ROMÂNISMUL ÎN BASARABIA ȘI UNIREA

(În legătură cu apropierea Centenarului de la istorica hotărâre a „Sfatului Țării” din 27 martie 1918 referitor la Unirea Basarabiei cu România, apar declarații contradictorii ale unor persoane publice din Republica Moldova, referitor la aprecierea acestui eveniment important în destinele acelor care locuiau în spațiul dintre Nistru și Prut.

Nicolae Popovschi (1875–1948), scriitor, istoric, publicist, pedagog, unul din condeierii care după anul 1905 au pus începutul scrisului românesc în Basarabia, unul din organizatorii învățământului național în Basarabia în anul 1917, care a deținut funcția de șef al învățământului secundar din Basarabia în anii 1918–1920, publică articolul „Românismul în Basarabia și Unirea” în Nr. 6 din anul 1922 al revistei „Viața românească”, editată la Iași de Constantin Stere, în care arată că Unirea nu a fost impusă, ideea unirii nu a fost inspirată din afară,. ci a venit din adâncul vremurilor și a crescut în sufletul poporului, a izvorât din adâncul sufletul moldovenilor(românilor) din Basarabia, din Românism.

Reieșind din aceia că acest articol nu a fost publicat de aproape două decenii în publicațiile periodice din Republica Moldova(revista „Cugetul” 1997) și poate prezenta interes pentru cei care vor discuta despre evenimentul Unirii din 1918, propun atenției Dumneavoastră conținutul acestui articol.)

Revista „Viața Românească” 1922 Anul XIV. IUNIE №6 (www.dacoromanica.ro)

ROMÂNISMUL ÎN BASARABIA ȘI UNIREA

Au trecut aproape patru ani de când s-a făcut unirea între Basarabia și România, dar nici astăzi nu putem spune că noi, frații, ne înțelegem bine unii pe alții. Unii dintre cei de peste Prut cred încă și acuma că în Basarabia nu există aproape niciun element sănătos și puternic, bine păstrat, pe care s-ar putea sprijini viața viitoare a neamului întregit. Alții socot că Basarabia e un sfinx în care nimeni n-ar putea să ghicească ce taine se ascund, când și cum vor ieși ele la iveală. Sunt însă oameni, mai hotărați în judecata lor și mai întunecați în gândiri, care cred că, cu alipirea Basarabiei, nu s-a făcut decât încurcătură și că nu se știe încă ce urmări ea va avea. Nu e deci lucru de mirare întrebarea obișnuită ce se pune Basarabenilor, îndată ce el trece Prutul: Cum mai este starea spiritelor la d-voastră în Basarabia?…

Credem că în astfel de împrejurări, mai ales în vederea vieții nouă ce se plămădește în țară, ar fi foarte necesar să ne gândim cu tot dinadinsul: Ce e cu Basarabia? De.la sine se înțelege, că nu e vorba de starea ei economică sau socială, de natura ei: ne interesează altă latură a vieții ei și anume starea ei sufletească, din care a ieșit unirea.

Într-o vreme se vorbea că orice cale duce la Roma. Astfel am putea zice și noi că orice întrebare, privitoare la Basarabia de astăzi, duce la cel mai mare eveniment din vremea din urmă — la unire. Aici însă în primul rând trebuie să amintim faptul însemnat, că unirea cu România a fost hotărâtă de Sfatul Țării, de către Basarabeni. Veți zice că faptul acesta e bine cunoscut. Adevărat ; e însă necesar ca nici un moment să. nu-l scăpăm din vedere. Mai mult încă: E mare nevoie si ne gândim asupra înțelesului lui, asupra însemnătății lui, căci de felul cum îl vom înțelege, atârnă activitatea noastră ulterioară, îndrumarea și sporul muncii noastre.

Întrebarea întâia, care ni se prezintă când ne oprim asupra acestui fapt, e următoarea: De unde au izvorât acele sentimente, acea însuflețire care au adus pe Basarabeni la unire? Unde au fost ascunse aceste sentimente atâta amar de vreme și cu ce au fost ele susținute, cu ce au fost hrănite ? Cu un cuvânt ce era Basarabia în privința românismului în momentul unirii ? Și această întrebare nu e numai o chestie de interes teoretic, căci a lămuri starea românismului în Basarabia în ajunul unirii înseamnă a cerceta terenul, țarina, asupra căreia e menit să se desfășoare ulterioara activitate culturală, iar pentru o asemenea opera nu e cu totul indiferent dacă terenul va fi unul sau altul.

