpuneam anterior că tatăl meu, Valeriu Ion Moraru încă din copilărie se pricepea excelent la pescuit, cel puţin acest lucru mi l-a spus mama lui şi bunica mea Doamna Parascovia Teodor Moraru, născută Tatarovici, prima Femeie- învăţătoare din satul Jevreni, judeţul Orhei.

Tata toată viaţa a fost considerat pe bună dreptate un pescar de vocaţie. Prindea peşte în Răut cu undiţa, cu fatca, cu volocul şi cu năvodul. Cu un efort considerabil cu ajutorul vărului său Vladimir Valerian Tatarovici, unul din cei mai vestiţi medici-chirurgi din oraşul Odessa în perioada respectivă), a izbutit să cumpere un năvod cu o lungime de 25 metri pentru a prinde peşte în Răut.

Părintele meu a vrut să devin şi eu un meşter în arta pescuitului şi din acest motiv încă fiind în clasa 2 mi-a cumpărat un manual de limbă franceză pentru începători, dar nu pentru a învăţa franceza, ci a învăţa literele latine pentru a cunoaşte româna adevărată nu cea stâlcită numită moldovenească, care se scria cu litere chirilice. Cartea se numea „Mon ami” şi era editată la Moscova. Acest lucru se întâmpla în anul 1961- 1962. Împreună cu această carte tata mi-a dăruit şi un set de prins peşte: cârlige, pluteţe, greutăţi, câteva zeci de metri de fir artificial transparent care nu se observa în apă care o numeam jilcă. Într-o sâmbătă tata mi-a spus că mergem la via de la deal, iar apoi vom merge la pădurea de lângă satul nostru care se chema Şăbana. Nu înţelegeam ce vroia tata de la mine? A curăţi via eu nu ştiam şi nu puteam să-i fiu de ajutor, iar după curăţitul la 4 ari de vie nu prea cred că mai dorea să meargă la pădure, şi pentru ce? Dar ce puteam zice, vorba tatii – era lege!

Valeriu Moraru cu delegatul din Cuba 001.jpg  DjexonA venit şi aşteptata  misterioasă zi de sâmbătă, mama ne-a pus mâncare şi apă, iar tata şi-a luat o sticluţă de vre-o 400 grame de vin alb. M-am îmbrăcat şi eu în haine de lucru şi ne-am pornit spre via de la deal (fiindcă pe lângă casă mai aveam vre-o 18 ari de vie şi pomi fructiferi). Cred că până acolo erau vre-o 3-4 km, iar de acolo până la pădure încă vre-o 3 km. Am mers pe jos ca de fiecare dată, iar tata mi-a povestit multe lucruri frumoase, interesante şi utile. Şi dacă facem o paranteză, apoi trebuie să spun, că el a fost pentru mine acel Om, care s-a străduit să „nu-mi dea peştele, ci să mă înveţe să-l prind singur!”. Până l-a urmă se pare că a izbutit!

La vie tata a scos din buzunar o foarfecă de vie nouă şi mi-a spus că  este pentru mine şi că astăzi mă va învăţa să curăţ viţa de vie, lucrul pe care l-a făcut cu plăcere. Am prins repede „tehnologia” şi m-a lăsat să curăţ singur un butuc. După ce a verificat, a zis „bravo!” şi am început împreună să curăţim via. Avea şi el o  foarfecă de vie, era mai veche, dar o ţinea într-o stare ideală, ascuţită, unsă şi curată.

Nu am găsit acest lucru complicat, dar se cerea o anumită putere în mână, mai ales la viţa de vie mai groasă. Pe la orele 14 deja terminasem lucru, ne-am aşezat să mâncăm şi tata a spus că după masă mergem la pădure. I-am spus cu nu vreau, sunt obosit, mă dor mâinele şi picioarele…mi-a răspuns zâmbind, că mă voi odihni mâine la Răut.

– Ce să facem la râu, dacă afară încă e răcoare de scăldat?

– Să pescuim! La pădure mergem nu numai să vedem frumuseţea ei sau al izvorului, ci să te învăţ să alegi cozi bune de alun pentru confecţionarea undiţei.

