Andrei Covrig: Reglementarea transnistreană – între realitate şi doleanţe
Interviu cu Dl. Andrei Covrig, colonel în rezervă, preşedintele Asociaţiei de Drept Umanitar din Republica Moldova, ex-locţiitor al şefului Marelui Stat Major al Armatei Naţionale, Participant la luptele pentru apărarea independenţei şi integrităţii teritoariale a Republicii Moldova.
De două ori a fost la Nistru. Până la întroducerea în Zona de Securitate a Forţelor Mixte de Menţinere a Păcii în iulie-august a. 1992 a fost şef a zece posturi militare în Tighina. Decorat cu medalia „Meritul Militar” (a. 1993)
Dle Andrei Covrig, cum credeţi, care sunt principalele amenințări la adresa securităţii Republicii Moldova?
Criza politică prin care a trecut Republica Moldova a umbrit într-o oarecare măsură evenimente nu mai puţin dramatice care ţin de pericole pentru integritatea teritorială a statului: un eventual transfer al sovetului suprem tiraspolean la Tighina, altercaţiile care au avut loc la Varniţa unde separatiştii au încercat să amplaseze posturile sale, nu s-au realizat mai multe aşteptări de la negocierele la Odesa şi, în final, acestă „treabă de ispravă” al preşedinelui autopoclamatei republici nistrene Şevciuk care zilele trecute a semnat un decret cu privire la „frontiera de stat” al rmn. Sub jurisdicţia Tiraspolului, conform acestui act provocator şi periculos, sunt „trecute” mai multe localităţi, precum Varniţa din dreapta Nistrului, deasupra primăriilor cărora este arborat tricolorul Republicii Moldova.
Conceptul securităţii naţionalea Republicii Moldova operează cu ameniţări de ordin economic, energetic, social şi juridic, iar derivate la acestea sunt sărăcia, corupţia, crima organizată şi secionismul. Acestea devin tot mai prejudiciabile în codiţiile crizei economice mondiale. O ameniţare majoră pentru statul nostru este separatismul care are rădăcini înainte de 1991. Fenomenul, fiind cu iscusinţă instrumentat departe de Chişinău, subminează statalitatea şi prezintă pericol pentru securitatea regională. Pe teritoriul ţării se păstrează o prezenţă militară străină, iar autorităţile centrale nu controlează 12 % din suprafaţa statului. Ba mai mult, recent Şefciuk a semnat un proiect de lege cu privire la „frontiera de stat” al acesetei autoproclamete republici.
Regimul de arme în zona de securitate este una din faţetele disensiunii transnistrene. Republica autoproclamată deţine armament şi muniţii, circa 21 000 tone la depozitul Colbasna. Colonelul Bergman susţinea că se află în posesia unor dovezi de furturi masive de arme şi muniţii din depozitele armatei ruse, vândute în statele CSI. Fostul comandant militar la Tiraspol afirma că regimul separatist are cantităţi colosale şi e capabil pentru un război de cel puţin cinci ani. Conform generalului Ion Costaş, în anul 1992 aproximativ 16 000 de unităţi de arme au fost puse la dispoziţia separatiştilor. Locotenet-colonelul Kostenco, cunoscut ca şi „sângerosul comandat de batalion” al gardiştilor din Thigina în aprilie al acelui an era învinuit de procuratura tiraspoleană, de comercializarea a circa 1600 de pistoale-automate.
Tehnica militară rusească continuă să sosească în zonă. În septembrie 2012 Federaţia Rusă întroduce în zona de securitate 20 automobile „Ural”. Valerii Evnevici, un militar bine cunoscut în regiune de pe timpurile când era comandantul armatei ruse la Tiraspol şi actualul consilier al ministrului rus al apărării, surprinzător confirmă acest fapt, declară că s-a comis o gafă, asigurând că, Chişinăul pe viitor va fi informat din timp despre posibile livrări de tehnică şi armament. În luna octombrie a anului trecut în raionul Căuşeni au fost reţinute două persoane care comercializau armament şi muniţii provenite din stânga Nistrului. „Într-un spectacol dintr-o armă de pe perete, – afirma dramaturgul Cehov, – numaidecât se va trage în ultima scenă”. În memorie este cazul când la Tiraspol în aer a fost aruncat un maxi-taxi şi opt pasageri şi-au pierdut viaţa. Explozibilul provenea din depozitile armatei ruseşti. Câte le vom avea aceste ultime scene pe malurile bătrânului Nistru?