Mult s-a vorbit și chiar s-a scris ceva cu privire la continuitatea firului românismului în Basarabia din momentul răpirii ei de către Ruși aproape când în anii din urmă. S-au făcut oarecare cercetări și s-a dovedit că aproape în tot cursul veacului trecut, în Basarabia au fost cărturari, iubitori de neam, mai mult sau mai puțin erudiți și iscusiți în mânuirea condeiului, care se interesau de limba, literatura și cultura românească și chiar au tipărit articole în chestii literare (Gh. Gore), care cercau să facă lucrări originale — gramatici, versuri etc. (Donciu, Sârbu, Hîncu și alții). Aceste cercetări sunt, putem zice, începătoare și — cine știe ? — poate că cu vremea vor mai ieși la iveală și alte fapte de aceiași natură care ne vor completa cunoștințele noastre, deocamdată foarte reduse, cu privire la perioada întunecată a istoriei Basarabiei. Dar — să ne ierte d-nii cercetători ai acestei chestii — suntem de părere că, pentru a cunoaște acel teren de unde a răsărit unirea, pentru a înțelege acel curent subteran, de unde a pornit marea opera istorică a alipirii, prea puțin ne dau cercetările pomenite.

Nu tăgăduim, e lucru foarte interesant a urmări cu gândirea, cum se manifesta românismul în acele suflete răzlețe basarabene care, în conștiința lor și în interesele lor intelectuale, se opreau asupra naționalității, asupra limbii, literaturii românești, etc. Însă o mica întrebare: Avut-a mișcarea din urmă, care ne-a adus la alipire, vre-o legătură cu aceste manifestări rătăcite în pustiul rusismului? Fost-a vre-o înrâurire eficace din partea acestor iubitori de limbă și de neam asupra acelor Basarabeni, cărora le-a căzut fericirea să înfăptuiască unirea? Credem că nu. Ne vom lămuri.

Foarte bine ne-aducem aminte de întâile momente ale mișcării din urmă. Un moment prevestitor a fost anul 1906. Când cu isprăvirea rușinoasă a războiului cu Japonia, în Rusia a pornit ,,mișcarea eliberatoare” (osvoboditelnoe dvijenie), atunci s-a ivit și deșteptarea naţională a Moldovenilor basarabeni, care începuse a se dezmorți după un somn de moarte. în Chișinău, cu sprijinul și povața d-lui C. Stere, a început să iasă de subt tipar ,,Basarabia” — întâiul ziar românesc în provincia noastră, subt conducerea unui comitet. Comitetul era compus din cinci membri — Em. Gavriluță, avocat (răposat); Vas. Hartia, profesor (răposat).; Ion Pelivan, actual deputat; Nicolae Florov, profesor și subsemnatul. La ziar au luat parte, la început și mai târziu, Pant. Halippa, Alex. Mateevici (A. Mateescu, răposat), Mihail Vântu, N. Stârcea, frații Inculeț, I. Usinevici și alții, toți intelectuali, toți tineri, afară de d. Gavriluță. Care era mai în vârstă. Cine erau după trecutul și obârșia lor? E foarte interesant de relevat că toți erau din tagma duhovnicească sau din pătura țărăneasca și toți, cu o mica excepție, erau crescuți prin sate românești.