    Prospeţimea şi frumuseţei pădurii era imposibil de descris…tata m-a dus direct la un alun de la care am  tăiat prima coadă de undiţă…  în total ne-am înarmat cu 7 cozi de alun şi am pornit spre casă, iar în drum părintele mi-a povestit multe întâmplări despre rolul pădurii în lupta românilor împotriva turcilor şi ruşilor, despre haiduci etc.

Fiul meu Traian Moraru la pescuit cu undiţa

Fiul meu Traian Moraru la pescuit cu undiţa

În anii de şcoală şi de studenţie în vacanţă, după ce termiam lucrările agricole din grădină sau la deal, mergeam la Răut ducând în spate năvodul, eu dintr-o parte şi tata din cealaltă. Cred că am început să facem acest lucru când am învăţat să înot, prin clasa 6. Până atunci pescuiam cu câteva undiţe. La pescuit uneori venea cu noi cumnatul tatei, unchiul Petru Ursu din Măşcăuţi, Criuleni, originar din satul Mârzăşti, Orhei. Când a mai crescut, îl luam cu noi pe fiul meu Traian, apoi şi pe cel mai mic, Boris. În anii de studenţie, des invitam acasă la Jevreni pe prietenii, colegi de facultate mai apropiaţi. Sigur că printre ei era în primul rând Andrei Constantin Grosu, un coleg zdravăn, deştept şi veşnic setos de cunoştinţe, din comuna Cioara din părţile Lăpuşnei, dar atunci localitatea era în componenţa raionului Kotovsc(azi Hânceşti). Printre cei mai apropiaţi era şi un alt coleg din satul Sofia, Drochia, Liviu Gâscă, precum şi Marcel Bompa, Vladimir Cojocaru. Eram prieten şi cu câţiva băieţi de la limbi străine  Andrei Bulat şi fraţii Iurie şi Vasile Stoianov (spaniolă),Veaceslav Filip (engleză) şi alţii. 

În anii cât am fost student şi câţiva după, Răutul era foarte bogat în peşte. Au fost ani când aduceam cu tata mult peşte acasă, uneori chiar un sac-doi plin cu somn şi crap. Nu este nici o exagerare, în satul nostru erau trei mari pescari – Sava Racu, Valeriu Moraru şi  Moş Chostache (cu regret i-am uitat numele). Cu mare plăcere îmi amintesc de acei ani frumoşi şi plini de evenimente interesante în sânul naturii. 

Din stânga al doilea rând de jos Sora mea Silvia, tatăl meu, in drept cu tata sus e mama Lidia Andrei Moraru

Din stânga al doilea rând de jos Sora mea Silvia, tatăl meu, in drept cu tata sus e mama Lidia Andrei Moraru

De mic copil mă învăţa să iubesc munca. El, tatăl meu, în majoritatea cazurilor mă educa prin propriul exemplu. A fost un Om căreia i-a plăcut în aceiaşi măsură şi munca intelectuală şi cea fizică. Credea în oameni, (uneori chiar cu o naivitate de copil) şi îi ajuta pe toţi cu ce putea. Pe o sumedenie de băieţi şi fete din sat, absolvenţi ai şcolii de 8 ani, apoi şcolii medii Jevreni i-a trimis personal la diferite şcoli profesionale, şcoli pedagogice, medicale, agricole şi instituţii superioare de învăţământ. Fiind director de şcoală mai bine de 14 ani, (în prealabil îndeplinind funcţiile de învăţător la clasele primare (câţiva ani şi în satul vecin, Răculeşti), profesor de istorie şi ştiinţe sociale, şef se studii) a depus un efort major pentru a organiza procesul instructiv-educativ în instituţia de învăţământ pe care o conducea şi de a duce la bun sfârşit construcţia clădirii actule a Şcolii medii Jevreni. Până la acest eveniment, clasele elevilor şcolii erau împrăştiate în câteva clădiri neamenajate, care nici nu erau vecine una cu alta.