Straniu lucru, s-ar părea că numărul de pacificatori, cantităţile mari de armament ar trebui să consolideze securitatea în zonă, însă se întâmplă tocmai invers şi au de suferit cetăţenii simpli?
Vorbind despre securitatea persoanei, facem o concluzie că în zona de securitate oamenii nu se pot simţi protejaţi. În ianaurie 2012 Veceaslav Cojuhari, pretins pacificator rus, îl împuşcă cu sânge rece pe podul de la Vadu-lui-Vodă pe basarabeanul Vadim Pisari. Moldoveanul de doar 19 ani din satul din apropiere Pîrîta şi-a pierdut viaţa deoarece nu şi-a oprit automobilul la punctul de control. Kuzmin, fostul ambasador rus la Chişinău, a potrivit toată vina pe nenorocitul băştinaş. Straniu, după mine. În cunoştinţă de cauză afirm că potrivit instrucţiunilor pentru forţele ruse de meţinere a păcii, „pacificatorul” avea dreptul să aplice arma doar în cazul unui pericol pentru viaţă sa sau pentru efectivul postului după un avertisment verbal şi un foc în aer, acţiuni ce nu sau produs. Prezenta Pisari pericol? Categoric, nu. Pentru a lăsa autorităţile moldoveneşti în proşti, comandamentul transferă ucigaşul în una din unităţile militare pe teritoriul Federaşiei Ruse. Ba mai mult, lui Cojuhari i se oferă medalia pentru „serviciul ireproşabil ca pacificator”. Acest caz tragic a repus pe tapet legimitatea prezenţei în regiune a militarilor ruşi ca pacificatori, precum şi necesitatea schimbarii formatului de pacificare. Lupul nu poate fi paznic la stână şi halal de aşa pacificatori-ucigaşi!
Pericole există şi de alt ordin. În cadrul aplicaţiilor militare separatiştii recurg la scenarii cu deplasări ale efectivului, transportarea subunităţlor peste obstacole acvatice. Să înţelegem peste râul Nistru? Conform ministrului moldovean al apărării Vitalie Marinuţa, în stânga Nistrului se organizează aplicaţii militare, iar în zonă sunt introduse nu doar automobile, dar şi armament. Se vorbea despre arme pentru lunetişti. Ciudăţenii se produc contrar faptului că pe timpuri Federaţia Rusă şi-a asumat răspunderea de a retrage armamentul din regiune. Sub pretextul că este planificată retragerea a opt helicoptere militare ruseşti este modernizată pista aeroportului militar de la Tiraspol. Ex-ministru apărării Ion Costaş califică acest lucru ca „anexarea Transnistriei de către FR şi transformarea ei într-o bază militară în situaţia când se prefigurează perspectiva semnării Acordului de Asociere UE-Republica Molodva. Cert este că aerodromul militar de la Tiraspol este reparat nu doar pentru o singură decolare”. Generalul, fost aviator militar, ştie ce ştie.
Dle Andrei Covrig, într-o discuţie purtată anterior la Chişinău aţi spus că în cazul problemei transnistrene sunteţi un optimist cu rezerve. Puteteţi să explicaţi cititorilor portalului InfoPrut care este sursa acestui optimism limitat?