Trecem la al doilea moment care a avut loc în 1917. Peste două luni de la izbucnirea revoluției a doua în Rusia, la 17 aprilie, în Chișinău, s-a luat hotărârea, de către Zemstva Gubernială, să se înființeze o ,,comisiune moldovenească,, pentru îngrijirea celor trebuitoare Moldovenilor basarabeni, și anume, cum se spune în hotărârea Adunării Zemstvei, ,,pentru introducerea predării în limba moldoveneasca în școalele începătoare (narodnică) din Basarabia”.(1 Vezi hotărârea Upravei Zemstvei Guberniale Basarabene din 21–22, Aprilie, 1917, subt №206.354 ) În această comisiune au fost alese următoarele persoane: 1) Alexandri N. 2) Arvinte Pav., prof. 3) protoiereu Baltag A. 4) Bogos T., preot 5) Anghel V. 6) Gavriluță A., învățătoare 7) Gonata G. 8) Gore P. 9) Goian, cooperator 10) Gropa A., cooperator 11) Grosu P, veterinar 12) Ciobanu, învățător 13) Ciubuc G., profesor 14) Gurie, arhim. 15) preot. Guciujna P. 16) Hartia V., prof.,17) Herța V., 18) protoiereu Humă V. 19) Ignatiev M., preot 20) Neaga T., prof. 21) Parteni C., preot 22) Popovschi N., prof. 23) Popovici C., preot 24) Sacară, învăț. 25) Știucă 1., preot 26) Ursu C., preot.

Aici vedem același lucru: Afară de patru persoane dintre membrii vechi ai Zemstvei, care erau aleși (în Zemstvă) pe baza ,,cenzului electoral”, toți ceilalți membri ai comisiunii moldovenești, cu o singură excepție (d. Alexandri), sânt sau preoți, sau fii de preoți și de țărani. încă un amănunt foarte caracteristic. Aproape toți aleșii au fost iarăși din cei crescuți prin satele moldovenești. Si ceva mai interesant: din comisiune n-a făcut parte aproape nici un orășean, crescut chiar în familie românească fie din tagma duhovnicească sau din altele. Putem face încheierea cea mai logica, că deși părinții poate erau veniți din sate românești, atmosfera însă înstrăinată a orașului a pustiit sufletul membrilor familiei lor cu desăvârșire, întrucât nu mai simțeau nici o cerință sufleteasca să se asocieze la mișcarea națională.

Dar trecem la al treilea moment — cel mai însemnat, mai maiestos și hotărâtor la vremea când s-a înființat și a muncit ,,Sfatul Țării”, vedem același lucru, însă în împrejurări și într-o măsură și mai instructivă. E lucru cunoscut că dintre toți cei 138 membri, câți erau in ,,Sfatul Tării” în momentul unirii, majoritatea covârșitoare și anume 103 inși au fost Moldoveni. Având însă în vedere că mai mulți deputați au fost, unii trimiși de către diferite organizații militare (44 membri) și alții — aleși de către al III-lea congres al delegaților țărani (36 membri), ținând samă asemenea că, din numărul total al deputaților (138), majoritatea (85) erau țărani dintre fracțiunile acestui așezământ cel mai mare și mai puternic era blocul moldovenesc (75–80 deputați),( Ion Pelivan. L ‘Union de la Bessarabie a la lière-Patrie-La Roumanie”, Paris, 1919. Pag. 45–47) — și putem încheia, fără să fim învinuiți de exagerare, că majoritatea covârșitoare a membrilor Sfatului Țării” era compusă din țărani basarabeni români sau din fii de țărani crescuți în apropierea vetrei țărănești, dacă nu chiar la această vatră.

Ne întrebăm, daca mulți dintre acești luptători pe terenul național, începând chiar cu anul 1906, cunoșteau cărțile și articolele tipărite în trecut de către Basarabeni și privitoare la cultura română. Am putea să punem chestia și altfel: Mulți dintre acești luptători cunoșteau literatura, cultura română? Mulți din ei în activitatea lor erau porniți de îmboldiri conștiente, de cunoștințe precise, luate din istoria, literatura română, de concepții clare, întemeiate pe o înțelegere adânci a cerințelor neamului, a idealului național? Nu și iarăși nu. Adevărat, cu cât mai aproape de zilele noastre, mai ales după 1906, cu atât mai multe cărți romanești se răspundeau în Basarabia, numărul cetitorilor acestor care sporea; creșteau și cunoștințele de literatură românească. Însă pentru toți acei care au avut putința să urmărească mai de aproape mișcarea despre care-i vorba, e lucru evident că nu aceste cunoștințe foarte vagi, răzlețe, superficiale — au fost factorul puternic al mișcării, nu de la dânsele venea acel imbold care i-a determinat pe Basarabeni să facă alipirea. Era, trebuia să fie o altă putere mai profundă care, fără să atârne de cunoștințele întâmplătoare, de părerile personale ale acestor oameni, cu atât mai imperios și mai sigur i-a îndrumat pe calea istorică.