În anii când se desfăşura construcţia actualei clădiri a şcolii, deseori se întâmpla că maşinile încărcate cu materiale de construcţie veneau spre sfârşitul programului de muncă şi n-avea cine să le descarce. În aceste situaţii, tata găsea câţiva flăcăi din sat sau elevi din clasele superioare şi el personal îndeplinea această muncă grea de hamal, fără a primi pentru aceasta vre-o recompensă bănească sau de altă natură. Din contra, din propriul buzunar (iar când n-avea, împrumuta!) cumpăra hrană şi băutură pentru ai mulţumi pe cei antrenaţi în această muncă grea. La asemenea clăci nu odată am participat şi eu, că nu era omeneşte ca băieţii să muncească, iar feciorul directorului şcolii să fie un simplu spectator…

din stânga de jos eu în copilărie, cu un an înainte de a merge la şcoală.

din stânga de jos eu în copilărie, cu un an înainte de a merge la şcoală.

Un vis al tatălui meu era deschiderea unui muzeu de istorie al satului Jevreni. Cine dacă nu un istoric putea face acest lucru? Cine dacă nu un director de şcoală putea mobiliza părinţii şi copiii, tinerii şi bătrânii pentru o campanie de colectare a obiectelor, materialelor, documentelor, fotografiilor etc. pentru un eventual muzeu de istorie al satului? Este greu de spus câţi ani a adunat tata obiecte şi documente prin localitate. Ştiu numai că vre-o două concedii şi le-a petrecut la Arhiva de Stat a RSSM (actuala Arhivă Naţională a RM). Am scris mai multe articole despre procesul şi înfiinţarea Museului de istorie din satul Jevreni, care şi-a deschis uşile la 8 mai 1985, după cum relata şi gazeta raională „Biruitorul” nr.58 din 14 mai 1985 (pag.4). Printre aceste articole se numără şi „Vetre strămoşeşti: Jevreni” scris de mine şi publicat în săptămânalul „Glasul Naţiunii”  nr.14 din 10 aprilie 2003 (pag.12) şi materialul de bază la titlul Jevreni din Encicopedia publicistică „Localităţile Republicii Moldova”, volumul 7 editată de Fundaţia „Draghiştea” apărută la Chişinău în 2007 (pag. 576- 583).

ro 5

Despre Muzeul de istorie al satului Jevreni, Criuleni, întemeiat şi condus de tatăl meu Valeriu Ion Moraru, găsim informaţii interesante şi într-o lucrare excepţională de sinteză, semnată Constantin Gh. Ciobanu şi Mihai Ursu, doi muzeografi de importanţă naţională intitulată „Evoluţia reţelei muzeale din Republica Moldova” apărută la Chişinău în 2014 la Tipografia Reclama (pag.145- 146).

Evolutia retelei muzeale din RM coperta 1 001autograf evolutia retelei muzeale din rm 001

În acest studiu ştiinţific important despre toate muzeele din RM este şi un articol despre Muzeul  de Istorie şi Etnografie din Criuleni, întemeiat şi condus de mine un deceniu. Ca să nu fiu învinuit în lipsă de modestie, mai bine reproducem cele 3 pagini despre acest edificiu cultural din Criuleni, la care tangenţial şi-a adus aportul şi părintele meu.

muzeul de istorie si etnografie Criuleni 001

muzeul de istorie si etnografie Criuleni sfarsit 001

muzeul de istorie si etnografie Criuleni IMAGINI 001

(Va urma)

                                                      Alexandru Valeriu Moraru

Anunțuri

Despre SECRETELE ISTORIEI

Alexandru Moraru, istoric-arhivist si publicist, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, autor și editor al mai multor cărți și culegeri de documente și materiale elaborate în urma cercetărilor de arhivă, sute și sute de articole și investigații documentare.
Galerie | Acest articol a fost publicat în Documente, Fotografii, IN MEMORIAM, ISTORIA IN IMAGINI, OAMENI DEOSEBIŢI, VIBRAŢIA SUFLETULUI. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la ÎN MEMORIA TATĂLUI MEU VALERIU ION MORARU (4)

  1. Pingback: ALEXANDRU MORARU: TOATĂ PUBLICISTICA DIN ANUL 2015 | Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru

  2. Pingback: PUBLICAȚIILE LUI ALEXANDRU MORARU DIN 2015 | ALEXANDRU MORARU BLOG

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s