Cu timpul devin mai sceptic. Ceva optimism vine de la implicarea comunităţii internaţionale, apariţia formatului de negocieri „5+2”, iar SUA şi UE apar ca observatori. În 2003 la o adunare cu foştii combatanţi în rezoluţia finală am revendicat schimbarea vechiului format. Sincer, nu credeam în izbândă, însă s-a avansat şi realitatea a spulberat unele suspiciuni. Statele Unite sunt implicate în proiecte mari în Transnistria care ţin de treceeererea derulate în Transniatria.le de nergocieri în care fr domineayă.i (Transnistria)”rea la o agricutură performantă, iar în traininguri participă fermieri din pe ambele maluri ale Nistrului. Există un spaţiu juridic internaţional favorabil. CEDO a condamnat Federaţia Rusă pentru încălcarea dreptului copiilor din oraşele Râbnita, Tighina şi Grigoriopol să studieze în şcolile cu grafia latină. Curtea a stabilit că Republica Moldova nu se face vinovată de violarea dreptului la educaţie, iar hotărârea este importantă pentru asigurarea pe viitor a respectării drepturilor omului în regiune. Precedent favorabil este şi hotărârea înaltei curţi în cazul “Ilaşcu versus Republica Moldova şi Federaţia Rusă”.
Soluţionarea conflictului este în vizorul guvernări democratice, acesta a restartart negocierile în formatul „5+2”. La finele lui mai curent prim-ministrul Iurie Leancă, prezentând legislativului Programul de activitate a noulu guvern, a menţionat că pe viitor for fi continuate eforturile în domeniul reintegrării ţării, iar crearea premizelor de reintegrare a regiunii transnistrene în spaţiul economic, informaţional, politic, social şi cultural al Republicii Moldova va căpăta valenţe practice.
„Paşi mici” reprezintă mişcări care insuflă o doză minimă de optmism. Vorba e de reluarea traficului transportului feroviar prin segmentul transnistrean, evacuarea deşeurilor radioactive din unele întreprinderi transnistrene şi cam atât. Există posibilitatea realizării unui potenţial mai mare, înre oamenii de pe ambele maluri nu există contrapuneri şi persistă doriţa de a se înţelege şi de a exlude soluţii militare.
Pe de o altă parte, baza pesimismului are factori externi, scepticismul puţin depinde de doleanţele fireşti ale Chişinăului. Kremlinul, un furnizor de „instabilitate controlată”, continuă să trateaze Republica Moldova ca „zonă de interese”. Regimul separatist este transformat într-o proprie rezervaţie, iar apariţia altor actori este enervantă pentru Federaţia Rusă care se străduie să-i aibă la distanţă.
Vice-premierul rus Dmitrie Rogozin, sosit la Chişinău într-o „vizită privată” vine cu un îndemn către autorităţi să pună cruce pe aspiraţiile europene în schimpul unei formule vechi imperiale, vorba e de această Uniune Euro-Asiatică. Umilitor pentru băştinaşi mesajul şovinului rus a fost unul de încurajare pentru liderii separatişti şi cetăţenii nostalgici din spaţiul pruto-nistrean care nu se bucură de independenţă şi trăiesc mintal în fosta URSS. Autorităţile centrale şi locale cu tăcere au acceptat această palmă usturătoare primită în Piaţa Marii Adunări Naţionale, spaţiu unde a fost consfinţită independenţa statului molovean. Palma a doua ne-au dat-o politicienii noștri când, în favoarea desfăşurării a unei sărbători mai puţin potrivite pentru soarta basarbenilor, cea de 9 mai, au transferat pentru mai târziu manifestările dedicate Zilei Europei. Să nu ne mirăm de ce rânza separatiştilor prinde în volum, de unde atâtea ONG-uri proruseşti şi de ce avem proteste ale acestora la sosirea în Chişinău a cancelarului german şi şefului Comisiei Europene?
Ceva mai devreme am mai avut un alt “oaspete” la Chişinău mesajul căruia a fost nu mai puţin plin de venin.
Nu ne pot duce în eroare relatările altor oficiali, cum a făcut-o în aprilie curent vice-ministru de externe rus Serghei Gubarev. Diplomatul afirmă că „partea rusă nu şi-a schimbat atitudinea, respectă suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Moldova”, iar Kremlinul optează pentru un “statut garantat” regimului tiraspolean. Sună bine, însă cum părţile înţeleg acest statut? Chişinăul pare debusolat. Moscova oficială, în postura de păpuşar geopolitic, este făţarnică. Liderii secesionişti perfect înţeleg rolul lor de marionete. Ultimii, avându-l la capul mesei pe acest tânăr Şevciuk, se umflă-n pene ca curcanul. Chişinăului i se artă cu degetul. Gubarev declară că, în cazul dacă Moldova se dezice de neutralitate, Federaţia Rusă va revendica dreptul la autoderminare al Transnistrei. Diplomatul pomeneşte de varianta „B”. Să înţelegem că vorba este despre un scenariu asemănător cu invazia militară rusească din 91-92 la Nistru şi intervenţia din 2008 asupra Georgiei?