Vom încerca să descoperim această putere.

III

Am văzut că aproape toți Basarabenii, care din 1906 au lucrat pentru românism la noi, au fost sau fii de țărani sau din tagma duhovnicească, cu alte cuvinte — de pe lângă țărani. De la sine se înțelegea că dacă e vorba de o putere îndrumătoarea în istoria românismului în Basarabia, ea nu putea fi alta decât țărănimea basarabeană. Si într-adevăr, când ne gândim la această pătură obștească din Basarabia, când cercetăm viață ei, gândirile, sentimentele, obiceiurile, limba și toate manifestările în care se răsfrânge sufletul ei, aflăm aici o lume întreagă de idei, de sentimente, de credințe, care privesc nu numai prezentul și viitorul, ci și trecutul. Această lume încă îi așteaptă cercetătorul ei, și e greu de prevăzut la câte încheieri de mare preț ne va duce o astfel de lucrare. Pentru noi însă în momentul de față e mai interesanta alta chestie :-De unde lua țărănimea basarabeană acea bogăție sufletească, acea nemărginită tărie și hrana, care i-a dat putere săi păstreze natura etnica, fără nici o stricăciune, timp de mai mult de o sută de ani ? Nu găsim decât un singur răspuns — limba.

A fost mare noroc ca politica de rusificare a guvernului țarist n-a putut distruge aceasta puternica arma a românismului în Basarabia. Mare primejdie era școala ruseasca; însă ocârmuirea moscovita nu prea purta grija de instrucția populației, mai ales a celei de prin sate. Pe timpul lui Alexandru III (1881–1894), inspiratorul sau, vestitul Pubedonosțev, de altfel om foarte cult, avea și se baza chiar pe concepția că învățătura e dăunătoarea pentru poporul de jos, și prin diferite măsuri stăruia sa împiedece luminarea poporului. Școlile care totuși existau, se mărgineau la un program foarte redus.

Cu atât mai puțin folos putea să aducă școala ruseasca Românilor basarabeni, pentru care ea era cu totul străină. După un chin zadarnic de câțiva ani ei, întorcându-se în mediul românesc uitau tot ce învățaseră. Ce e de mirare, daca chiar conducătorii învățământului mărturiseau, în dările lor de sama, că școala are prea puțin spor și că piedica cea mai mare e lipsa de corespundere între scoală rusa și elementele străine! Un director al învățământului primar se plângea că în Basarabia ,,elementele străine foarte greu se prefac în Ruși”, ca în timpul verii elevii ,,adesea uita cuvintele și expresiunile rusești învățate, astfel că la începutul noului an școlar au nevoie iarăși de a învăța și însuși cuvintele și expresiunile, studiate mai înainte”.( Jurn. șed. Adunării Zemstvei Guberniale din 1905, pag. 118 )

Putem altfel spune ca, din partea școlii rusești, limba Românului basarabean a rămas nevătămată. Departe ajunse țarismul asuprind popoarele supuse, însă în aceasta cetate el n-a putut pătrunde. în schimb a fost un alt mijloc, altă putere care susținea această licărire a românismului în Basarabia — aceasta putere a fost biserica.

Nu odată s-a spus și chiar s-a scris, ca în Basarabia într-o vreme și slujba bisericeasca se făcea în limba ruseasca, fiind oprita cea românească. Nu e exact: în mai multe sate românești din Basarabia slujba s-a făcut toata vremea în românește, uneori și în rusește. Nu știm cum privea stăpânirea acest lucru: ori ca pentru unele cazuri se făcea excepție, ori ca masurile autorităților rămâneau nebăgate în samă — oricum ar fi, slujba bisericească în limba română de fapt niciodată n-a fost scoasa din uz. Vom cita un caz, poate mai caracteristic decât altele, caci a avut loc în apropiere orașului, cum se zice subt mâna autorităților bisericești; e vorba de cele petrecute într-un sătucean românesc Visterniceni, zis și Râșcânovca (suburbia Chișinăului), unde timp de 38 de ani, până la 1897, a preoțit părintele subsemnatului. La Visterniceni, pe la 1882–1885 trudea încă un diacon de vre-o 90 de ani ,,moș diacon cel bătrân” — cu pronumele Ciuș, care lua parte la slujba bisericeasca și nu cunoștea nici o boabă rusească. În biserica Visternicenilor încă se păstrau cărți românești, tipărite la mânăstirea Neamțului și, după cât ne-aducem aminte, aproape nu era nici o carte rusească, afară de evanghelie; și pe aceia o scoteau din veșmântărie numai la Paști, când evanghelia se cetea în două limbi. Pe de altă parte toată cântarea, afară de câteva ectenii, se făcea în românește. Diaconul Petcu (înlocuitorul lui Ciuș) cunoștea psaltichia și era cântăreț vestit în tot orașul. Mulțumită lui, la slujbă se adunau țărani din împrejurime, din alte sate. De se întâmpla vre — o înmormântare, ori cu vre — o altă ocazie, se știa că la sfârșitul mesei, fiind rugat de țărani, ,,părintele diaconul” va cânta ceva din cele bisericești. Și nu vă puteți închipui, cu câtă mulțumire îl ascultau toți mesenii. Chiar la boierii români din Chișinău, deși în mare parte înstrăinați, la toate treburile bisericești diaconul Petcu era poftit. Căci cine ca dânsul știa să pătrundă inimile cu cântarea la „prohodul Mântuitorului”! Cine mai frumos cânta ,,De tine se bucură toată făptura”, ,,Cuvine — se cu adevărat”!

De asemenea, predicile se făceau în românește. Ca să înțelegeți în ce măsură aceste predici corespundeau cerințelor vie putem mărturisi că nu era predică în urma căreia ascultătorii să exprime mulțumirea cu cuvintele Bogdaproste! Dumnezeu să-ti dea sănătate!” Treceau zeci de ani, și țăranii își aduceau aminte de cele rostite în biserică, fapt care spune mult în privința sufletului român din Basarabia.

Aceleași lucruri le-am putea spune cu privire și la alte sate, de pildă Vărzărești, Lozova, Ciorești, Cornești, Strășeni. Cine din generația noastră n-a apucat încă în viață membri ai clerul-diaconi, cintăreți-dascali, care să nu știe de loc rusește sau foarte puțin și care prin urmare, cu toate insistențele stăpânirii rusești, nu puteau să facă slujba bisericească decât în românește.

Încheierea necesară la care ne conduc pe noi faptele, de către noi înșine observate, e aceia că între satele românești biserica, în Basarabia, era cea mai strânsă legătură; iar din punct de vedere național această legătură a fost de mare însemnătate de oarece printr-însa era susținută limba.

Trecând la conținutul acestei limbi, vom adăoga la cele spuse mai sus, că a avut toată dreptatea neuitatul poet basarabean preotul Mateevici când, în versurile sale ,,Limba noastră”, ne spune că limba noastră — i o comoară în adâncuri înfundat”, e „limba vechilor cazanii”, e „vechi izvoade, povestiri din alte vremuri”.

Toate aceste definiții nu-s numai podoabe retorice, dar și adevăruri neîndoielnice. și aici deocamdată rămâne nelămurită chestia, ce conținut și-a păstrat limba Românului basarabean, — căci acele adunături de cântece, câte au fost culese în Basarabia, sunt — nici vorbă — prea departe de a cuprinde tot ce se găsește în limba română din Basarabia. Pe lângă cântece, există în limba noastră o mulțime de zicători, de povești, de istorii — tradițiuni. Acum vre-o cinci ani un preot bătrân (Vladimir Baltag din Cojușna) ne-a povestit istoria unui șir de sate basarabene, întrețesută cu mai multe întâmplări din viață lui Ștefan cel Mare. Când Ștefan Vodă alunga turcul, ne istorisea cucernicul bătrân, s-a oprit pe valea Bicului în niște lozie, si acolo s-a făcut Lozova. Altă dată s-a dus la vânat prin codrii Bâcului și multă plăcere a avut prinzând o capră sălbatecă în locul acela, unde astăzi e Căpriana. Nu odată stătea el la un vornic al sau, care locula unde astăzi se află Vornicenii. Tot de la Ștefan cel Mare se trage și numele satului Vadu-lui-Vodă — unde, cum își aduce aminte memoria poporului,-nu odată trecea Nistru Marele Voevod apărându-si moșia”. De la maică-mea, fiică de preot din ținutul Orheiului, am auzit o limbă minunată, o mulțime de zicători, de „tăclăli”, cum le zicea ea, din care pe urmă multe le-am aflat la Creangă și la alți scriitori români, despre care maici-mea, venită dintr-un sat românesc depărtat și ne știind nici carte, nu auzise deloc.