Regimul anticonstituţional de la Tiraspol nu este este oficial recunoscut de Kremlin, pe când Osetia de Sud şi Abhazia sunt tratate ca state independente. Însă care e diferenţa? Nu o observ. Nina Ştanski, duduiţa de la „externele” tiraspolene, spre deosebire de oficialii moldoveni, cu cizm(a)-uliţa deschide uşile birourilor demnitarilor de pe Piaţa Smolenski. Este şi o şmecherie când acest Gubarev declara că „scopul trativelor este conveţuirea de mai departe a Tiraspolului şi Chişinăului şi aceast format trebuie să fie determinat de Tiraspol şi Chişinău”. E culmea, deoarece declaraţia o face un diplomat de rang înalt care presupune profesionalism şi puţină carte, însă care tratează separatismul promoscovit, un zero din punct de vedere al dreptului internaţional, la egal cu puterea constituţională de la Chişinău.
Dacă cu două decenii în urmă Kremlinul potrivea conflictul transnistrean ca un mecanism în contextul reîntoarcerii „oiţei rătăcite” – Molodva în „familia frăţească”, un fel de URSS modernizat, actualmente nu e greu de intuit o nouă faţetă a diplomaţiei ruseşti: confruntarea Chişinău-Tiraspol este folosită ca o stăvilă-impas în calea Moldovei spre UE.
Să înţelegem că mesagele oficialilor moscoveţi au priză doar la o parte a societăţii?
Da, într-o oarecare măsură. În douzeci de ani o parte din populaţia din dreapta Nistrului s-a dezamăgit în posibilitatea de reîntregire a ţării, iar cei din stânga intoxicaţi de o „spălare de creieri” acerbă precum că sunt stăpâni în „propriu stat” şi tratează autorităţile chişinăuiene ca duşman. La sfârşitul anului trecut în Chişinău la lucrările mesei rotunde „Securitate prin Cooperare” a participat Juris Poikans, un bun prieten, delegat pentru misiuni speciale la externele letone. Acesta, vorbind despre ţara sa, afirma lucruri care au paralele cu realitatea noastră. Diplomatul afirmă că minoritatea rusă locală, nu va putea fi integrată niciodată în totalitate. O parte din aceasta vede în Moscova centrul cultural şi ar fi culmea naivităţii să ne iluzionăm că am izbuti să-i convertim la valorile naţionale.
Societăţile ruşilor desprinse de fosta metropolă devin o ţintă-cheie prin intermediul cărora Moscova le transmite un mesaj de măreţie de altădată a „Sfântei Rusii”. Uniunea Eurasiatică, „Lumea Rusiei”, Uniunea Vamală sunt instrumente ideologice ale Kremlinului care, coroborate cu arma energetică a „Gazprom”-ului, urmează să readucă fostei metropole statutul pierdut de supraputere. Mesajul proimperial în veşminte nostalgice este adresat altor etnii şi băştinaşilor nesatisfăcuţi de starea actuală a lucrurilor. Ca și consecinţă, atât în ţările Baltice, cât şi în Republica Moldova, o parte din tinerii ruşi se constituie în organizaţii radicale care resping aspiraţiile proeuropene şi democratice, promovează idei comuninste şi au un comportament agresiv.
Însă, dă, suntem un stat democratic şi le oferim posibilitatea să-şi expună opinia. Nu-i vom schimba niciodată sută la sută. Prin urmare, în opinia mea, ar trebui să colaboram cu acest segment.
Reieşind din cele expuse putem să constatăm, cum se mai aude uneori, că originile conflictului sunt și etnice?