Într-adevăr limba română pentru țăranii din Basarabia a fost cea mai scumpă „comoară”, păstrată și „înfundată în adâncuri” unde n-au putut-o ajunge vijeliile vremurilor vitrege. Au învățat-o, cum zice A. Russo, „la izvorul ei adevărat, la școala terilor, a nevoilor si a istoriei neamului” (Cugetări) în viața. Într-însa, In cântecele ei, ei au aflat mângâiere în împrejurările grele și triste ale vieții ; într-însa a găsit explicarea trecutului si a naturii, dintr-însa luat educația cea mai sănătoasă națională, ea cu drept cuvânt le-a făcut singură „unitatea și tradiția românească”, căci, vom repeta cuvintele „părintelui Petru” (Maior)-„limba e neamul”. (Cugetări)

E locul de adăogat, că dacă comoara” aceasta n-a fost răpită din fericire de străinii apăsători, ea pe de altă parte n-a fost atinsă nici de înrâurirea vătămătoare a „bonjuriștilor” si „tiuniștilor” ; și această curățenie o face cu atât mai prețioasă si mai interesantă, mai puternică ca un mijloc de naționalizare-pe de o parte, si mai semnificativă, mai folositoare pentru tot neamul-pe de alta.

Am arătat mai sus, că aproape toți Basarabenii luptători In chestia românismului au crescut prin sate, la vatra țăranului român. Vederile sătești, graiul strămoșesc, obiceiurile românești, cu atâta sfințenie păstrate, cu atâta credință trecute prin negura vremurilor grele, începând cu poveștile, cu colindele copiilor, cu descântecele babelor și până la rânduielile și ceremoniile nunții ale înmormântării,-aceasta a fost atmosfera în care ei au crescut, de aici le-au venit întâile impresii ale vieții, care au intrat s-au așezat în sufletul lor tocmai în acea vârstă, dud se formează natura omului. Moșu Manachi, un storoj bisericesc, mama Vitora, o femeie bătrâna și deșteaptă, baba Ioana și baba Varvara aceștia ne-au fost guvernorii și guvernantele noastre, care întâiul ne-au arătat farmecul proverbelor, ne-au făcut cunoscuți pe Făt-frumos și Ileana Cosânzeana.

„Cursul superior”, unde pe temelia pusă în familie se așezau alte impresii cu același spirit românesc, ne-au fost biserica, seminarul teologic. Aici înrâurirea românismului venea din alt izvor, pe alta cale din cărți bisericești, din cântarea evlavioasă, din limbă, din tradiții poporane; dar urmarea era aceiași: adâncimea românismului în suflet, deșteptarea într-însul a unor cerințe nedeslușite, dar și nestrămutate. Vremea și împrejurările puteau să așeze asupra acestor elemente întipăriri nouă, poate chiar străine, putea să le întunece, dar nu putea să le nimicească ; și la un moment dat, subt razele unor împrejurări mai fericite, trebuiau să iasă la iveala, să-și arate puterea și să-și ceară dreptul.

Ați observat poate, că aproape toți luptătorii români basarabeni au ești din Seminarul Teologic. Cu acest prilej, ne aducem aminte, că boierimea basarabeană nu demult glumea, că au venit la putere „seminariștii”. Rolul acesta, ce i-a căzut Seminarului Mitropolitului Gavriil, nu e întâmplător și nu poate fi explicat decât prin faptul, că majoritatea covârșitoare a elevilor acestei școli erau odraslele clerului, venite de prin sate: acolo le-a fost întâia educație națională, acolo s-a creat acea legătură sufletească între ei și Românii săteni, care a rămas nevăzută, însă nestrămutată pentru totdeauna.