Nici într-un caz. În 1992 de două ori am fost la Nistru, iar în calitate de camarazi de arme am avut concetăţeni de origine rusă, ucraineană şi belorusă. Despre ce fel de origini etnice ale conflictului putem vorbi? Pe ambele maluri locuiesc în majoritate reprezentanţi ai unei şi aceiaşi etnii, ei propovăduiesc o religie comună. Apoi, în stânga Nistrului o bună parte din populaţie deţin paşapoarte moldoveneşti.
Toleranţă zero pentru o astfel de afirmaţie, deoarece este o cursă a neprietenilor. Mare le este pofta să impună societăţii perceperea precum că acest conflict este un război civil şi are rădăcini etnice, pe când armata şi diplomaţia rusă pe acest fundal apar ca pacificatoare. Specialişti în dreptul internaţonal, inclusiv din Federaţia Rusă, apreciază vărsarea de sânge de la Nistru ca conflict armat cu caracter internaţional. Dacă vorbim despre originile conflictului înţelegem că acesta a fost unul zămislit în birourile politbiroului comunist şi coridoarele KGB. Preşedintele Sovetului Supream al fostei URSS Anatolii Lukianov declara în decembrie 1989 că dacă vrem independenţă, Moscova va destrăma „RSSM în cinci republici autonome: găgăuză, nistreană, rusă, ucraineană şi moldovenească”.
Este mai greu să reintregim cetăţenii simpli sau reprezentanţii puterii?
Cu cetăţenii simpli lucrurile stau mai previzibil şi, în mod surpizător, chiar pentru cei care în primăvara-vara anului 1992 stăteau în tranşeele vis-a-vis. Afirm aceasta în ştiinţă de cauză. Politicienii sunt înrăiţi. Şefciuk-Ştanski resping din start discuţiile problemelor din „coşul” politic propus de Chişinău, abordarea pericolelor din zona de securitate şi modificarea formatului de pacificare. Dovadă este încăpăţinarea negociatorilor tiraspoleni la rundele de la Lvov şi Odesa. Nu e greu să intuim originile acestei îndărătnicii. Dificil e să discuţi cu o parte din foştii militarii ruşi, tot soiul de specialişti şi foşti „eliberatori” sosiţi pe timpuri la Tiraspol. Unii, mai puţini la Chişinău, încearcă să ne convingă că datorită lor noi am fost „luminaţi”, soarele a apărut de asupra plaiului nostru. În alegeri sprijină partidele pilitice de orientare prorusă, exprimându-şi în aşa mod nostalgia faţă de imperiu, şi, dacă doriţi, dispreţul faţă de băştinaşi.
Guvernarea de la Chişinău, spre deosebire de fostele autorităţi comuniste, a reuşit să deblocheze procesul de negocieri în formatul „5+2”. Sunt suficente capacităţi pentru a negocia reintegrarea teritorială a ţării?
Revenirea la masa tratativelor este una propice pentru coalţia proeuropeană apărută în 2009. Deblocarea negocierilor, ca şi în cazul depăşirii crizei politice recente, s-a datorat într-o mare măsură şi eforturilor partenerilor internaţionali. „Atâta timp cât negocierile continuă, – a declarat ambasadorul american William Moser după negocierile de la Odesa, – oamenii pot să spere că la un moment dat se va ajunge la un acord de reglementare”. În linii generale dimensiunea „5+2” oferă oportunităţi pentru reîntregirei ţării. Din partea Chişinăului avem negociatori şi specialişti buni. Alta e, nu totul depinde de ei.
La ce fel de flexibilitate poţi să te aştepţi de la Nina Ştanski, pretinsă diplomat, care în ajunul unei noi runde de negocieri declară despre necisitatea fortificării trupelor ruseşti în zonă? Prin aceasta se explică randamentul scăzut al formatului. Nerealizate au rămas proectele promiţătoare despre care s-a vorbit în capitala irlandeză pentru societăţile civile şi ziariştii, necisitatea unei platforme preocupate de protecţia drepturilor omului, libera circulaţie, cooperarea în educaţie.
În acest moment, care ar fi soluţia pentru rezolvarea conflictului transnistrean ?
Lanţul acţiunilor care se impun este pe înţelesul unui student de la relaţii internaţionale: declararea spaţiilor din stânga Nistrului ca teritoriu ocupat, exluderea din formatul negocierilor a Tiraspolului; negocieri directe cu Federaţia Rusă sub ochii ONU-UE; retragerea trupelor străine din Republica Moldova; monitorizarea situaţiei de către observatori internaţionali neafiliaţi; procese de democratizare în regiune şi un referendum liber; acordarea unui statut special în componenţa Republicii Molodva. Exluderea din negocieri a Tiraspolului este explicabilă deoarece regimul Smirnov-Şevciuk este un actor nul în relaţiile internaţionale. Războiul din 1991-1992 ne-a fost impus de Federaţia Rusă, iar pe acordul de încetare a focului din 21.07.1992 sunt semnăturile a doi preşedinţi, rus Boris Elţin şi Mircea Snegur. Alta e, logica academică în materie de securitate nu se loveşte cu practica. Forţa argumentului cedează argumetului forţei în situaţia când Rusia este membru cu drept de veto în Consililului de Securiate al ONU.
Cheia reglementării transnistrene este departe de Chişinău şi Tiraspol. Importante sunt calitatea mesajului către cetăţenii regiunii separatiste, „paşii mici” reali ai autorităţilor, fortificarea măsurilor de încredere şi promovarea „diplomaţiei populare”, însă fără suportul coechiperilor externi nu o vom găsi. O viitoare unificare, ca şi în cazul RFG, va fi un compromis al marilor actori geopolitici europeni şi ale Statelor Unite. Fără implicarea activă a acestora este o naivitate să vorbim despre un viitor statut special pentru regiune, ca armata rusă să se retragă, ca actuala operaţiunea învechită de menţinere a păcii să se transforme într-o misiune civilă cu mandat internaţional, iar regiunea să fie democratizată şi demilitarizată.
O Uniune Europeană pasivă în soluţionarea conflictului egalează cu recunoaşterea dreptului Federaţiei Ruse de a gestiona lucrurile în regine pe placul său. Concluziile din recentele declaraţii ale oficialilor europeni în cadrul vizitelor la Chişinău precum că, conflictul transnistrean nu prezintă impediment pentru cursul european al ţării sunt indicii promiţătoare. Chişinăul, chiar în condiţiile unei crize politice profunde, a primit un semnal clar: domnilor politiceni, căutaţi-vă onest de treabă, Moldova are şanse să între în familia europeană!
Sensibilizarea organismelor internaţionale ONU, OSCE, UE, Consiliului Europei pentru crearea unor condiţii favorabile pentru reintegrare este importantă pentru autorităţi, experţi în domeniu şi societatea civilă. Stringentă devine necesitatea deplasării la un alt nivel a discuţiilor în problemele care ţin de „coşul” politic, statutul operaţiunii şi forţele de menţinere a păcii. În cadrul negocierilor, cum s-a întâmplat la Lvov şi Odesa, aceste discuţii în permanenţă sunt blocate de negociatorii ruşi şi tiraspoleni. Aceştea nu acceptă alte soluţii decât cele parvenite din birourile de la Kremlin, ei tind să transforme formatul „5+2”, chiar în faţa observatorilor occidentali, într-un mecanism ineficient, într-o a doua Comisie Unificată de Control.
În contextul unei viitoare asocieri cu UE, de rând cu eforturile pe plan extern, sunt importante străduinţele autorităţilor/societăţii civile pentru minimalizarea riscurilor, dezvoltarea reală a economiei, reforme favorabile, promovarea proiectelor sociale, remedierea justiţiei, combaterea crimei organizate/corupţiei ca drept fundamental al omului ce ar face Republica Moldova atractivă, iar în final ar contribui la reintregirea statului.
Vă mulțumim!
Pozele ne-au fost puse la dispoziție de către Dl Andrei Covrig. Îi mulțumim pentru amabilitatea și receptivitatea cu care ne-a acordat acest interviu.
Sursa: infoprut.ro
-organizator şi realizator a proiectului de fondare a Muzeului Armatei Naţionale;
-iniţiatorul editării şi redactorul ştiinţific al revistei de istorie militară „Cohorta”;
-Militarii Basarabeni, 1917-1918, Chişinău 2010;
-Ciuciulea, istorie.Monografie-album. Chişinău 2009