In 1913 s-a serbat centenarul Seminarului Teologic din Chișinău. S-au adunat din toate părțile Basarabiei o mulțime de foști elevi-preoți, diaconi, cântăreți, persoane laice, și nici vorbă nu-i că aproape toți erau Basarabeni-moldoveni. Încă nu bătuse ceasul ca acești fii al Basarabiei să se exprime in chestia românismului, însă ziua aceia a rămas ca un moment neuitat, când într-o formă solemnă, impunătoare, s-a manifestat anume acea puternică legătură între satul românesc, pământul românesc din Basarabia și fiii lui trecuți prin școala vestitului mitropolit Bănulescu. Această legătură mai cu seamă rămâne învederata pentru acei care au avut putință să urmărească de aproape cele petrecute în Basarabia. În 1908 s-a serbat jubileul de 75 ani de la înființarea liceului întâiu din Chișinău; și serbarea a trecut, putem zice, nebăgată în seamă, ne lăsând în viață nici o urmă. și aceasta e ușor de explicat: elevii liceului, majoritatea lor fiind din populația orașului înstrăinat, străini intrau în școală și, neavând legături cu pământul basarabean, după ce isprăveau școala, se spulberau prin nemărginitele câmpii ale Rusiei.

Veți zice că legătura despre care e vorba, nu are nimic a face cu românismul și prin urmare n-a avut nici o însemnătate pentru mișcarea ulterioară. Credem că nu e așa: după cele spuse mai sus, noi știm de unde venea această legătură și în ce consta. Ea venea din frageda copilărie, din leagănul românismului, din satul moldovenesc și consta în unitatea educației începătoarea, în comunitatea întâilor impresii și aplecări sufletești. Manifestarea ei din 1913 ne arată că ea era vie, și mai mult: ca într — însă era o anumită putere, care la un moment dat era în .stare să — și întrunească pe toți Basarabenii într-o pornire, într-un avânt.

Astfel și numai astfel trebuia înțeleasă și explicată psihologia Românului basarabean. Și când noi, Basarabenii, ne gândim la toate cele petrecute în Basarabia prin familiile, prin satele românești de la noi, în trecut, adesea ne vine să zicem: Câtă nedreptate-i nedreptate dureroasă a fost în acele învinuiri de rusofilism, antiromânism, care în vremea din urmă nu odată au fost aduse Basarabenilor și mai cu samă preoțimii basarabene la aceste învinuiri adesea erau o simplă neînțelegere, dar nu odată au fost și un abuz de cuvinte, caci deloc nu corespundeau cu realitatea. Să nu confundăm românismul cu regimul, românismul înrădăcinat, implantat în suflet din copilărie și prin urmare nestrămutat, și regimul nou adus și chiar aflat în stare trecătoare (avem în vedere marile reforme pornite)…

Cum vedem, unirea Basarabiei cu România a fost hotărâtă de „Sfatul Țării”, de către Basarabeni; și e un eveniment pe cât de complicat, pe atât de instructiv. Cercetarea împrejurărilor și a condițiunilor în care s-a pregătit și s-a dezvoltat acest eveniment, ne duce la oarecare încheieri foarte însemnate. Le vom sublinia, arătându — le în trăsături generale.

1) In Basarabia exista un românism sănătos. El n-a fost adus din afară, ci a venit din adâncul vremurilor și a crescut în sufletul poporului. Poporul l-a păstrat cu cea mai mare sfințenie timp de un veac și mai bine, și astăzi îl aduce pe altarul patriei spre binele neamului întregit.

2) Românismul basarabean nu e ceva absolut conștient, așezat într-o concepție sistematică, în care ar putea fi arătate programe gata și îndrumări pentru orice activitate socială și politică. însă el nu e nici un simplu instinct orb, care nu știe de unde purcede și ce vrea și care ușor ar putea deveni o unealtă ascultătoare pentru scopuri streine lui. Românismul basarabean este compus din elemente de conștiință. Aceste elemente cuprind toate laturile vieții unei mulțimi de oameni și îmbrățișează un șir de mișcări sufletești și de evenimente exterioare. Fie ele mici, fie mari,-în ele se încheie o istorie de un veac întreg. Si daca acest românism a fost destul de puternic ca timp de o sută de ani s-ă respingă orice înrâurire vătămătoare a străinilor apăsători, care ar fi putut să-i răpească comoara națională, să credem că în împrejurările fericite de astăzi, când s-a deschis și pentru dânsul calea firească a propășirii. el nu va mai rămânea în starea veche de amorțire și va intra in viața comună a neamului, nu ca un material brut, trebuincios la clădirea nouă a societății, ci ca un factor îndrumător, în tot cazul-eficace, care-și va spune cuvântul său.

3) În legătură cu aceste considerațiuni stă și ulterioara încheiere. E lucru firesc, că unirea Basarabiei cu România n-a fost un pas pur politic, făcut în împrejurări mai mult sau mai puțin întâmplătoare și venite dinafară. N-a fost nici un act pornit din voințe personale, de orice motive ar fi fost ele conduse. Împrejurările politice au putut numai prileji alipirea, nu însă a cauza evenimentul. Asemenea, persoanele au putut numai înfăptui aceia ce demult se cerea în adâncurile sufletului român basarabean, însă n-au putut crea acest fapt. Dar, pe de altă parte, să fim sinceri și să recunoaștem, că se cerea multă pricepere pentru a lua hotărârea cuvenită și a o spune în fața lumii. În această pricepere, în această hotărâre stă mândria Basarabenilor, stă și marele merit al lor față de poporul basarabean, față de neam. Însă nu e destul să recunoaștem aceasta. Să fim consecvenți până la sfârșit, și să avem toată încrederea în românismul lor, tot respectul față de munca depusă. E nevoie să înțelegem, că această încredere, acest respect nu e numai un act de dreptate simplă, o datorie morală: ea este singura cale pentru unirea sufletească, ea este condiția sine qua non pentru acea colaborare pașnică, folositoare și rodnică, la care astăzi sunt chemați deopotrivă toți cetățenii României Mari.

4) Am adăoga încă o încheiere din cele spuse care, deși nu stă în directă legătură cu cele premergătoare, totuși ne lămurește multe în starea Basarabiei și în aplicările Basarabenilor. Basarabenii au ieșit pe arena istorică ca democrați, ca ostași ai celor mai largi reforme democratice. Credem că cele spuse cu privire la obârșia și la educația mai ales a luptătorilor basarabeni ne dau tot dreptul să spunem, că democratismul basarabean este de o natură deschisă. Acest democratism nu e un cuvânt de modă — cine astăzi nu se crede un democrat hotărât? Nu e el nici o simplă lozincă politică, menită a captura pe cei nevinovați. Democratismul Basarabenilor, noi am zice, este același românism, privit numai din punct de vedere social-politic. Basarabeanul român, dacă într-adevăr e pătruns de sentimentul românismului, nu poate să nu se gândească la țărănimea basarabeană, la suferințele și nevoile ei, nu poate să nu ceară largi reforme care ar cuprinde și pe țărani, nu poate să nu lucreze pentru îmbunătățirea soartei lor, cu alte cuvinte — nu poate să nu fie un democrat sincer, căci Românii noștri sunt țărani, orășenii basarabeni fiind aproape înstrăinați.

Credem, că aceste lămuriri ne dau tot dreptul să zicem că, odată cu democratismul basarabean, intră în viața neamului românesc nu un curent vremelnic și întâmplător, ci o putere mare, ieșită din sânul poporului basarabean, care putere nu atârnă deloc de gusturile și de voința personală a fruntașilor, liderilor, etc., și care cu atât e mai tare, mai neînduplecată.

Aici noi ajungem la alt șir de chestii, la alte probleme actuale, dintre care cea mai interesantă, mai complicată și mai grabnică e problema naționalizării în Basarabia. Asupra ei însă vom reveni altă dată.»

Nicolae Popovschi

*******

Cunoscutul scriitor, publicist și editor Iurie Colesnic, căruia îi aparține meritul de a descoperi multe spații albe din istoria meleagului nostru, precum și a aduce la cunoștința publicului cititor informații despre personalități marcante al spațiului dintre Nistru și Prut, care pe nedrept sau intenționat au fost date uitării, a editat în anul 2000, în Chișinău, cartea: Nicolae Popovschi „Istoria bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruși. Din negura trecutului, crâmpeie de amintiri.”

De asemenea informații despre Nicolae Popovschi puteți găsi în cărțile: Colesnic Iurie „Basarabia Necunoscută” v. 2 Editura Museum Chișinău 1997; Iurie Colesnic „GENERAȚIA UNIRII enciclopedie” Museum Cultura. Chișinău 2017